Cuvant pentru suflet.Poruncile bisericești.(25 11 2015)

Arta cuvântării în Biserică!: Spicuiri din cărți mari (II)!

Arta cuvântării în Biserică!: Spicuiri din cărți mari (II)!: De multe ori cei care au darul oratoriei se încred în talentul lor și nu-și pregătesc predicile, prelegerile, conferințele etc. Sfântul Ioan...

„Dumnezeu a murit!”

„Dumnezeu a murit”! Expresia filosofului german Nietzsche colorată, popularizată și întărită de Sartre și pesimistul A.Camus a marcat, o știți bine, cea mai puternică criză spirituală a Europei creștine. Teologia catolică și protestantă au căutat soluții, au inventat teologi și teologii, dar criza n-a putut fi depășită real. Problema era, se pare, prost pusă și nu se făcuse apel deloc la teologia și gândirea răsăriteană. Într-unul din studiile sale Panayotis Nellas, teolog ortodox prea puțin cunoscut în România, dar, slavă Domnului, cunoscut în Occident,  a făcut o remarcă antologică asupra căreia aș dori să vă canalizez atenția: 

„În realitate, am văzut, reprezentanții acestei școli vorbesc nu despre moartea istorică a lui Dumnezeu, ci de moartea unei idei pe care și-au făcut-o despre Dumnezeu”. Și acum ATENȚIE: „Moartea lui Dumnezeu este pentru ei un joc de cuvinte care nu servește decât acoperirii realității grețoase care este moartea omului. O recunosc ei înșiși, cum a arătat-o scurta studiere a textelor lor. Dar ceea ce propovăduiește Ortodoxia nu este o ideologie sau filosofie. Ortodoxia propovăduiește o istorie reală: moartea reală și istorică a lui Dumnezeu, care aduce învierea reală și istorică a omului. (…) (Panayotis NELLAS)

În ce măsură mai este gravă expresia „Dumnezeu a murit!” dacă este înțeleasă într-o perspectivă ortodoxă? A spus Nellas tot? A spus bine ce-a spus?

La mulți ani, 2014!

Vă doresc tuturor un an binecuvântat!

Să ne dea Bunul Dumnezeu răbdare, bunătate și iubire, hărnicie și perspicacitate, înțelepciune și putere în rugăciune!

An nou binecuvântat!!!

Biblia in istorie - Cine erau catharii? Elitism si erezie in Evul Mediu ...

Profilul liceanului 2013

Profilul liceanului 2013

- inteligent dar nu prea cult;
- vorbitor de limbi straine;
- competente digitale avansate;
- curajos dar nu intotdeauna responsabil;
- idealist;
- adesea dezorientat.

Dialogul dintre Biserică și intelectuali. Andrei Pleșu la Cluj

Dialogul dintre Biserică și intelectuali. Andrei Pleșu la Cluj

Atacurile concertate din ultimul deceniu, dirijate abil împotriva Instituțiilor publice, dar, mai ales a Bisericii, atrag atenția asupra unor realități pe care, numai dacă vrei neapărat să convingi că ești anacronic, rupt de realitate, în consecință absurd, le poți ignora. Apoi, e de pe undeva de înțeles că „cineva”, din varii motive, încearcă subminarea autorității pentru a impune o autoritate alternativă. Care? Nu știm...?! Numai că pe lângă această supoziție, unele lucruri sunt mai mult decât evidente și cer imperativ o rezolvare. Mă refer aici la comunicarea, adesea defectuoasă, pe care entitățile, considerate de bază, reprezentative, din  România, o au cu opinia publică în general și cu intelectualii în special.

Pe de altă parte e drept că, abandonarea, încă devreme, a instrumentelor de comunicare în mâinile unei mass-media pestrițe și interesate, cel mai adesea lipsită de obiectivitate, (a se vedea doar celebrele trusturi de presă din care fac parte Antenele, ProTv-ul, Realitatea, în ciuda eforturilor de amortizare ale TVR-ului), le face, acum, greu de recuperat. În cazul Bisericii, limbajul prea specializat, nu întotdeauna ajustat literar și ancorat în cotidian, a ridicat de asemenea bariere de comunicare (chiar dacă Patriarhia Română a înființat TrinitasTV cu un rol pozitiv, indiscutabil în educarea religioasă a creștinilor și cu invitații din toate domeniile).

În același ton, ierarhia Bisericii este condamnată, iar, uneori și în anumite cazuri, pe bună dreptate, că nu stabilește un contact real, dinamic, viu, asumat cu laicatul, clasa intelectuală, formatoare de opinie și care, cel puțin cultural, contează. Pe de altă parte nici gânditorul român, fie el filosof sau literat, poet sau prozator, nu face eforturi să rămână în contact cu Biserica în virtutea axiologiei sale de creștin. Toate acestea ne crează impresia că în România nu mai există un niciun fel de comunicare între ierarhi și intelectuali, între cler și oamenii de cultură or, ceea ce-mi propun în rândurile următoare e să prezint altceva: că în ciuda a toată amăreala și veninul ce ni se varsă în suflet, Biserica și prin ea ierarhia, cel puțin în Transilvania (nu cunosc foarte bine alte cazuri), face eforturi serioase pentru o concretizare a relației Biserică-intelectuali, teologi-laicat.

