Paul Evdokimov, Viaţa spirituală în cetate

Paul Evdokimov, Viaţa spirituală în cetate, traducere din limba franceză de Măriuca şi Adrian Alexandrescu, Ed. Nemira, Bucureşti, 2010, 240 pp. ISBN 978-606-8134-66-6.

            Apărută în toamna lui 2010 la Nemira, în colecţia coordonată de Răzvan Bucuroiu, Alfa şi Omega, lucrarea se doreşte, mai mult sau mai puţin declarativ, un omagiu faţă de cel care a fost unul dintre cei mai mari teologi ortodocşi ai veacului trecut, Paul Evdokimov. Traducerea trebuie văzută şi în lumina manifestărilor in memoriam teologului rus, desfăşurate sub oblăduirea Institutului Saint-Serge din Paris şi a revistei Contacts, în perioada 10-11 decembrie 2010, întrucât între 1951-1970 a predat la acest institut, iar opera lui este considerată de mare actualitate[1].

            Evdokimov este tradus, aşa cum remarca în prezentarea sa bio-bibliografică Michel Stavrou, în peste cincisprezece limbi printre care şi româna. Dintre cele mai cunoscute traduceri rămân Ortodoxia şi Iubirea nebună a lui Dumnezeu, la care se mai pot adăuga şi Femeia şi mântuirea lumii, Despre Sfântul Duh sau Înnoirea spiritului,toate ajunse cel puţin la a doua ediţie.

            Viaţa spirituală în cetate este un buchet de eseuri şi studii publicate de-a lungul anilor cu diferite ocazii, îndeosebi întâlniri ecumenice. Dacă speraţi la inedit în materie de publicistică evdokimoviană veţi fi dezamăgiţi, cartea nu este o noutate. Dacă doriţi un refresh al teologiei lui Evdokimov, recitirea unei sinteze, atunci nu ezitaţi să o răsfoiţi, bucuria revederii este garantată. Majoritatea studiilor şi eseurilor prezente, dacă nu chiar toate, vor putea fi regăsite în lucrări ce aparţin autorului şi au fost publicate în anii 50-70 iar mai târziu traduse şi în română. De exemplu capitolele Aşteptarea cerească a sfinţilor, Sfârşitul lumii sau Parusia şi Învierea pot fi regăsite, aproape mot à mot în lucrările Ortodoxia[2] (pp. 352, 356, 358) sau Iubirea nebună-a lui Dumnezeu[3] (pp. 84-85).

            Aşa cum ne-a obişnuit, temele abordate sunt dintre cele mai diverse: monahism, taine, ateism şi creştinism, dezbateri ecumenice, iubire, lumina şi întunericul, rai şi iad, eshatologie etc, de unde şi actualitatea operei.

            Spiritualitatea monahală (pp.15-45), asumarea ei de laici şi de monahi deopotrivă, reprezintă una din temele fundamentale ale eseului din debut, ocupând un loc aparte în economia cărţii. Vocaţia monahală, în înţelesul ei larg, este funciară creştinului. Autorul pledează pentru o spiritualitate monastică ce se poate consuma în polis şi nu izolat de el, argumentându-şi poziţia pe texte din Sf.Ioan Gură de Aur sau Sf. Nil (p.21).

            Taina luminii în Sfânta Scriptură (pp. 46-61) este un splendid eseu exegetic-nou-testamentar. Evanghelia după Ioan, dar cu deosebire Ioan 1, 5, dă ocazia autorului să construiască un adevărat excurs eshatologic cu frumoase alternări de cromatică spirituală: lumină-întuneric.

            Parusiei îi este dedicată şi ce-a de-a treia parte a cărţii, numai că de această dată mult mai aplicat. Viaţa de apoi; Parusia; purgatoriul sau realitatea rai-iad (pp.62-116) ocupă spaţii însemnate în corpusul lucrării. Într-o cheie lucanică autorul subliniază realitatea Împărăţiei lui Dumnezeu ce începe în noi înşine. O dată cu Întruparea se face pasajul de la timpul mesianic la cel eshatologic, pregustare a Împărăţiei.

