„Așteaptă Apocalipsa cu rafinament...Tu te-ai pregătit?

„Așteaptă Apocalipsa cu rafinament...Tu te-ai pregătit?”[1]

Apocalipsa, ultima carte a Noului Testament, mult timp interzisă, canonică în cele din urmă, a suscitat interesul  și a aprins imaginația multora prin cadrelor și scenele prezentate. Tema e evidentă, Eshatonul, Venirea în Slavă a  Mântuitorului. Așteptată cu emoție și frică, Parusia n-a venit așa cum și-au imaginat-o unii și nici când au vrut alții. Puțin după Înălțarea la ceruri au apărut și ereziile milenariste, specialiste în „cunoașterea datei Sfârșitului”, care, culmea, de fiecare dată au dat greș. Scurgerea secolelor și chiar a mileniilor n-a șters din sufletul și mintea oamului ideea sfârșitului, iar aceasta funcție de cultura și de puritatea credinței pe care-o mărturisea.

Ultimii ani demonstrează o revigorare a discursului milenarist, o preocupare sporită pentru „sfârșit”, ceea ce dintr-un anumit punct de vedere nu e greșit: „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui” (Sf. Siluan Atonitul). ”Privegheați și vă rugați că nu știți ziua și ceasul”! Totuși, prezența sănătoasă sau suferindă a ideii apocaliptice a depins dintotdeauna de izvorul credinței din care s-a adăpat, de cultura în care s-a dezvoltat și de contextul socio-politic în care a fost discutată. Or, ceea ce doresc să subliniez în acest rânduri este că pe lângă palierul unui discurs corect despre Apocalispsă, într-o notă revelată, duhovnicească și smerită, apofatică, s-a dezvoltat o periferie, un „maidan” cu găști „inspirate” apocaliptic, cu indivizi inteligenți, chiar geniali (și Lucifer a fost...) care alterează grav ideea Sfârșitului Lumii, „a cerului și pământului nou” (II Pt. 3, 13). Pericolul îl paște cu precădere pe semi-cultivat religos, necatehizat suficient, căruia îi plac „seminpreparatele” religioase și culturale.

Din „apocalipsa mayașă” în „armaghedon-ul din laborator”

Cu ceva  timp în urmă televiziunile și revistele de profil ne informau pe tonul pesimist, clasic american, cu iz conspiraționist, milenarist, de ce nu, sectar, „Vine sfârșitul. Știm și data. Haleluia”!  Descoperirea unui calendar mayaș și citirea lui de o mână de pseudo-Champalioni (J.F.Champollion a descifrat cu mult succes hieroglifele) ar fi dovedit în sfârșit data, 21 decembrie 2012. După mai multe „cercetări”, chipurile, s-a constatat că în calendarul cu pricina nu era vorba de un sfârșit al lumii, ci cel mult de prevestirea unor catastrofe, incendii, inundații, cutremure etc. Bref, calculele au dat greș, (au demonstrat-o alte documentare „deștepte”) exegeza a fost forțată și, în mod firesc, lumea ar fi trebuit să se liniștească și să-și revină din pregătirea pentru apocalipsă. Dar o lasă cineva?...

E limpede că subiectul e unul de interes global, care, în ciuda concurenței munților de hârtie, depozitarii știrilor de ultimă oră, este totuși citit, chiar foarte citit, în consecință e foarte bine vândut. Așa se face că nu cu mult timp în urmă, o publicație din Marea Britanie, pe cunoscutul ton de doliu, ne anunță că un grup de cercetători bacteriologi au desoperit un nou virus gripal pe care în mod intenționat l-au numit „Armaghedon”. În acest scenariu apocaliptic, în apropierea anilor 2014-2016, populația planetei, dacă nu va dispărea, va fi cel puțin decimată. Virusul pare a fi mult mai periculos decât gripa spaniolă sau gripa aviară,  și cel puțin la fel de periculos ca virusul conceput în laborator de echipa lui Fouchier[2]. Dincolo de drama pe care vor ei s-o vedem, de catastrofa inimaginabilă a următorilor trei ani, aș vrea să observăm că ni se oferă un nou deadline, un punct terminus, iar rezolvarea e tot în mâna oamenilor deștepți, iluminați, întrucât vor găsi cel mai probabil un antidot[3].

Filemele de la Holiwood expresia obsesiei unei altfel de apocalipse

În ultimul secol pulsul societății, fie ea americană sau europeană, precum și evoluția discursului „milenarismului științific”, s-a reflectat și în peliculele holiwoodine, care s-au bucurat și se bucură volens nolens de un succes imens.  Numai din 1998, odată cu difuzarea filmului Armageddon, avându-l în rolul principal pe Bruce Willis, au apărut pe marele ecran o serie de pelicule ca: The day after tomorow, rolul principal Denis Quiad, cu o apocalipsă glaciară; The Core, rolul principal Aaron Eckhart, cu o echipă de specialiști care coboară în inima Pământului pentru a reactiva nucleul Terei; The Book of Eli, o poveste post-apocaliptică ce-l are în rolul principal de Densel Washington unde Biblia apre din nou ca cea mai importantă carte de pe Pământ; Apocalypto, (2006) scris de celebrul Mel Gibson care subliniază sfârșitul unei civilizații;  The Road, cu Viggo Mortensen, tot o ilustrare post apocaliptică, ce pune punctul, printre altele, pe ferocitatea umană, pe „bestia umană” care se activează în perioade limită;

„Așteaptă Apocalipsa cu rafinament...Tu te-ai pregătit?”...