Hristos – modelul desăvârșit al dialogului

Paradigma dialogală, pe care încercăm să o urmăm, nu e inventată nici de creatorii și susținătorii unei „teologii sociale”, nici de iezuiți, nici de tomiți sau, coborând mai mult, de augustinieni, ci de Însuși Mântuitorul Hristos și a fost continuată cu înțelepciune de sfinții săi. Acesta este motivul și argumentul pentru care, trebuie să-i dăm importanță și curs, indiferent de corul cârcotașilor. E adevărat că raportul dintre Fiul lui Dumnezeu și lume este redus adesea la o, chipurile, preferință exclusivă pentru „cerșetorii cu certificat medical”, pentru săracii și proscrișii societății, în timp ce pentru pătura superioară se crează impresia că ar fi dezvoltat o adevărată antipatie. Or, nu cred că se poate ceva mai eronat și mai părtinitor decât o atare speculație. El a iubit dialogul, l-a cultivat cu toate  straturile sociale, fără excepție, și mai ales cu intelectualii timpului. Bineînțeles, dialogul a fost posibil în măsura în care ambele părți și-au dorit-o. Fariseii și cărturarii, cu care adesea ne asemănăm, că vorbim de clerici sau de intelectuali, numai unii au fost interesați de îmbogățirea prin cuvânt (vezi episodul Nicodim, In.3, 1 s.u.), un cuvânt venit din însăși gura Cuvântului, alții, însă, au ignorat realitatea (vezi disputa despre Înviere, Mt.22, 16 s.u.) vizibil loviți de cecitatea autosuficienței.

Revenind la spațiul mioritic, țara lui Petre Țuțea și Crainic, a lui Voiculescu și Nicolae Steihardt sau a părinților Dumitru Stăniloae, B. Ghiuș,  C. Galeriu și a părintelui Bartolomeu Anania, Mitropolitul Clujului,  dacă ar fi să pomenim numai câteva nume pentru care dialogul a însemnat îmbogățire și preocupare reală de a apropia laicatul de sacerdoți și invers, vom observa că raza dialogului n-a dispărut niciodată. E adevărat că astăzi – acest etern astăzi – nevoia unei apropieri între cele două clase e imperativ necesară și cerută de tinerele generații. Iar, în acest sens, se fac eforturi, indiferent de ce se vorbește. Un exemplu este Clujul.

Andrei Pleșu la Facultatea de Teologie din Cluj

Hramul școlilor teologice din Cluj a fost prilejul ideal pentru a puncta, încă o dată, deschiderea Bisericii față de intelectuali, dar și a intelectualilor față de Biserică. La invitația Înalt Prea Sfințitului Arhiepiscop și Mitropolit Andrei, omul de cultură Andrei Pleșu, personalitate recunoscută internațional, a poposit pentru câteva zile în citadela de sub Feleac. O apariție așteptată, mai ales că ultima carte publicată se pliază minunat pe domeniu, „Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste”. Programul a fost unul generos, vizibil gândit pentru fructificarea dialogului atât între teologi și laici, reprezentați de această dată prin vocea domnului Pleșu, cât și între laici și laici.

Pe 29 ianuarie amfiteatrul Nicolae Ivan al Facultății de Teologie Ortodoxă era neîncăpător în așteptarea întâlnirii cu fondatorul Dilemei. Și-a făcut apariția însoțit, pe lângă gazda principală, de părintele Iustin Marchiș, un susținător al apropierii și cuprinderii în Biserică a intelectualilor. Conferința n-a fost prea lungă și s-a dovedit un festin intelectual caracterizat de inteligență, bonomie, interactivitate și o serioasă doză de umor. A fost prima mostră de „așa da!” în ale comunicării. Am fost martor al unei puneri în practică a ceea ce înseamnă dialogul real, contrapunându-se moleșelii, inactivității, „poziției de ghiocel” sau, dimpotrivă, isteriei de eunuc și urletului de savană, atât de des întâlnite în dialogul „înaltei societăți”, fie ea politică sau academică.

Întâlnirea față către față cu o personalitate care a stat în scaune dintre cele mai sofisticate cultural și s-a înfruptat din relațiile cele mai colorate intelectual posibil, ne-a descoperit lipsa oricărei stări de veleitate sau complex de superioritate, a mojiciei sau sfruntării parvenitului, dimpotrivă. Am avut în față multă decență, un mânuitor al Limbii române ce nu trebuia să mărturisească că o iubește, modul în care-o vorbea fiind cea mai bună mărturisire, un gânditor, un căutător sincer, același căutător de la Păltiniș, dar, de această dată, încărunțit și conștient de apropierea găsirii răspunsului, fie el salvator au ba, el însuși în poziția de maestru.