            Dincolo de importanţa Tainei Persoanei umane (pp. 97-116) un loc aparte îl ocupă Harul Tainei nunţii, potrivit tradiţiei ortodoxe (pp. 117-137). Nunta nu ar trebui să fie altceva decât semnul iubirii împlinite şi scut împotriva desfrânării, autorul vorbind chiar despre un sacerdoţiu conjugal.

            Probabil cel mai provocator segment aparţine eseului Dimensiunea eshatologică a unităţii unde întâlnim un autor incisiv, franc şi bine poziţionat, dar în acelaşi timp cu evidente tendinţe ecumeniste. Dezbinarea Bisericilor poate fi socotită o izbândă parţială a iadului, al cărui duh este tocmai cel al dezbinării, şi, în acest caz, grija apostolică poartă în inima sa unitatea creştină.

            Exemplul unităţii este cel al sfinţilor întrucât pentru sfinţi unitatea nu este o problemă, căci teologia lor nu este cerebrală, ci emană din convorbirea directă cu Dumnezeu [...] (p. 234).

            Eseul se încheie cu un îndemn la unitate, o unitate atât de râvnită de Evdokimov care i-a atras şi atributul de ecumenist: nu calea este imposibilă, ci imposibliul este calea, cu Tatăl la capăt de drum (p.238).

            Suntem în faţa unei cărţi plăcute. Traducerea este una cel puţin bună, dacă nu foarte bună. Trebuie remarcată şi corectura care se apropie de impecabil. O bucurie pentru galeria cărţilor teologice chiar dacă nu aduce ceva nou.

            Două regrete pot fi exprimate vis-a-vis de editarea cărţii: a) pe pagina cu detaliile despre autor (p.2) avem neplăcuta surpriză de a vedea că traducătorul sau îngrijitorul ediţiei, consemnează că Paul Evdokimov a trecut în nefiinţă......!!! eroare care trădează diletantismul teologic şi lipsa de responsabilitate ca ortodox (dacă mai putem vorbi de un ortodox) ale celui care a făcut acele notiţe biografice; şi b) nu este nici măcar un rând care să-l avertizeze pe cititor că această lucrarea nu oferă studii noi, ci, eventual, fragmente noi, dar nu inedite, creând falsa impresie că suntem în faţa unor manuscrise descoperite ulterior şi publicate cu întârziere.

---

[1] http://www.orthodoxie.com/2010/12/un-colloque-international-sur-le-th%C3%A8me-paul-evdokimov-1900-1970-t%C3%A9moin-de-la-beaut%C3%A9-de-dieu-sest-d%C3%A9r.html  ultima accesare în 7 iunie 2011.

[2] Paul Evdokimov, Ortodoxia, trad. de dr. Irineu Ioan Popa, Arhiereu vicar, EIBMBOR, Bucureşti, 1996.

[3] Idem, Iubirea nebună a lui Dumnezeu, trad. prefaţă şi note de Teodor Baconsky, Anastasia, Bucureşti, 2009.

Thomáš ŠPIDLÍK - o viaţă şi o teologie „din toată inima”

Thomáš ŠPIDLÍK - o viaţă şi o teologie „din toată inima”, volum in memoriam realizat de Arhid. Ioan I.Ică Jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2010.

Dintre toate editurile de profil, doar Deisis, prin persoana profesorului Ioan Ică Jr., s-a gândit (avea în fapt şi o datorie morală) să dedice un volum in memoriam teologului  Thomáš Špidlík. Alături de Ivan Kologrivov şi Irénée Hausherr a fost unul dintre deschizătorii de drumuri în studiile de spiritualitate răsăriteană din Apus. A devenit cunoscut în peisajul teologic autohton datorită tetralogiei a cărei temă principală este însăşi spiritualitatea răsăriteană[1]. Lucrarea în cauză, apărută la scurtă vreme după trecerea la Domnul a cardinalului, şi puţin în pripă, ca dovadă unele erori ortografice scăpate ochiului corectorului, a primit un titlu relevant pentru scopul comemorativ pe care şi l-a propus: Thomáš ŠPIDLÍK - o viaţă şi o teologie „din toată inima”.