... A rulat în  premieră în România pe 22 octombrie 2012, un documentar marca National Geografic[4]. Documentarul care insipiră acest subtitlu avea simplul obiectiv de a ilustra câteva cazuri de întâmpinare a apocalipsei, văzută în cheia catastrofei pur naturale. O stimabilă doamnă, a cărei pasiune se vedea de departe că era gătitul, prezintă realizatorilor NG, mândră de intuiția ei, rezervele uriașe de carne în conservă, legume, fructe, etc., pe care și le-a făcut în eventualitatea apocalipsei (vezi buncărul descoperit în  The Road). Un alt caz prezentat este cel al unui personaj ce-și face rezerve de mâncare și apă în timp ce un altul desoperă privitorului camera sa secretă unde se ascund zeci de kilograme de muniție și arme. Provocator este și celebrul cuib de paianjen inspirat din războiul din Vietnam („câștigat” de „homo americanus” probabil datorită aceleiași imaginații!). Toate în vederea Apocalipsei! Cazurile prezentate nu sunt singulare, iar exemplele pot continua. Problema e alta!

Întrebat fiind un copil cum arată o vacă, a răspuns sec: „violetă!”

Imaginea văcuței Milka este arhicunoscută. Pentru că am devenit sclavi ai prefabricatelor și ne-am rostuit vieți artificiale, pentru unii din copiii cu „viață beton” (a se citi „de beton) vacile sunt violete. Cum o fi laptele? La fel se întâmplă și cu imaginea asupra sfârșitului lumii. Viața cu un meniu bogat în documentare TV, telenovele „relaxante” la prânz și știri horor la cină, adică acizi grași pentru suflet și colesterol pentru minte, duce la o intoxicație care produce mutații grave la nivelul persoanei. Acest sfârșit, așa cum este promovat și suținut de articolele și documentarele de origine sau inspirație americană cu iz științific, dar nu numai, deși poartă sugestivul nume „Apocalipsa”, nu are de a face cu expunerea biblică, abuzându-se doar de rezonanța și vibrațiile pe care le produce rostirea acestui nume în sufletele noastre. Pentru creatorii acestor scenarii apocaliptice și „învățăceii” lor, sfârștiul este un fenomen pur natural, fără implicații duhovnicești, un cataclism căruia îi vor rezista cei mai bine echipați. Va fi suficient să avem provizii și vom fi salvați; medicamente și ne vom vindeca; arme și ne vom apăra. Cum? De ce? De cine?...

Milenarismul un curent ce n-a murit niciodată

Chiar dacă după apariția Inchiziției, Biserica Apuseană a considerat că a rezolvat problema ereziilor gnostice, evanghelice și milenariste, rugul și fierul înroșit în foc fiind considerate suficiente, timpul a demonstrat că s-au amăgit. Anul 1000 a dat mulțimilor fiori, iar minorității satisfacția controlului. Medieviștii, printre care și George Duby, vorbesc chiar despre o renaștere a omenirii după depășirea fricii provocate de trecerea în mileniul doi, frică ce a revenit constant în preajma anilor rotunzi sau la trecerea de la un secol la altul. Nici cataclismele și epidemiile nu le-au fost indiferente, să nu uităm de ciuma din 1347 care a înjumătățit populația Europei Apusene, sau foamea soveitică din anii 1930-33 și care au fost văzute tot ca semne ale sfârșitului.

E adevărat că după Înălțarea Domnului la cer, mulți au fost cei care au crezut că sfârșitul este iminent.  Nici sfântul Pavel nu face abstracție. Numai că modul cum credea acesta din urmă era total diferit de cel al sectelor milenariste și în opoziția cu apocalipsa milenarimului științific. Deși doreau să știe când va veni sfârșitul creștinii veritabili lăsau în seama lui Dumnezeu această taină, în timp ce curentele milenariste și-au arogat dreptul de a cunoaște misterul coordonatelor Armaghedonului.

„Iar de ziua și ceasul acela nimeni nu știe, nici îngerii...” Mt. 24, 36. Ce ne îngrijorează de fapt?

În fapt problema noastră nu este prezența ideii de apocalipsă la omul contemporan. E firesc să ne gândim la sfârșit, la moarte, la trecerea dincolo, am fost educați că tot ce are un început va avea și un sfârșit. Singurul lucru cert pentru om, că e credincios sau nu, este moartea. Problema e modul cum ne raportăm la sfârșitul lumii sau, mai corect spus, cum suntem învățați s-o facem. Riscul imens este că am putea ajunge la imbecilitatea de a spune că vaca e violetă prin natura ei și că apocalipsa e o simplă etapă în evoluția Terei, un nou palier civilizațional și cultural. Realitatea poate fi atât de alterată încât minciuna să devină adevăr și adevărul minciună. Apocalipsa riscă să fie percepută ca un simplu fenomen natural pe care, dacă ești destul de isteț și cât de cât înstărit, poți să-l fentezi. Or, teologia ortodoxă ne arată că realitatea eshatologică este una ce nu poate fi evitată, că pentru ea e nevoie de o pregătire spirituală, că a început încă de la Înălțarea la ceruri. Clepsidra s-a întors și „nu știm nici ziua nici ceasul”.

Modul acesta ordinar și telenovistic de a prezenta apocalipsa, de a oferi știri despre apocalipsa, cu intenția clară de a intimida și de a exploata o frică naturală, intrinsecă omului căzut, este o adevărată blasfemie și jignire la adresa oamenilor de buna credință. Cuvintele consemnate de sfântul evanghelist Matei sunt sugestive: „Iar de ziua și de ceasul acela nimeni nu știe, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Mt. 24, 36), fiind întregite de cele de la sfântul Marcu: „Iar când veți auzi de războaie, să nu vă tulburați, căci ele trebuie să fie; dar încă nu va fi sfârșitul. Și neam peste neam se va ridica și împărăție peste împărăție; cutremure vor fi pe alocuri, și foamete și tulburări vor fi. Acestea sunt începutul durerilor nașterii” (Mc.  13, 7-8).