Filmul evenimentului a fost mult mai interesant decât se poate descrie într-un modest articol, dar se vedea de departe că lumea era încântată. În fiecare dintre participanți Pleșu apărea ca un tip care confirma sau nu gândurile legate de el. În cele din urmă sala s-a angajat într-un dialog care i-a demonstrat încă o dată superioritatea (dialogului) față de monolog. S-au decantat, desigur, câteva idei în urma discuțiilor: teologia este cel mai frumos domeniu de studiu, singurul care te poate transforma cu adevărat, cu condiția să-l abordezi cu seriozitate, interes și maximă motivație, dar mai ales cu intenția sinceră de-a te schimba; tânărul teolog trebuie să prindă drag de limbile clasice, salvarea intelectuală a predicii și a exegezei și evitarea interpretărilor „popești”; lectura preoților trebuie să fie enciclopedică, iar limba română trebuie iubită și respectată; nu purtarea uniformei și a etichetei dă valoare preotului, ci ceea adăpostește sufletul și mintea lui (vizibil influențat de teologii de la Saint Serge și St.Vladimir, pentru care sintagma Sf.Nil Sorsky, „nu haina neagră îl mântuie pe om, ci haina albă a sufeltului” căpătase valențe dogmatice); bineînțeles nu putem lăsa deoparte viziunea integratoare pe care trebuie să o aibă preotul, lepădând limbajul de lemn și apropiindu-se cu sinceritate și inteligență de cei pe care nu-i poți emoționa și influența pozitiv prin manifestări pioase și predici căldicele, prin analfabetism cultural și spirit pseudomanagerial. Și s-a încheiat.

„Adevărul ca poveste. Parabolele lui Iisus”

Seara ne-am reîntâlnit în Auditorium Maximum, unde era programată conferința. Aici s-a discutat despre subiectul cărții și despre cum percepe un laic, un pasionat, un gânditor, textul evanghelic. A cucerit cu stilul său. Prelegerea a fost moderată de cunoscutul teolog Radu Preda, ca reprezentant al Facultății de Teologie din Cluj, partizan al dialogului real între Biserică și Societate.

Și în această conferință s-au mai întărit câteva idei importante pentru reușita unui dialog între Biserică și  intelectuali. În primul rând apariția unui laic în le champ de bataille al teologilor nu trebuie privită cu suspiciune, nici cu superioritate, întrucât se crează prilejul unei îmbogățiri, al unui schimb de idei, reciproc benefic. Până la urmă teologii nu trebuie să scrie pentru teologi, nu aceasta e menirea lor, ci pentru toate membrele Bisericii. Exercițiul de reflecție al unui laic nu ar trebui să impieteze studiile teologice, ci să provoace la dialog, iar prin dialog, ceea ce nu a fost conform cu spiritul ortodox poate fi corijat. În al doilea rând s-a mai putut înțelege că dialogul nu se face prin jignirea uneia sau alteia din părți. Mediul teologic trebuie să fie un mediu prin excelență al decenței, nu al bâlciuliu și nici al maidanului. Singura șansă de a avea un dialog real și fructuos e să nu imităm strategia ineptă prezentată zilnic în majoritatea talk-show-urile televizate.

Dincolo de radiografierea discursului domnului Pleșu, care a fost infinit mai bogat în idei decât am reușit să surprind, aș dori să accentuez că în Cluj s-a mai reușit un pas în realizarea dialogului dintre Biserică și intelectuali. În buna tradiție deschisă de vrednicul de pomenire Mitropolitul Bartolomeu s-a desfășurat și această conferință. Ignorând polemicile din „cetate”, din care un om ca Andrei Pleșu n-are cum lipsi,  doar scrie și ia atitudine săptămânal, lăsând la o parte răutățile cu iz politic și interes de partid, generația tânără, și cred că nu doar ea, a văzut în invitatul Sfinților Trei Ierarhi, un om al dialogului, un bibliofil, un excelent mânuitor al limbii, un iubitor de limbi clasice și un foarte interesat gânditor creștin.

Că  „Adevărul ca poveste” poate fi criticat e fără doar și poate, bibliștii o pot face, iar autorul nu s-ar supăra, doar o spune că nu se simte infailibil. Pe de altă parte în lipsa unui echivalent pe rafturile cărților de teologie românești ar fi bine „să luăm aminte!”. Dacă ne plângem că nu avem un convertit de talia lui C.S. Lewis, un apologet ca E.M. Blaiklock și nici un Jim Forest, atunci să acceptăm că am putea avea un Andrei Pleșu, credincios dar nu obtuz, smerit dar nu umil. Lăsând la o parte prejudecățile și exclusivismul teologic, cred că la Cluj s-au întărit capetele de pod ale unui dialog elegant și pertinent între teologi și intelectuali. În lipsa unui Institute of Lay Theology, conferințele adresate teologilor de neteologi pot însemna foarte mult.

Venirea la Cluj a domnului Pleșu n-a fost prin urmare doar un succes al Arhiepiscopiei și al Școlilor Teologice, ci a fost o reușită a dialogului dintre Biserică și intelectuali. Dacă avem o șansă în surmontarea bășcăliei televizate și batjocurii la adresa Bisericii din partea unora sau a altora este să ne luăm alături pe cei pentru care ideile contează.

Parohia Ortodoxă BunaVestire, Iris, Cluj-Napoca: Cateheza de Duminica-Dezbateri

Parohia Ortodoxă BunaVestire, Iris, Cluj-Napoca: Cateheza de Duminica-Dezbateri: UN NOU PROGRAM CATEHETIC - TATĂL NOSTRU, RUGĂCIUNEA DOMNEASCĂ ȘI EXPLICAREA EI, din 10 FEBRUARIE Vă așteptăm cu drag! Nu costă nimic să ...

Am fost vreodată stresat...?