            Corpus-ul însumează un număr de 138 de pagini, suportă o structurare multiplă şi are, în ciuda unui mozaic de studii, un caracter unitar şi eminamente biografic.

Prin articolul teologului sibian Thomáš Špidlík – stareţul-cardinal de la Roma s-a mutat la Domnul! (pp. 5-20), cronologic cel dintâi, suntem supuşi unei scurte incursiuni în viaţa cardinalului, ale cărui origini se pierd parcă în negura deceniilor veacului trecut. De neam morav, cu o minte strălucită şi bine hrănită ştiinţific, T.S. a provocat interesul profesorului Irénée Hausherr -  figură proeminentă a Vaticanului anilor 60 -, al cărui discipol a şi rămas.

„Stareţul-cardinal” s-a remarcat printr-o capacitate de sinteză şi un volum de muncă greu de imaginat dovadă fiind sutele de studii şi zecile de cărţi. A ajuns  cunoscut prin tetralogia publicată în anii 1955-1971 în care a încearcat prin forţa analizei, prezentarea şi clarificarea unor părţi din sistemele de gândire a patru teologi răsăriteni ( tradiţia şi rolul ei la Iosif Volokolamski; inima şi Duhul Sfânt la Teofan Zăvorâtul; sofiologia ignorată la Vasile cel Mare şi relaţia dintre practică şi ignoraţie la Grigorie de Nazianz. Totuşi, veritabila chef d’oeuvre, a teologului, a constituit-o Spiritualitatea Răsăriteană, o adevărată summa teologică, după cum o numesc specialiştii şi de a cărei traducere s-au bucurat şi românii.

 Prin dinamica textului, cu un evident rol introductiv, părintele Ică Jr. absoarbe pe cititor, fiecare frază fiind o provocare spre lectură şi deschidere. Dintr-o secţiune pur biografică alunecă uşor înspre o secvenţă eminamente moralizatoare, prin care, uitând parcă de comemorat, condamnă incapacitatea Răsăritului, şi mai ales a fostului Bloc comunist, de a deveni dialogic. O Ortodoxie ghetoizată şi reducţionistă, redusă la un corpus de tradiţii religioase şi naţionale identitare (p.17), care, în mod evident, îşi menţie fidelii într-un anacronism, în curând iremediabil. De altfel, un ton întâlnit şi la alţi teologi sau actori pe scena doritului dialog ca Pantelis Kalaitzidis, Radu Carp sau Radu Preda.

Ortodoxia contemporană pare a fi împărţită în „tradiţionalistă” şi „ecumenistă”. Opiniile conservatoriste au o puternică notă de arbitrar şi sunt primite, de cei care nu problematizează, ci primesc de-a gata, ca axiomatice. Or, cazul lui T.S. tocmai aceasta vrea să pună în lumină, că generalizările sunt periculoase şi orice afirmaţie trebuie nuanţată. În orice caz, modul inspirat în care au fost alese studiile volumului lasă să se înţeleagă că editorul a numărat printre intenţiile publicării şi aceea de a demonstra că orizonturile căutărilor unora ar trebui să fie mai largi decât se crede, tocmai pentru a evita orice formă de reducţionsm.

Din interviul realizat de pr. Richard Cemus Urmele Providenţei (pr. Thomáš Špidlík – interviu) (pp. 27-58), rezultă secvenţe deosebit de complexe din viaţa teologului. Thomáš Špidlík a fost martor al celui de-Al Doilea Război Mondial şi, printre altele, a rămas marcat de „frica de Dumnezeu” a unui general român care, în lupta de eliberare a Velehrad-ului, a evitat distrugerea unei biserici cunoscută graţie arhitecturii unice. Probabil a fost un moment predictiv pe care după decenii l-a promovat şi evocat ca atare. Episodul este amintit atât în interviul realizat de pr. Richard Cemus (pp.30-31), cât şi în discursul de primire a titlului de Doctor Honoris Causa, rostit în Aula Magna a Universităţii Babeş-Bolyai, joi, 20 mai 1997 (p. 87-88), dovadă a importanţei lui în legătura pe care, mai târziu, a stabilit-o cu spaţiul românesc.