Așadar „așteptarea apocalipsei cu rafinament” e posibilă în măsura în care acest rafinament e unul duhovnicesc, realist și ancorat în Dumnezeu, restul e doar o minciună în hainele adevărului.

---

[1] Genericul unui documentar National Geografic.

[2] Mai multe detalii: http://www.realitatea.net/cel-mai-periculos-virus-pentru-omenire-creatorul-sau-vrea-publicarea-necenzurata-a-studiului_897718.html.

[3] http://www.descopera.ro/dnews/10219605-armaghedonul-viral-peste-cativa-ani-ne-am-putea-confrunta-cu-o-pandemie-devastatoare

[4] http://natgeotv.com/ro/apocalipsa-esti-gata

„Așteaptă Apocalipsa cu rafinament...Tu te-ai pregătit?

„Așteaptă Apocalipsa cu rafinament...Tu te-ai pregătit?”[1]

Apocalipsa, ultima carte a Noului Testament, mult timp interzisă, canonică în cele din urmă, a suscitat interesul  și a aprins imaginația multora prin cadrelor și scenele prezentate. Tema e evidentă, Eshatonul, Venirea în Slavă a  Mântuitorului. Așteptată cu emoție și frică, Parusia n-a venit așa cum și-au imaginat-o unii și nici când au vrut alții. Puțin după Înălțarea la ceruri au apărut și ereziile milenariste, specialiste în „cunoașterea datei Sfârșitului”, care, culmea, de fiecare dată au dat greș. Scurgerea secolelor și chiar a mileniilor n-a șters din sufletul și mintea oamului ideea sfârșitului, iar aceasta funcție de cultura și de puritatea credinței pe care-o mărturisea.

Ultimii ani demonstrează o revigorare a discursului milenarist, o preocupare sporită pentru „sfârșit”, ceea ce dintr-un anumit punct de vedere nu e greșit: „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui” (Sf. Siluan Atonitul). ”Privegheați și vă rugați că nu știți ziua și ceasul”! Totuși, prezența sănătoasă sau suferindă a ideii apocaliptice a depins dintotdeauna de izvorul credinței din care s-a adăpat, de cultura în care s-a dezvoltat și de contextul socio-politic în care a fost discutată. Or, ceea ce doresc să subliniez în acest rânduri este că pe lângă palierul unui discurs corect despre Apocalispsă, într-o notă revelată, duhovnicească și smerită, apofatică, s-a dezvoltat o periferie, un „maidan” cu găști „inspirate” apocaliptic, cu indivizi inteligenți, chiar geniali (și Lucifer a fost...) care alterează grav ideea Sfârșitului Lumii, „a cerului și pământului nou” (II Pt. 3, 13). Pericolul îl paște cu precădere pe semi-cultivat religos, necatehizat suficient, căruia îi plac „seminpreparatele” religioase și culturale.

Din „apocalipsa mayașă” în „armaghedon-ul din laborator”

Cu ceva  timp în urmă televiziunile și revistele de profil ne informau pe tonul pesimist, clasic american, cu iz conspiraționist, milenarist, de ce nu, sectar, „Vine sfârșitul. Știm și data. Haleluia”!  Descoperirea unui calendar mayaș și citirea lui de o mână de pseudo-Champalioni (J.F.Champollion a descifrat cu mult succes hieroglifele) ar fi dovedit în sfârșit data, 21 decembrie 2012. După mai multe „cercetări”, chipurile, s-a constatat că în calendarul cu pricina nu era vorba de un sfârșit al lumii, ci cel mult de prevestirea unor catastrofe, incendii, inundații, cutremure etc. Bref, calculele au dat greș, (au demonstrat-o alte documentare „deștepte”) exegeza a fost forțată și, în mod firesc, lumea ar fi trebuit să se liniștească și să-și revină din pregătirea pentru apocalipsă. Dar o lasă cineva?...

E limpede că subiectul e unul de interes global, care, în ciuda concurenței munților de hârtie, depozitarii știrilor de ultimă oră, este totuși citit, chiar foarte citit, în consecință e foarte bine vândut. Așa se face că nu cu mult timp în urmă, o publicație din Marea Britanie, pe cunoscutul ton de doliu, ne anunță că un grup de cercetători bacteriologi au desoperit un nou virus gripal pe care în mod intenționat l-au numit „Armaghedon”. În acest scenariu apocaliptic, în apropierea anilor 2014-2016, populația planetei, dacă nu va dispărea, va fi cel puțin decimată. Virusul pare a fi mult mai periculos decât gripa spaniolă sau gripa aviară,  și cel puțin la fel de periculos ca virusul conceput în laborator de echipa lui Fouchier[2]. Dincolo de drama pe care vor ei s-o vedem, de catastrofa inimaginabilă a următorilor trei ani, aș vrea să observăm că ni se oferă un nou death line, un punct terminus, iar rezolvarea e tot în mâna oamenilor deștepți, iluminați, întrucât vor găsi cel mai probabil un antidot[3].

Filemele de la Holiwood expresia obsesiei unei altfel de apocalipse

În ultimul secol pulsul societății, fie ea americană sau europeană, precum și evoluția discursului „milenarismului științific”, s-a reflectat și în peliculele holiwoodine, care s-au bucurat și se bucură volens nolens de un succes imens.  Numai din 1998, odată cu difuzarea filmului Armageddon, avându-l în rolul principal pe Bruce Willis, au apărut pe marele ecran o serie de pelicule ca: The day after tomorow, rolul principal Denis Quiad, cu o apocalipsă glaciară; The Core, rolul principal Aaron Eckhart, cu o echipă de specialiști care coboară în inima Pământului pentru a reactiva nucleul Terei; The Book of Eli, o poveste post-apocaliptică ce-l are în rolul principal de Densel Washington unde Biblia apre din nou ca cea mai importantă carte de pe Pământ; Apocalypto, (2006) scris de celebrul Mel Gibson care subliniază sfârșitul unei civilizații;  The Road, cu Viggo Mortensen, tot o ilustrare post apocaliptică, ce pune punctul, printre altele, pe ferocitatea umană, pe „bestia umană” care se activează în perioade limită;

„Așteaptă Apocalipsa cu rafinament...Tu te-ai pregătit?”...