Ce întrebare!? Stupidă, redundantă, fleață chiar, patetică în ultimă instanță. Cum adică, am fost stresat vreodată? E limpede, toți suntem stresați și încă cum... e timpul, epoca, vremea stresului, am spune noi, aș spune eu, „ E timpul stresului!” Probabil, așa e! Dar, ce e stresul cu adevărat? Mă duc la serviciu, am răspunderi și responsabilități, am provocări, planuri, proiecte, vise, gânduri, oameni potrivnici, șefi...etc, da, face parte din job, dar ăsta e stresul? Dacă eram întrebat ieri spuneam, categoric, DA! Acum nu mai am curajul!
V-ați întrebat vreodată cum e să-ți reții noua biografie în câteva ceasuri, cum e să vorbești despre altcineva ca despre tine, despre viața altcuiva ca despre a ta, și, culmea, toate acestea nu pentru a-ți face bine serviciul, sarcina, jobul, lucrul,  ci pentru a-ți salva viața! Hm! Greu, greu, dar unii au făcut-o! Iar când îi vezi, te rușinezi. Viața ne rezervă și momente de tensiune, dar stres, presiune în adevăratul sens al cuvântului RARISIM!
Urmăriți „Argo”.

Parohia Ortodoxă BunaVestire, Iris, Cluj-Napoca: Corul de copii din Ieud, MARAMUREȘ vor cânta în bi...

Parohia Ortodoxă BunaVestire, Iris, Cluj-Napoca: Corul de copii din Ieud, MARAMUREȘ vor cânta în bi...: Corul copiilor din Ieud, Maramureș va cânta duminică Sfânta Liturghie în parohia Buna Vestire, Iris, iar la final va interpreta un concert d...

Paroles!Paroles!...Scuze, scuze, scuze.....

Dacă vrei să te rogi, o faci! Dacă  vrei să faci un lucru, îl faci! Dacă vrei să te bucuri de-un lucru, chiar imperfect, o faci! Dacă vrei să citești o carte, îți găsești timp! Dacă te vaieți că ți-e prea greu, mai primești! Dacă îți pui prioritățile personale înaintea priorităților semenilor, o plătești!
Avem nevoie de seriozitate și muncă susținută și nu de pălăvrăgeală, scuze și văicăreli! Tinerilor schimbați această cultură a amânării și văicărelii, „a bulgărului de sare” nocivă pentru prezent și viitor, e vorba doar de a ne dori cu adevărat!

„Așteaptă Apocalipsa cu rafinament...Tu te-ai pregătit?

„Așteaptă Apocalipsa cu rafinament...Tu te-ai pregătit?”[1]

Apocalipsa, ultima carte a Noului Testament, mult timp interzisă, canonică în cele din urmă, a suscitat interesul  și a aprins imaginația multora prin cadrelor și scenele prezentate. Tema e evidentă, Eshatonul, Venirea în Slavă a  Mântuitorului. Așteptată cu emoție și frică, Parusia n-a venit așa cum și-au imaginat-o unii și nici când au vrut alții. Puțin după Înălțarea la ceruri au apărut și ereziile milenariste, specialiste în „cunoașterea datei Sfârșitului”, care, culmea, de fiecare dată au dat greș. Scurgerea secolelor și chiar a mileniilor n-a șters din sufletul și mintea oamului ideea sfârșitului, iar aceasta funcție de cultura și de puritatea credinței pe care-o mărturisea.

Ultimii ani demonstrează o revigorare a discursului milenarist, o preocupare sporită pentru „sfârșit”, ceea ce dintr-un anumit punct de vedere nu e greșit: „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui” (Sf. Siluan Atonitul). ”Privegheați și vă rugați că nu știți ziua și ceasul”! Totuși, prezența sănătoasă sau suferindă a ideii apocaliptice a depins dintotdeauna de izvorul credinței din care s-a adăpat, de cultura în care s-a dezvoltat și de contextul socio-politic în care a fost discutată. Or, ceea ce doresc să subliniez în acest rânduri este că pe lângă palierul unui discurs corect despre Apocalispsă, într-o notă revelată, duhovnicească și smerită, apofatică, s-a dezvoltat o periferie, un „maidan” cu găști „inspirate” apocaliptic, cu indivizi inteligenți, chiar geniali (și Lucifer a fost...) care alterează grav ideea Sfârșitului Lumii, „a cerului și pământului nou” (II Pt. 3, 13). Pericolul îl paște cu precădere pe semi-cultivat religos, necatehizat suficient, căruia îi plac „seminpreparatele” religioase și culturale.

Din „apocalipsa mayașă” în „armaghedon-ul din laborator”

Cu ceva  timp în urmă televiziunile și revistele de profil ne informau pe tonul pesimist, clasic american, cu iz conspiraționist, milenarist, de ce nu, sectar, „Vine sfârșitul. Știm și data. Haleluia”!  Descoperirea unui calendar mayaș și citirea lui de o mână de pseudo-Champalioni (J.F.Champollion a descifrat cu mult succes hieroglifele) ar fi dovedit în sfârșit data, 21 decembrie 2012. După mai multe „cercetări”, chipurile, s-a constatat că în calendarul cu pricina nu era vorba de un sfârșit al lumii, ci cel mult de prevestirea unor catastrofe, incendii, inundații, cutremure etc. Bref, calculele au dat greș, (au demonstrat-o alte documentare „deștepte”) exegeza a fost forțată și, în mod firesc, lumea ar fi trebuit să se liniștească și să-și revină din pregătirea pentru apocalipsă. Dar o lasă cineva?...