            Fără urmă de infatuare sau complex de superioritate, cardinalul îşi arată gratitudinea pentru valoarea tezaurului spiritual oriental. Studiile alese sunt şi  dovada incontestabilă a  faptului că Thomáš Špidlík a fost un ambasador neobosit al moştenirii răsăritene dar, mai ales, al spaţiului ortodox românesc (pp. 59-76). În fapt, după prima sa călătorie în România şi întâlnirea cu părinţii înduhovniciţi (Pr.Ioanichie Bălan sau pr.Cleopa Ilie), a rămas marcat de profunda teologie a acestora, o teologie în sensul evagrian şi nu una eminamente academică şi excesiv speculativă. A fost unul dintre puţinii reprezentanţi catolici care a prezentat Europei o altă faţă a României. Era convins că zestrea pe care o poate aduce această ţară nici mică dar nici mare ca să fie luată în seamă este nebănuită de occidentali. De aceea, discursul din Aula Magna a fost unul al îndemnului spre seriozitate şi responsabilitate din partea teologiei autohtone: Studiaţi-vă tradiţia şi scrieţi-vă studiile în limbile de circulaţie internaţională. Căci e mare păcat că lumea cunoaşte atât de puţin tradiţia voastră spirituală (p. 102).

            Inserarea studiului Theologia cordis în teologia patristică, aparent în contrast cu ansamblul volumului, este la fel de binevenită ca toate celelalte. Dacă din textele anterioare ne putem proiecta un teolog polivalent, autor a sute de studii, iubit de studenţii săi şi apreciat de superiori, cu o reală slăbiciune pentru teologia orientală şi monahismul românesc, un ortodox în haine de cardinal, Theologia cordis... (pp. 107-128) demonstrează, pentru cei care nu au intrat în contact cu Spiritualitatea Răsăriteană, că, într’adevăr, sunt în faţa unei gândiri profund patristice şi a unui teolog ce a căutat dialogul dintre ştiinţă şi rugăciune. O teologie scrisă ex toto corde.

            În încheiere s-ar putea spune că ne situăm în faţa unei lucrări ce merită citită, nu numai pentru faptul că ne oferă crâmpeie din tabloul complex al unui teolog care a marcat studiile de spiritualitate ortodoxă, în pofida confesiunii lui, ci şi pentru apetitul pe care ni-l deschide unor viitoare lecturi. Thomáš Špidlík e dovada vie a faptului că teologia creştină veritabilă nu ar trebui să fie colorată confesional, ci ea trebuie cercetată cu acrivie, asumată şi trăită.

---

[1] Thomáš ŠPIDLÍK, Spiritualitatea Răsăritului creştin: (vol. I: Manualul sistematic), (vol. II: Rugaciunea), (vol. III: Monahismul), (vol. IV: Omul si destinul sau în filozofia religioasa rusa), cuvânt-înainte de Marco I. Rupnik, traducere si prezentare de Diac. Ioan I. Ica jr. şi  Maria-Cornelia Ică Jr., Deisis, 1997-2002.

Miruna Lepuş, Nae Ionescu sau împlinirea prin tineri....

Miruna Lepuş, Nae Ionescu sau împlinirea prin tineri, Ed. Vremea, Bucureşti, 2010, 191 pp.

            Interbelicul apare în discuţiile contemporaneităţii ca un ideal de urmat, adesea prezentat ca normativ prin deciziile pe care le-a luat şi prin clasa politică pe care a avut-o. Necunoaşterea acestei perioade şi potenţarea ei prin contrastul cu regimul comunist, îi face pe mulţi să spună că adevărata democraţie s-a manifestat plenar în această perioadă, ignorând asasinatele, instabilitatea politică, lupta dintre liberali şi ţărănişti, terfelirea regalităţii de către partidele puternice, extremismul legionarilor, confundarea valorilor morale şi naţionale cu xenofobia s.a.m.d. Din punct de vedere intelectual lucrurile au stat cu siguranţă mult mai bine prin aportul incontestabil al unor personalităţi ca Nicolae Iorga, Nichifor Crainic, Mihail Sadoveanu, Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu s.a.