... A rulat în  premieră în România pe 22 octombrie 2012, un documentar marca National Geografic[4]. Documentarul care insipiră acest subtitlu avea simplul obiectiv de a ilustra câteva cazuri de întâmpinare a apocalipsei, văzută în cheia catastrofei pur naturale. O stimabilă doamnă, a cărei pasiune se vedea de departe că era gătitul, prezintă realizatorilor NG, mândră de intuiția ei, rezervele uriașe de carne în conservă, legume, fructe, etc., pe care și le-a făcut în eventualitatea apocalipsei (vezi buncărul descoperit în  The Road). Un alt caz prezentat este cel al unui personaj ce-și face rezerve de mâncare și apă în timp ce un altul desoperă privitorului camera sa secretă unde se ascund zeci de kilograme de muniție și arme. Provocator este și celebrul cuib de paianjen inspirat din războiul din Vietnam („câștigat” de „homo americanus” probabil datorită aceleiași imaginații!). Toate în vederea Apocalipsei! Cazurile prezentate nu sunt singulare, iar exemplele pot continua. Problema e alta!

Întrebat fiind un copil cum arată o vacă, a răspuns sec: „violetă!”

Imaginea văcuței Milka este arhicunoscută. Pentru că am devenit sclavi ai prefabricatelor și ne-am rostuit vieți artificiale, pentru unii din copiii cu „viață beton” (a se citi „de beton) vacile sunt violete. Cum o fi laptele? La fel se întâmplă și cu imaginea asupra sfârșitului lumii. Viața cu un meniu bogat în documentare TV, telenovele „relaxante” la prânz și știri horor la cină, adică acizi grași pentru suflet și colesterol pentru minte, duce la o intoxicație care produce mutații grave la nivelul persoanei. Acest sfârșit, așa cum este promovat și suținut de articolele și documentarele de origine sau inspirație americană cu iz științific, dar nu numai, deși poartă sugestivul nume „Apocalipsa”, nu are de a face cu expunerea biblică, abuzându-se doar de rezonanța și vibrațiile pe care le produce rostirea acestui nume în sufletele noastre. Pentru creatorii acestor scenarii apocaliptice și „învățăceii” lor, sfârștiul este un fenomen pur natural, fără implicații duhovnicești, un cataclism căruia îi vor rezista cei mai bine echipați. Va fi suficient să avem provizii și vom fi salvați; medicamente și ne vom vindeca; arme și ne vom apăra. Cum? De ce? De cine?...

Milenarismul un curent ce n-a murit niciodată

Chiar dacă după apariția Inchiziției, Biserica Apuseană a considerat că a rezolvat problema ereziilor gnostice, evanghelice și milenariste, rugul și fierul înroșit în foc fiind considerate suficiente, timpul a demonstrat că s-au amăgit. Anul 1000 a dat mulțimilor fiori, iar minorității satisfacția controlului. Medieviștii, printre care și George Duby, vorbesc chiar despre o renaștere a omenirii după depășirea fricii provocate de trecerea în mileniul doi, frică ce a revenit constant în preajma anilor rotunzi sau la trecerea de la un secol la altul. Nici cataclismele și epidemiile nu le-au fost indiferente, să nu uităm de ciuma din 1347 care a înjumătățit populația Europei Apusene, sau foamea soveitică din anii 1930-33 și care au fost văzute tot ca semne ale sfârșitului.

E adevărat că după Înălțarea Domnului la cer, mulți au fost cei care au crezut că sfârșitul este iminent.  Nici sfântul Pavel nu face abstracție. Numai că modul cum credea acesta din urmă era total diferit de cel al sectelor milenariste și în opoziția cu apocalipsa milenarimului științific. Deși doreau să știe când va veni sfârșitul creștinii veritabili lăsau în seama lui Dumnezeu această taină, în timp ce curentele milenariste și-au arogat dreptul de a cunoaște misterul coordonatelor Armaghedonului.

„Iar de ziua și ceasul acela nimeni nu știe, nici îngerii...” Mt. 24, 36. Ce ne îngrijorează de fapt?

În fapt problema noastră nu este prezența ideii de apocalipsă la omul contemporan. E firesc să ne gândim la sfârșit, la moarte, la trecerea dincolo, am fost educați că tot ce are un început va avea și un sfârșit. Singurul lucru cert pentru om, că e credincios sau nu, este moartea. Problema e modul cum ne raportăm la sfârșitul lumii sau, mai corect spus, cum suntem învățați s-o facem. Riscul imens este că am putea ajunge la imbecilitatea de a spune că vaca e violetă prin natura ei și că apocalipsa e o simplă etapă în evoluția Terei, un nou palier civilizațional și cultural. Realitatea poate fi atât de alterată încât minciuna să devină adevăr și adevărul minciună. Apocalipsa riscă să fie percepută ca un simplu fenomen natural pe care, dacă ești destul de isteț și cât de cât înstărit, poți să-l fentezi. Or, teologia ortodoxă ne arată că realitatea eshatologică este una ce nu poate fi evitată, că pentru ea e nevoie de o pregătire spirituală, că a început încă de la Înălțarea la ceruri. Clepsidra s-a întors și „nu știm nici ziua nici ceasul”.