E limpede că subiectul e unul de interes global, care, în ciuda concurenței munților de hârtie, depozitarii știrilor de ultimă oră, este totuși citit, chiar foarte citit, în consecință e foarte bine vândut. Așa se face că nu cu mult timp în urmă, o publicație din Marea Britanie, pe cunoscutul ton de doliu, ne anunță că un grup de cercetători bacteriologi au desoperit un nou virus gripal pe care în mod intenționat l-au numit „Armaghedon”. În acest scenariu apocaliptic, în apropierea anilor 2014-2016, populația planetei, dacă nu va dispărea, va fi cel puțin decimată. Virusul pare a fi mult mai periculos decât gripa spaniolă sau gripa aviară,  și cel puțin la fel de periculos ca virusul conceput în laborator de echipa lui Fouchier[2]. Dincolo de drama pe care vor ei s-o vedem, de catastrofa inimaginabilă a următorilor trei ani, aș vrea să observăm că ni se oferă un nou deadline, un punct terminus, iar rezolvarea e tot în mâna oamenilor deștepți, iluminați, întrucât vor găsi cel mai probabil un antidot[3].

Filemele de la Holiwood expresia obsesiei unei altfel de apocalipse

În ultimul secol pulsul societății, fie ea americană sau europeană, precum și evoluția discursului „milenarismului științific”, s-a reflectat și în peliculele holiwoodine, care s-au bucurat și se bucură volens nolens de un succes imens.  Numai din 1998, odată cu difuzarea filmului Armageddon, avându-l în rolul principal pe Bruce Willis, au apărut pe marele ecran o serie de pelicule ca: The day after tomorow, rolul principal Denis Quiad, cu o apocalipsă glaciară; The Core, rolul principal Aaron Eckhart, cu o echipă de specialiști care coboară în inima Pământului pentru a reactiva nucleul Terei; The Book of Eli, o poveste post-apocaliptică ce-l are în rolul principal de Densel Washington unde Biblia apre din nou ca cea mai importantă carte de pe Pământ; Apocalypto, (2006) scris de celebrul Mel Gibson care subliniază sfârșitul unei civilizații;  The Road, cu Viggo Mortensen, tot o ilustrare post apocaliptică, ce pune punctul, printre altele, pe ferocitatea umană, pe „bestia umană” care se activează în perioade limită;

„Așteaptă Apocalipsa cu rafinament...Tu te-ai pregătit?”...

... A rulat în  premieră în România pe 22 octombrie 2012, un documentar marca National Geografic[4]. Documentarul care insipiră acest subtitlu avea simplul obiectiv de a ilustra câteva cazuri de întâmpinare a apocalipsei, văzută în cheia catastrofei pur naturale. O stimabilă doamnă, a cărei pasiune se vedea de departe că era gătitul, prezintă realizatorilor NG, mândră de intuiția ei, rezervele uriașe de carne în conservă, legume, fructe, etc., pe care și le-a făcut în eventualitatea apocalipsei (vezi buncărul descoperit în  The Road). Un alt caz prezentat este cel al unui personaj ce-și face rezerve de mâncare și apă în timp ce un altul desoperă privitorului camera sa secretă unde se ascund zeci de kilograme de muniție și arme. Provocator este și celebrul cuib de paianjen inspirat din războiul din Vietnam („câștigat” de „homo americanus” probabil datorită aceleiași imaginații!). Toate în vederea Apocalipsei! Cazurile prezentate nu sunt singulare, iar exemplele pot continua. Problema e alta!

Întrebat fiind un copil cum arată o vacă, a răspuns sec: „violetă!”

Imaginea văcuței Milka este arhicunoscută. Pentru că am devenit sclavi ai prefabricatelor și ne-am rostuit vieți artificiale, pentru unii din copiii cu „viață beton” (a se citi „de beton) vacile sunt violete. Cum o fi laptele? La fel se întâmplă și cu imaginea asupra sfârșitului lumii. Viața cu un meniu bogat în documentare TV, telenovele „relaxante” la prânz și știri horor la cină, adică acizi grași pentru suflet și colesterol pentru minte, duce la o intoxicație care produce mutații grave la nivelul persoanei. Acest sfârșit, așa cum este promovat și suținut de articolele și documentarele de origine sau inspirație americană cu iz științific, dar nu numai, deși poartă sugestivul nume „Apocalipsa”, nu are de a face cu expunerea biblică, abuzându-se doar de rezonanța și vibrațiile pe care le produce rostirea acestui nume în sufletele noastre. Pentru creatorii acestor scenarii apocaliptice și „învățăceii” lor, sfârștiul este un fenomen pur natural, fără implicații duhovnicești, un cataclism căruia îi vor rezista cei mai bine echipați. Va fi suficient să avem provizii și vom fi salvați; medicamente și ne vom vindeca; arme și ne vom apăra. Cum? De ce? De cine?...

Milenarismul un curent ce n-a murit niciodată

Chiar dacă după apariția Inchiziției, Biserica Apuseană a considerat că a rezolvat problema ereziilor gnostice, evanghelice și milenariste, rugul și fierul înroșit în foc fiind considerate suficiente, timpul a demonstrat că s-au amăgit. Anul 1000 a dat mulțimilor fiori, iar minorității satisfacția controlului. Medieviștii, printre care și George Duby, vorbesc chiar despre o renaștere a omenirii după depășirea fricii provocate de trecerea în mileniul doi, frică ce a revenit constant în preajma anilor rotunzi sau la trecerea de la un secol la altul. Nici cataclismele și epidemiile nu le-au fost indiferente, să nu uităm de ciuma din 1347 care a înjumătățit populația Europei Apusene, sau foamea soveitică din anii 1930-33 și care au fost văzute tot ca semne ale sfârșitului.