            Nae Ionescu sau împlinirea prin tineri se doreşte un altfel de biografie a controversatului - cum vom afla din paginile opului -, cărturar interbelic. Compusă din trei mari părţi: Cadru socio-politico-economic între 1914-1940 (pp. 7-70), Din articole (pp. 71-139), Despre Nae Ionescu (pp. 145-183), plus o introducere  şi concluziile fireşti, planul lucrării se înscrie în matricea unei cercetări monografic istorice. Încadrarea în epocă, definitorie pentru imaginaţia tânărului cititor, urmată de oglindirea autorului în articolele sale, în scrierile contemporanilor şi a celor ce l-au cunoscut, caută să ofere rotunjimea indispensabilă unei lucrări cu pretenţii.

Dorinţa de a fi cât mai descriptivă şi mai bine înţeleasă o face pe autoare să dedice mai bine de o treime din pagini contextualizării subiectului, adesea pierzându-se în detalii de interes economic şi statistic care obturează cursivitatea lecturii. În această primă secţiune este creionată o epocă interbelică tulbure cu succesiuni interminabile şi ineficiente la guvernare. Cadrul economic este unul deplorabil, cu precădere după 1929 când Guvernul se arată incapabil să gestioneze criza teribilă în care se afla ţara. Din punct de vedere politic, pe scena partidelor vremii, se prezentau nu mai puţin de treisprezece partide pe care autoarea ţine să le prezinte sumar, cu scopul ca în părţile viitoare cititorul să înţeleagă atitudinea profesorului faţă de unii sau alţii dintre politicieni (pp. 53-67). Acelaşi tablou este întregit de lista guvernelor României în perioada 1914-1940 (pp. 68-69).

Partea a doua ni-l aduce în faţă pe Nae Ionescu în toată complexitatea lui de jurnalist, aşa cum, după spusele autoarei nu a fost cunoscut de cititorul postbelic. Gazetar preocupat de problemele epocii sale, ortodox declarat şi regalist înfocat (cel puţin pentru o perioadă), profesorul îşi face prezent punctul de vedere în toate domeniile de interes public. Dacă politica era o constantă a dezamăgirilor, iar Biserica înţeleasă ca Ortodoxie împlinirea sprituală, ambele erau ţinta fulgerelor gazetăreşti ale lui N.Ionescu. Capitalismul şi măsurile economice liberale erau neavenite şi neconcordante cu spiritul românesc motiv pentru care N.I. era un partizan al unui soi de economie controlată (pp. 82-89).

Partidele îi cauzau decepţii succesive. După ce i-a considerat pe liberali nişte susţinători ai formelor fără fond, trădători şi vânzători de ţară, punându-şi toată speranţa în partidul lui Maniu, nici acesta nu s-a ridicat la înălţimea aşteptărilor. Singura soluţie în opinia lui N.I. era instaurarea unei dictaturi populare care să aibă în frunte un rege însă şi regele a dezamăgit (pp. 90-117).

De asemenea, pentru N.I. rumâni cu români erau concepte eterogene, în timp ce naţionalismul nu era marca extemismului, ci o atitudine fermă şi de dorit pentru cetăţenii unui stat naţional-unitar (pp. 125-127). Acuzat de antisemitism, gazetarul nu a recunoscut vreodată că ar fi, recuzându-l prin naţionalism ca dat ontologic, care într-o mică măsură ar prezenta aparente fibre xenofobe (pp. 130-134). În ce priveşte învăţământul, N.I. îl radiografia ca fiind ineficient. Piaţa de muncă nu reuşea să asimileze resursa umană pe posturile pentru care era specializată, motiv pentru care se înregistra o puternică inflaţie de diplome (pp. 134-139).