Modul acesta ordinar și telenovistic de a prezenta apocalipsa, de a oferi știri despre apocalipsa, cu intenția clară de a intimida și de a exploata o frică naturală, intrinsecă omului căzut, este o adevărată blasfemie și jignire la adresa oamenilor de buna credință. Cuvintele consemnate de sfântul evanghelist Matei sunt sugestive: „Iar de ziua și de ceasul acela nimeni nu știe, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Mt. 24, 36), fiind întregite de cele de la sfântul Marcu: „Iar când veți auzi de războaie, să nu vă tulburați, căci ele trebuie să fie; dar încă nu va fi sfârșitul. Și neam peste neam se va ridica și împărăție peste împărăție; cutremure vor fi pe alocuri, și foamete și tulburări vor fi. Acestea sunt începutul durerilor nașterii” (Mc.  13, 7-8).

Așadar „așteptarea apocalipsei cu rafinament” e posibilă în măsura în care acest rafinament e unul duhovnicesc, realist și ancorat în Dumnezeu, restul e doar o minciună în hainele adevărului.

---

[1] Genericul unui documentar National Geografic.

[2] Mai multe detalii: http://www.realitatea.net/cel-mai-periculos-virus-pentru-omenire-creatorul-sau-vrea-publicarea-necenzurata-a-studiului_897718.html.

[3] http://www.descopera.ro/dnews/10219605-armaghedonul-viral-peste-cativa-ani-ne-am-putea-confrunta-cu-o-pandemie-devastatoare

[4] http://natgeotv.com/ro/apocalipsa-esti-gata

Biblia ca paradox: o „carte” citată și cântată, dar nu citită

Pr. Liviu Vidican-Manci

liviuvidican@yahoo.com

             

            E luna începutului de an şcolar, iar una dintre constatările recurente, făcută și de sondajele sociologice, legată de stadiul educaţiei şi culturii tinerilor se referă la raportul cu cartea, cu lectura. Nu se mai citește „ca pe vremuri”, adică pe timpul generațiilor anterioare, lipsite de televizor și internet. Comparația improprie dintre tinerii „de azi” și cei de ieri se înfundă de regulă în retorica decadenței, a deculturalizării etc. Sigur, ca de atâtea ori, o parte de adevăr există și aici. Este adevărat că, în România ultimelor două decenii, dar și la nivel european, se înregistrează o scădere constantă a „consumului” de carte (dar și de presă tipărită), că există o concurență inegală între literă și imagine, că prizonieratul în fața televizorului este preferat timpului din bibliotecă. Cu toate acestea, remediul nu poate fi lamentația, ci efortul redescoperirii unei culturi a cărții. Or, din acest punct de vedere, Creștinismul nu este denumit întâmplător, alături de Iudaism și Islam, „religie a cărții”.  Altfel spus, urmarea lui Hristos are o componentă livrescă (în sensul larg al termenului) constitutivă: Tradiția este un permanent proces de dare mai departe a unor texte, experiențe, stări. Viața Bisericii nu ar fi completă fără biblioteca ei formată în cele două milenii, dintre care „volumul” de căpătâi, cartea cărților, este Sfânta Scriptură. Ei bine, înainte de a acuza pe tineri, să ne întrebăm critic dacă în propriul nostru mediul bisericesc se mai citește. Concret și plecând de la cartea cu cota de înregistrare „1”, se mai citește Biblia? Nu cumva suntem în fața unui paradox? Cartea cărților este citată și, liturgic vorbind, cântată, dar nu și mereu citită, cercetată. Doar după ce am semnalat această stare de fapt credem că putem să trecem mai departe și să ne întrebăm, deloc retoric: „Se mai citeşte astăzi?”, „Îi foloseşte tânărului lectura?”, „Ce ar trebui să citim?”, „Ce rol ar trebui să aibă preotul în promovarea cărţii?”

            Se mai citeşte astăzi?

            „Cititul” a ajuns un motiv serios de îngrijorare în ultima perioadă. Aşa se explică manifestele pentru lectură cum ar fi Cărţile care ne-au făcut oameni (ed.Dan C. Mihăilescu, Humanitas, Bucureşti 2010) sau Care-i faza cu cititul (Art, Bucureşti, 2010). Faptul cantitativ că nu se mai citește „ca pe vremuri” nu este un indicator suficient. Ar trebui să ne întrebăm ce anume nu se mai citeşte? Sau: Raportat la ce perioadă nu se mai citeşte? Se pare că nu se mai citeşte literatură „grea”. Nu mai sunt citiți Dostoievsky, Tolstoi sau Balzac, Rebreanu, Preda sau Eliade, dar se citeşte Magazinul de sinucideri, Prima mea beţie ori Primul meu fum. Dacă ofertele editurilor sunt extraordinar de bogate, iar punctul de raportare este, în mod clar, o societate care, deşi atît de apropiată istoric, este atât de îndepărtată cultural, concluzia ar putea fi sumbră: tinerii fie nu citesc, fie citesc prost. Şi într-un caz şi într’altul purtăm, ca mentori, partea noastră de vină. E limpede că nu ne interesează atât de mult cât se citeşte, ci cum şi ce se citeşte or, aici apare îngrijorarea. Problema tinerilor de astăzi nu pare a fi una de potenţial, ci de atitudine faţă de cultură, carte şi, de ce nu, Biserică. Dispreţul faţă de cei care citesc, lipsa unei conştiinţe minime a lecturii, confundarea culturii cu subcultura par a fi probleme mult mai delicate decât necititul în sine.