E adevărat că după Înălțarea Domnului la cer, mulți au fost cei care au crezut că sfârșitul este iminent.  Nici sfântul Pavel nu face abstracție. Numai că modul cum credea acesta din urmă era total diferit de cel al sectelor milenariste și în opoziția cu apocalipsa milenarimului științific. Deși doreau să știe când va veni sfârșitul creștinii veritabili lăsau în seama lui Dumnezeu această taină, în timp ce curentele milenariste și-au arogat dreptul de a cunoaște misterul coordonatelor Armaghedonului.

„Iar de ziua și ceasul acela nimeni nu știe, nici îngerii...” Mt. 24, 36. Ce ne îngrijorează de fapt?

În fapt problema noastră nu este prezența ideii de apocalipsă la omul contemporan. E firesc să ne gândim la sfârșit, la moarte, la trecerea dincolo, am fost educați că tot ce are un început va avea și un sfârșit. Singurul lucru cert pentru om, că e credincios sau nu, este moartea. Problema e modul cum ne raportăm la sfârșitul lumii sau, mai corect spus, cum suntem învățați s-o facem. Riscul imens este că am putea ajunge la imbecilitatea de a spune că vaca e violetă prin natura ei și că apocalipsa e o simplă etapă în evoluția Terei, un nou palier civilizațional și cultural. Realitatea poate fi atât de alterată încât minciuna să devină adevăr și adevărul minciună. Apocalipsa riscă să fie percepută ca un simplu fenomen natural pe care, dacă ești destul de isteț și cât de cât înstărit, poți să-l fentezi. Or, teologia ortodoxă ne arată că realitatea eshatologică este una ce nu poate fi evitată, că pentru ea e nevoie de o pregătire spirituală, că a început încă de la Înălțarea la ceruri. Clepsidra s-a întors și „nu știm nici ziua nici ceasul”.

Modul acesta ordinar și telenovistic de a prezenta apocalipsa, de a oferi știri despre apocalipsa, cu intenția clară de a intimida și de a exploata o frică naturală, intrinsecă omului căzut, este o adevărată blasfemie și jignire la adresa oamenilor de buna credință. Cuvintele consemnate de sfântul evanghelist Matei sunt sugestive: „Iar de ziua și de ceasul acela nimeni nu știe, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Mt. 24, 36), fiind întregite de cele de la sfântul Marcu: „Iar când veți auzi de războaie, să nu vă tulburați, căci ele trebuie să fie; dar încă nu va fi sfârșitul. Și neam peste neam se va ridica și împărăție peste împărăție; cutremure vor fi pe alocuri, și foamete și tulburări vor fi. Acestea sunt începutul durerilor nașterii” (Mc.  13, 7-8).

Așadar „așteptarea apocalipsei cu rafinament” e posibilă în măsura în care acest rafinament e unul duhovnicesc, realist și ancorat în Dumnezeu, restul e doar o minciună în hainele adevărului.

---

[1] Genericul unui documentar National Geografic.

[2] Mai multe detalii: http://www.realitatea.net/cel-mai-periculos-virus-pentru-omenire-creatorul-sau-vrea-publicarea-necenzurata-a-studiului_897718.html.

[3] http://www.descopera.ro/dnews/10219605-armaghedonul-viral-peste-cativa-ani-ne-am-putea-confrunta-cu-o-pandemie-devastatoare

[4] http://natgeotv.com/ro/apocalipsa-esti-gata

„Așteaptă Apocalipsa cu rafinament...Tu te-ai pregătit?

„Așteaptă Apocalipsa cu rafinament...Tu te-ai pregătit?”[1]

Apocalipsa, ultima carte a Noului Testament, mult timp interzisă, canonică în cele din urmă, a suscitat interesul  și a aprins imaginația multora prin cadrelor și scenele prezentate. Tema e evidentă, Eshatonul, Venirea în Slavă a  Mântuitorului. Așteptată cu emoție și frică, Parusia n-a venit așa cum și-au imaginat-o unii și nici când au vrut alții. Puțin după Înălțarea la ceruri au apărut și ereziile milenariste, specialiste în „cunoașterea datei Sfârșitului”, care, culmea, de fiecare dată au dat greș. Scurgerea secolelor și chiar a mileniilor n-a șters din sufletul și mintea oamului ideea sfârșitului, iar aceasta funcție de cultura și de puritatea credinței pe care-o mărturisea.

Ultimii ani demonstrează o revigorare a discursului milenarist, o preocupare sporită pentru „sfârșit”, ceea ce dintr-un anumit punct de vedere nu e greșit: „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui” (Sf. Siluan Atonitul). ”Privegheați și vă rugați că nu știți ziua și ceasul”! Totuși, prezența sănătoasă sau suferindă a ideii apocaliptice a depins dintotdeauna de izvorul credinței din care s-a adăpat, de cultura în care s-a dezvoltat și de contextul socio-politic în care a fost discutată. Or, ceea ce doresc să subliniez în acest rânduri este că pe lângă palierul unui discurs corect despre Apocalispsă, într-o notă revelată, duhovnicească și smerită, apofatică, s-a dezvoltat o periferie, un „maidan” cu găști „inspirate” apocaliptic, cu indivizi inteligenți, chiar geniali (și Lucifer a fost...) care alterează grav ideea Sfârșitului Lumii, „a cerului și pământului nou” (II Pt. 3, 13). Pericolul îl paște cu precădere pe semi-cultivat religos, necatehizat suficient, căruia îi plac „seminpreparatele” religioase și culturale.