De la carte la Biblie  

            În acest caz ne punem întrebarea, de altfel legitimă,  „Ce trebuie să citească, în mod obligatoriu, un tânăr? Dificultatea oferirii unui „menu” de lectură e intuibilă şi asemenea reţete nu sunt de preferat dacă se ţine cont de subiectivismul cititului. Şi totuşi, în „bibliografiile” oferite de unii dintre autorii lucrării Cărţile care ne-au făcut oameni, ne atrage atenţia o carte, pe care nu numai că am putea să o oferim spre citire ca slujitori ai Bisericii, ci, se impune, să o prezentăm în faţa credincioşilor ca „paradis preafrumos”, după sintagma Sfântului Ioan Damaschinul, ce trebuie cunoscut.

            Aproape toate cărţile sunt valoroase dar, „Sfânta Scriptură”, „Biblia” sau „Cuvântul lui Dumnezeu” este cartea unde se află „ştiinţa cea adevărată” (Sfântul Ioan Casian, Scrieri alese, PSB 57, Bucureşti, 1990, p.558). Sigur că acestei minunate „Cărţi” i s-ar putea adăuga, iar în cazul preoţilor şi profesorilor de religie nu încape discuţie, Filocaliile şi Patericul, ca mărgăritare ale unei îndelungate Tradiţii creştin-ortodoxe, dar scopul principal rămâne sensibilizarea credincioşilor ortodocşi faţă de Biblie, ea impunându-se ca singura lectură obligatorie.

Atelierele biblice – mediul provocării la citit

            Ne întrebam ce să citim şi am găsit răspunsul: Sfânta Scriptură. Dacă literatura română şi universală sunt „apanajul” filologilor, responsablitatea lor, a oamenilor de litere, cartea duhovnicească şi cu precădere Sfânta Scriptură trebuie puse la sufletul tinerilor de către preoţi şi profesorii de religie. „Atelierele biblice” sunt doar una din multele soluţii prin care putem să oferim bucuria lecturii. E important de precizat că în Biserică nu căutăm o intelectualizare, o raţionalizare excesivă a credincioşilor, dar nici o spălare de creier cum ar insinua unii. Scopul Bisericii ca „Şcoală” este acela de a pune în sufletul credinciosului hrana cea adevărată care are ca finalitate unirea cu Hristos, de a descoperi şi pune în valoare comoara îngropată în ţărâna multimilenară a creştinismului ce transcede acest neam.

            Ca dominantă a misiunii creştine preoţii şi profesorii ortodocşi au datoria de a educa tinerii în duhul Scripturii şi al Tradiţiei. Tinerii merită să ştie la ce foloseşte lectura Scripturii. De ce se numeşte Biblie? Ce taine ascunde. De ce trebuie întreabat preotul asupra „locurile obscure” şi care sunt riscurile interpretării „după ureche”? De ce avem un Vechi Testament şi un Nou Testament? De ce afirmăm că Iisus Hristos este Mântuitorul? Motivaţiile pot continua, acestea fiind doar câteva exemple alese la întâmplare. Să nu ni se pară banale, o simplă aplicare a chestionarului va releva lucruri neaştepate şi o incultură biblică menită să îngrijoreze.

            Iar, dacă nu vom fi convigători folosind exemplele sfinţilor, care au citit Scripturile şi s-au mântuit prin ele, dacă niciunul dintre teologii contemporani ce prin lucrările lor au promovat importanţa lecturii „Bibliotecii Creştinismului” (Enzo Bianchi sau John Breck s.a.), poate vom reuşi pornind de la prezentarea impactului pe care l-a avut Biblia asupra unor cunoscuţi oameni de cultură ca Andrei Pleşu, Ion Vianu, Ioana Pârvulescu sau Ştefan Câlţia, câţiva dintre cei ce au afirmat răspicat importanţa Sfintei Scripturi în evoluţia culturală şi spirituală a unui om, şi, de ce nu, a unui popor. Adesea aceste exemple au o priză mai bună întrucât discursul bisericesc, pentru omul secularizat e adesea perimat şi greu de urmărit.

            În încheiere am putea spune că o cultură creştină nu este desăvârşită fără Biblie şi o viaţă duhovnicească nu poate începe fără Cuvântul revelat. Însă conştientizarea acestui adevăr şi asumarea maximă a misiunii pe care o implică, va începe de la modul cum vom şti să ne motivăm credincioşii (tineri sau vârstnici), de la schimbarea unei mentalităţi păguboase care consideră predica duminicală sau ora de religie suficiente pentru a deschide inimile şi minţile spre „Cuvântul lui Dumnezeu”. Or, este demonstrat că în bisericile unde se predică des, unde se desfăşoară „Ateliere biblice” sau „Seri biblice”, în şcolile unde pe lângă ora de religie profeorii au şi alte activităţi de genul studierii textului sacru, credincioşii (şi aici îi cuprindem pe toţi, de la mic la mare) sunt mai dinamici, mai numeroşi şi mai apropiaţi de valorile perene creştine. Şi, să nu uităm, cunoaşterea Ortodoxie începe cu citirea Scripturii şi transformarea ei în rugăciune.

Pentru CASETĂ

„este peste putinţă să merite darul adevăratei ştiinţe acela care studiază numai pentru a căpăta laudă” (Sfântul Ioan Casian, Scrieri Duhovniceşti, PSB 57, p. 558)

„Sfânta Scriptură ni s-a dat de Dumnezeu, ca nişte epistole, prin care ni se face cunoscut darul ceresc ce vine din esenţa Dumnezeirii Sale făgăduit tuturor, căci „El ne-a hărăzit mari şi preţioase făgăduieli, ca prin ele să vă faceţi părtaşi dumnezeieştii firi” (II Petru 1,4). „Dar dacă omul nu se apropie, nu cere şi nu primeşte, nu-i serveşte la nimic citirea Scripturilor, ba dimpotrivă se face vinovat de moarte, pentru că n-a voit să primească de la Împăratul ceresc darul vieţii, fără de care este cu neputinţă să obţină viaţa ce nu trece, care este Hristos” (Sfântul Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhovniceşti, PSB, 34, Bucureşti, 1992, p. 375)

„[...] Se tot spune că elevii nu citesc. Nu asta e grav. Nici atunci nu citeau de bună voie mulţi. [...] Elevii care nu citeau ştiau că au ceva de pierdut. Astăzi, prea adesea, ţi se râde în nas. Şi e păcat, cu atât mai mult cu cât - cum mi-a dovedit întâmplarea de a fi pus în situaţia să citesc zeci de jurnale scrise de elevi din toată ţara – adolescenţii au o libertate de gândire cum noi nici nu visam” (Cărţile care ne-au făcut oameni, p. 44).