Din „apocalipsa mayașă” în „armaghedon-ul din laborator”

Cu ceva  timp în urmă televiziunile și revistele de profil ne informau pe tonul pesimist, clasic american, cu iz conspiraționist, milenarist, de ce nu, sectar, „Vine sfârșitul. Știm și data. Haleluia”!  Descoperirea unui calendar mayaș și citirea lui de o mână de pseudo-Champalioni (J.F.Champollion a descifrat cu mult succes hieroglifele) ar fi dovedit în sfârșit data, 21 decembrie 2012. După mai multe „cercetări”, chipurile, s-a constatat că în calendarul cu pricina nu era vorba de un sfârșit al lumii, ci cel mult de prevestirea unor catastrofe, incendii, inundații, cutremure etc. Bref, calculele au dat greș, (au demonstrat-o alte documentare „deștepte”) exegeza a fost forțată și, în mod firesc, lumea ar fi trebuit să se liniștească și să-și revină din pregătirea pentru apocalipsă. Dar o lasă cineva?...

E limpede că subiectul e unul de interes global, care, în ciuda concurenței munților de hârtie, depozitarii știrilor de ultimă oră, este totuși citit, chiar foarte citit, în consecință e foarte bine vândut. Așa se face că nu cu mult timp în urmă, o publicație din Marea Britanie, pe cunoscutul ton de doliu, ne anunță că un grup de cercetători bacteriologi au desoperit un nou virus gripal pe care în mod intenționat l-au numit „Armaghedon”. În acest scenariu apocaliptic, în apropierea anilor 2014-2016, populația planetei, dacă nu va dispărea, va fi cel puțin decimată. Virusul pare a fi mult mai periculos decât gripa spaniolă sau gripa aviară,  și cel puțin la fel de periculos ca virusul conceput în laborator de echipa lui Fouchier[2]. Dincolo de drama pe care vor ei s-o vedem, de catastrofa inimaginabilă a următorilor trei ani, aș vrea să observăm că ni se oferă un nou death line, un punct terminus, iar rezolvarea e tot în mâna oamenilor deștepți, iluminați, întrucât vor găsi cel mai probabil un antidot[3].

Filemele de la Holiwood expresia obsesiei unei altfel de apocalipse

În ultimul secol pulsul societății, fie ea americană sau europeană, precum și evoluția discursului „milenarismului științific”, s-a reflectat și în peliculele holiwoodine, care s-au bucurat și se bucură volens nolens de un succes imens.  Numai din 1998, odată cu difuzarea filmului Armageddon, avându-l în rolul principal pe Bruce Willis, au apărut pe marele ecran o serie de pelicule ca: The day after tomorow, rolul principal Denis Quiad, cu o apocalipsă glaciară; The Core, rolul principal Aaron Eckhart, cu o echipă de specialiști care coboară în inima Pământului pentru a reactiva nucleul Terei; The Book of Eli, o poveste post-apocaliptică ce-l are în rolul principal de Densel Washington unde Biblia apre din nou ca cea mai importantă carte de pe Pământ; Apocalypto, (2006) scris de celebrul Mel Gibson care subliniază sfârșitul unei civilizații;  The Road, cu Viggo Mortensen, tot o ilustrare post apocaliptică, ce pune punctul, printre altele, pe ferocitatea umană, pe „bestia umană” care se activează în perioade limită;

„Așteaptă Apocalipsa cu rafinament...Tu te-ai pregătit?”...

... A rulat în  premieră în România pe 22 octombrie 2012, un documentar marca National Geografic[4]. Documentarul care insipiră acest subtitlu avea simplul obiectiv de a ilustra câteva cazuri de întâmpinare a apocalipsei, văzută în cheia catastrofei pur naturale. O stimabilă doamnă, a cărei pasiune se vedea de departe că era gătitul, prezintă realizatorilor NG, mândră de intuiția ei, rezervele uriașe de carne în conservă, legume, fructe, etc., pe care și le-a făcut în eventualitatea apocalipsei (vezi buncărul descoperit în  The Road). Un alt caz prezentat este cel al unui personaj ce-și face rezerve de mâncare și apă în timp ce un altul desoperă privitorului camera sa secretă unde se ascund zeci de kilograme de muniție și arme. Provocator este și celebrul cuib de paianjen inspirat din războiul din Vietnam („câștigat” de „homo americanus” probabil datorită aceleiași imaginații!). Toate în vederea Apocalipsei! Cazurile prezentate nu sunt singulare, iar exemplele pot continua. Problema e alta!

Întrebat fiind un copil cum arată o vacă, a răspuns sec: „violetă!”

Imaginea văcuței Milka este arhicunoscută. Pentru că am devenit sclavi ai prefabricatelor și ne-am rostuit vieți artificiale, pentru unii din copiii cu „viață beton” (a se citi „de beton) vacile sunt violete. Cum o fi laptele? La fel se întâmplă și cu imaginea asupra sfârșitului lumii. Viața cu un meniu bogat în documentare TV, telenovele „relaxante” la prânz și știri horor la cină, adică acizi grași pentru suflet și colesterol pentru minte, duce la o intoxicație care produce mutații grave la nivelul persoanei. Acest sfârșit, așa cum este promovat și suținut de articolele și documentarele de origine sau inspirație americană cu iz științific, dar nu numai, deși poartă sugestivul nume „Apocalipsa”, nu are de a face cu expunerea biblică, abuzându-se doar de rezonanța și vibrațiile pe care le produce rostirea acestui nume în sufletele noastre. Pentru creatorii acestor scenarii apocaliptice și „învățăceii” lor, sfârștiul este un fenomen pur natural, fără implicații duhovnicești, un cataclism căruia îi vor rezista cei mai bine echipați. Va fi suficient să avem provizii și vom fi salvați; medicamente și ne vom vindeca; arme și ne vom apăra. Cum? De ce? De cine?...

Milenarismul un curent ce n-a murit niciodată

Chiar dacă după apariția Inchiziției, Biserica Apuseană a considerat că a rezolvat problema ereziilor gnostice, evanghelice și milenariste, rugul și fierul înroșit în foc fiind considerate suficiente, timpul a demonstrat că s-au amăgit. Anul 1000 a dat mulțimilor fiori, iar minorității satisfacția controlului. Medieviștii, printre care și George Duby, vorbesc chiar despre o renaștere a omenirii după depășirea fricii provocate de trecerea în mileniul doi, frică ce a revenit constant în preajma anilor rotunzi sau la trecerea de la un secol la altul. Nici cataclismele și epidemiile nu le-au fost indiferente, să nu uităm de ciuma din 1347 care a înjumătățit populația Europei Apusene, sau foamea soveitică din anii 1930-33 și care au fost văzute tot ca semne ale sfârșitului.

E adevărat că după Înălțarea Domnului la cer, mulți au fost cei care au crezut că sfârșitul este iminent.  Nici sfântul Pavel nu face abstracție. Numai că modul cum credea acesta din urmă era total diferit de cel al sectelor milenariste și în opoziția cu apocalipsa milenarimului științific. Deși doreau să știe când va veni sfârșitul creștinii veritabili lăsau în seama lui Dumnezeu această taină, în timp ce curentele milenariste și-au arogat dreptul de a cunoaște misterul coordonatelor Armaghedonului.

„Iar de ziua și ceasul acela nimeni nu știe, nici îngerii...” Mt. 24, 36. Ce ne îngrijorează de fapt?

În fapt problema noastră nu este prezența ideii de apocalipsă la omul contemporan. E firesc să ne gândim la sfârșit, la moarte, la trecerea dincolo, am fost educați că tot ce are un început va avea și un sfârșit. Singurul lucru cert pentru om, că e credincios sau nu, este moartea. Problema e modul cum ne raportăm la sfârșitul lumii sau, mai corect spus, cum suntem învățați s-o facem. Riscul imens este că am putea ajunge la imbecilitatea de a spune că vaca e violetă prin natura ei și că apocalipsa e o simplă etapă în evoluția Terei, un nou palier civilizațional și cultural. Realitatea poate fi atât de alterată încât minciuna să devină adevăr și adevărul minciună. Apocalipsa riscă să fie percepută ca un simplu fenomen natural pe care, dacă ești destul de isteț și cât de cât înstărit, poți să-l fentezi. Or, teologia ortodoxă ne arată că realitatea eshatologică este una ce nu poate fi evitată, că pentru ea e nevoie de o pregătire spirituală, că a început încă de la Înălțarea la ceruri. Clepsidra s-a întors și „nu știm nici ziua nici ceasul”.

Modul acesta ordinar și telenovistic de a prezenta apocalipsa, de a oferi știri despre apocalipsa, cu intenția clară de a intimida și de a exploata o frică naturală, intrinsecă omului căzut, este o adevărată blasfemie și jignire la adresa oamenilor de buna credință. Cuvintele consemnate de sfântul evanghelist Matei sunt sugestive: „Iar de ziua și de ceasul acela nimeni nu știe, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Mt. 24, 36), fiind întregite de cele de la sfântul Marcu: „Iar când veți auzi de războaie, să nu vă tulburați, căci ele trebuie să fie; dar încă nu va fi sfârșitul. Și neam peste neam se va ridica și împărăție peste împărăție; cutremure vor fi pe alocuri, și foamete și tulburări vor fi. Acestea sunt începutul durerilor nașterii” (Mc.  13, 7-8).

Așadar „așteptarea apocalipsei cu rafinament” e posibilă în măsura în care acest rafinament e unul duhovnicesc, realist și ancorat în Dumnezeu, restul e doar o minciună în hainele adevărului.

---

[1] Genericul unui documentar National Geografic.

[2] Mai multe detalii: http://www.realitatea.net/cel-mai-periculos-virus-pentru-omenire-creatorul-sau-vrea-publicarea-necenzurata-a-studiului_897718.html.

[3] http://www.descopera.ro/dnews/10219605-armaghedonul-viral-peste-cativa-ani-ne-am-putea-confrunta-cu-o-pandemie-devastatoare

[4] http://natgeotv.com/ro/apocalipsa-esti-gata