Renasterea, septembrie/2011

Tinereţea ca anotimp

Tinereţea ca anotimp

           

            Cât de sonore au devenit cuvintele Ecclesiastului: „Pentru orice lucru este o clipă prielnică şi vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer.2.Vreme este să te naşti şi vreme să mori; vreme este să sădeşti şi vreme să smulgi ceea ce ai sădit”(Eccl.3, 1-2)? „Marea trecere” rămâne învăluită în aura misterului şi a tainei, iar imposibilitatea evitării păşirii peste pragul final, şi ea, o evidenţă. Împotriva acestei certitudini omul „post-modern”, dominat de o închipuită atotputernicie, luptă cu cerbicie şi încearcă să demonstreze, amăgindu-se pe sine şi pe alţii, că moartea este doar o chestiune care, odată cu dezvoltarea tehnicii, va fi depăşită. O astfel de mentalitate, autosuficientă, a încercat diluarea adevărului şi a oferit alternative care, pe termen lung, s-au dovedit a fi devastatore, răsfrângându-se, cu predilecţie, asupra generaţiilor tinere, viaţa de aici devenind totul, iar cea viitoare o amăgire.

            Tinereţea este, dacă ar fi să folosim vocabule cu iz poetic, o primăvară mai mult sau mai puţin capricioasă. Este un anotimp al acumulării „razelor” educative, al primilor muguri, al florilor care aşteaptă tăcute căldura toridă a verii şi mângâierea brumei  în perspectiva maturizării fructului. E o perioadă plină de parfum, dar atât de fragilă încât un îngheţ de aprilie, o grindină de mai poate distruge întreaga acumulare, lăsând toate speranţele pentru anul ce urmează. Dacă natura permite un an „ce va veni”, ce se va repeta, viaţa are un sens unic şi irepetabil, drumul Eshatonului.

           

Educarea părinţilor, motivarea tinerilor

            Pare a fi limpede că ce nu creşte primăvara nu poate fi cules toamna. Dacă nu e cine să însămânţeze, chiar dacă sunt culegători, vor lipsi fructele. Cu alte cuvinte, tentaţiile venite din exterior, sunt doar o secvenţă din mutaţia, adesea fiinţială, a tinerilor. Înaintea acestor ispite (droguri, alcool, pornografie, etc) copilul se confruntă cu piedici mult mai greu de trecut.

             Pentru a fi mai limpezi trebuie să recunoaştem că adesea părinţii devin duşmanii principali ai propriilor copii, chiar dacă nicio clipă nu şi-au propus. Lipsa educaţiei religioase, morale, etice dacă doriţi, a adus o parte din tinerele generaţii în pragul „falimentului duhovnicesc”. Liceenii de astăzi sunt născuţi într-o perioadă în care avorturile au depăşit numărul naşterilor. Aparent, doar o problemă demografică, însă în adâncurile ei o problemă de neam, de fiinţă naţională, o stigmată pentru generaţii de generaţii.

            Dacă în tinereţea lor, cu bune sau rele, părinţii au avut „curajul” ca din trei, patru sarcini  să păstreze una, atunci răspunsul la întrebarea – „nevinovată” – „cu ce-am greşit,  Doamne, să pătimesc atât de la copilul acesta?” nu mai are nevoie de răspuns. Şi, poate că în acest cadru, s-ar impune o mică paranteză. Vina, în cazul avorturilor, este transferată, de cele mai multe ori, şi, într-un mod de-a dreptul meschin, asupra femeii. Or, indiferent cât de nevinovat pare soţul sau bărbatul în general, el este la fel de culpabil, ba poate chiar mai mult, întrucât adesea stă la baza deciziei de pruncucidere.

Acceptând această situaţie ar trebui să recunoaştem că suntem în faţa unei noi realităţi. Nu se poate să tratăm tinerii fără părinţi. Biserica are nevoie să pună la punct strategii de comunicare şi educare la toate palierele de vârstă. Într-o mică măsura a reuşit cu „Hristos împărtăşit copiilor”. Dar, oare, nu ar fi utili şi un program „Hristos împărtăşit părinţilor”? Or, ne este frică că adulţii sunt închistaţi în nişte tipare mentale de care nu se mai pot debarasa?

            Avem tinerii pe care-i educăm

            În lipsa conştientizării propriilor lipsuri, a unei smerenii fireşti, fiecare părinte emite pretenţii imposibil de acoperit. Dar în ce condiţii?

            Cine nu-şi doreşte copii sănătoşi, frumoşi, inteligenţi şi, nu în ultimul rând, cuminţi, adică morali şi cu frică de Dumnezeu? Numai cine nu ştie ce să ceară. În acelaşi timp, o simplă anamneză a propriei vieţi poate releva un trecut reprobabil, care ar putea constiui uşor argumentul că „nu toate ne sunt de folos” (I Cor. 6, 12). Din nefericire, aceiaşi părinţi cer de la urmaşii lor un comportament impecabil sau, la fel de grav, nu le impun nicio restricţie. Şi atunci apar, în mod legitim, următoarele întrebări: „În ce măsură putem obţine o educaţie curată când noi ca pedagogi am avut sau avem probleme de situare în Biserică şi societate?” „În ce măsură concentrarea noastră asupra calităţii tinerilor va reuşi să aibă rezultate pozitive, când acasă rămânem contra exemple?” Cât de mult se vor folosi copiii noştri de lipsa noastră de vigilenţă (cazul părinţilor permisivi), de aşa zisa libertate pe care le-o vom oferi, de vreme ce sunt pe punctul de a face aceleaşi greşeli ca şi noi, dacă nu mai mari.

            Adulţii, noi, cei care ne ocupăm de tinerele generaţii, obişnuim să fim extrem de categorici atunci când vine vorba de tineri. Îi împărţim fără să clipim în serioşi şi neserioşi, buni şi răi, inteligenţi şi proşti, frumoşi şi urâţi, omiţând nuanţele atât de necesare şi analiza matură. Genetica spirituală, moşternirea spirituală aşa cum o numesc unii teologi,  nu par a fi un simplu artificiu teologic. Şi aceasta în ideea în care Ieşirea, a doua carte a Pentateuhului, ne atrage atenţia asupra faptului că Dumnezeu blestemă până la al şaptelea neam, dar, binecuvintează până la al miilea neam, pe cei care, după caz, necinstesc sau cinstesc numele Său. Se pare că aşa cum lăsăm prin testament averile strânse de-a lungul unei vieţi, la fel, dar cu efecte mult mai importante, transmitem zestrea spirituală.

           

Adolescenţii un grup ignorat

            Revenind la „primăvara” vieţii am dori să zăbovim puţin asupra adolescenţei, situată în mijlocul „anotimpului”. Acest segment de vârstă este cu atât mai sensibil cu cât acum se înregistrează modificări majore la nivel fizic şi psihic. Se descoperă ca om, începe să dea importanţă felului în care arată, pleacă urechea la ceea ce spun ceilalţi despre el, devine irascibil din varii motive, îşi sudează primele prietenii serioase, într-un cuvânt păşeşte pe treptele către maturitate. Spuneam, totuşi, că este o perioadă sensibilă. Este o vreme în care este dispus să acumuleze cât mai mult posibil, are maximum de disponibilitate de aceea devine şi foarte vulnerabil.  Sfântul Vasile cel Mare, în „Omilia a XXII-a ” îndemna tinerii să fie ca albinele, să ia din toate florile pe care le colindă doar ceea ce este folositor, or, astăzi, la muntele de informaţii disponibile, tânărul are toate şansele să iasă în derivă. Aici ajungem din nou la sensibilul subiect al imposibilităţii de a vedea tânărul în afara familiei. Rolul părinţilor, pe de o parte, şi al Bisericii pe de altă parte este major în acest interval de vârstă, ei acţionând ca o imensă busolă în orientarea acestora.

            Trebuie, de asemenea, punctat faptul că ne face mare plăcere să lucrăm cu tinerii. Puţini sunt preoţii care nu au coagulat în jurul enoriei măcar un grup de copii. Numai că, din nefericire, aceste grupuri sunt formate din copii cu vârste cuprinse între 6-14 ani. La sat e clară cauza: nu avem licee, decât în foarte puţine zone rurale, dar la oraş? Perioada cea mai dificil de gestionat, adolescenţa, rămâne vulnerabilă.

Invitaţie la empatie

            La maturitate părinţii sunt pândiţi de două pericole majore, atunci când vine vorba de educarea copiilor: fie impun un regim cazon şi cer lucruri pe care nici ei nu le-ar putea împlini (ceea ce adesea duce la tulburări de comportament şi un cumul imens de frustrări), fie îşi lasă copilul în „voia sorţii” sub argumentul „şi eu am fost tânăr” sau „lasă-l să se bucure de viaţă” (ceea ce poate duce la libertinaj, efectele fiind arhicunoscute); calea de mijloc, adesea, este uitată sau neştiută.

            Misiunea Bisericii este şi aceea de a arătă că există alternativa „mai binelui”, că tinerii nu sunt o problemă prin prisma vârstei lor, ci se confruntă cu probleme, şi, adesea, cedează, tocmai din princina noastră ca părinţi. Lipsa unui minim exerciţiu de emaptizare cu ei, face ca de la o anumită vârstă dialogul să devină imposibil, să intre într-un picaj, adesea cu consecinţe dramatice. Disponibilitatea tânărului de a asculta şi acumula (dar nu în orice condiţii, orice şi oricum) şi maturiatatea, experienţa părinţilor pot crea punţi de legături peste instabila perioadă a adolescenţei. Tot în sarcina Bisericii cade şi invitaţia la educaţie religioasă a părinţilor sau la autoeducaţie, vitală în acest dialog.

            În încheiere, vă invit la un moment de reflexie. Să ne gândim la perioada pe care o traversează generaţiile tinere, la ispitele şi încercările lor, la exemplele pe care le oferim noi adulţii. Suntem, noi, întotdeauna exemple pentru tineri? Oare ce este mai greu pentru slujitorii Bisericii? Să condamne, să pedepsească sau să încerce să găsească soluţii? O simplă stare de empatie ar putea ajuta mai mult decât credem. Să nu mă înţelegeţi greşit, nu e nevoie să încercăm să ne transpunem în trăirile lor pentru a le scuza atitudinile, nici vorbă, ci pentru a le oferi răspunsuri şi alternative. Nu e nevoie să ne punem în pielea lor pentru a face un reminder al propriei primăveri, ci pentru a vedea că ceea ce le oferim ca modele, adesea, e perimat şi imoral. O minimă radiografie spirituală, o recunoaştere şi o asumare a ei, ar putea marca începutul rezolvării problemelor tinerelor generaţii.
publ.în rev.Renaşterea iulie/2011