Ultima secţiune are rolul de a creiona portretul lui Nae Ionescu prin cărbunele contemporanilor şi al posterităţii. De la Elena-Margareta Ionescu, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu şi până la Nichifor Crainic, C. Beldie, Nicolae Carandino avem trasate liniile unui tablou complex ce ni-l înfăţişează pe cărturarul interbelic ca pe o personalitate polivalentă ce a alternat între geniu şi banalitate, credinţă şi mefistofelism, între lux şi sărăcie. Nici posteritatea nu este lăsată la o parte. Comunismul l-a blamat, M.Şora l-a adulat, Dora Mezdrea l-a disculpat, în timp ce Marta Petreu l-a diabolizat.

O lucrare interesantă care permite cititorului să-şi creeze, după cum am afirmat-o şi mai sus, o imagine destul de complexă despre omul, profesorul şi gazetarul Nae Ionescu, dar mai ales asupra anilor 1929-1940. Plusurile acestei lucrări sunt, printre altele, adunarea într-un corpus a unor texte care servesc ca argument intenţiei primare a autoarei de a demonstra că Nae Ionescu nu merită să fie uitat întrucât e unul din marii oameni ai culturii româneşti.

Pe lângă cele amintite, lucrarea are meritul de a contura în imaginarul cititorului o lume românească interbelică ce seamănă izbitor cu actualitatea. Guverne incapabile să gestioneze o criză financiară de proporţii, inflaţia de diplome, lupta dintre partide, nemulţumirea maselor şi influenţa manipulatoare a ziarelor vremii.

Totuşi, Primul Război Mondial, incipitul lucrării întunecă credibilitatea cercetării Mirunei Lepuş. Lipsa notelor critice poate fi justificată dar nu într-o lucare publicată de o editură serioasă şi o scriitoare tânără dar cu pretenţii (pp. 7-8, 17, 18). Această practică este perpetuată în subcapitolele Dictatura carlistă (pp.17-18), Partide politice (pp. 53-56); Guvernele României între 1914 şi 1940 (pp. 68-70) să nu vorbim de citate a căror sursă nu este indicată deloc sau imprecis (pp. 133, 142, 147 etc). Gravitatea celor semnalate pare cu atât mai mare cu cât autoarea se prezintă pe coperta verso a lucrării ca masterandă la Teoria şi Practica Editării, Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti.  

În acelaşi ton, notele critice sunt incomplete. Nici una nu indică paginile de la care  a fost culeasă informaţia. Vom lua cu titlul de exemplu lucrarea lui Horia Sima, Istoria mişcării legionare, redată în note exact cum v-am reprodus-o în acest text. Încercând să găsim circumstanţe atenuante vom spune că lucrarea lui H.Sima, folosită de autoare, nu a avut indicat locul, anul sau oraşul însă „Metodologiile” au prevenit astfel de scuze. Pentru toate au prescris abrevierile s.n, s.a şi s.l. Chiar dacă par a fi chestiuni tehnice şi poate chiar insignifiante, sunt foarte importante în momentul în care îndrăznim să ne publicăm scriitura şi dorim ca aceasta să devină o autoritate prin prisma faptului că a fost o cercetare.

În aceeaşi ordine de idei în subcapitolul Despre religii şi biserici (pp. 73-80) semnalăm câteva erori ortografice. (B)biserici este scris cu minusculă şi nu cu majusculă aşa cum prevăd Îndreptarele pentru Biserică ca instituţie. Greşeala pare a fi remediată în paginile care urmează, dar se repetă la p.75. La p. 78 Biserici ortodoxe apar scrise ca biserici ortodoxe convingându-ne asupra a ceea ce nu era clar pentru autoare. Tot aici trebuie amintită şi eroarea de fond pe care o susţine următoarea frază referitoare la amintirea lui M.Şora despre Nae Ionescu,  la peste o jumătate de secol de la trecerea în nefiinţă a filosofului.

Deşi e de admirat curajul dovedit de autoare prin abordarea unui atare subiect, lucrării îi lipseşte rotunjimea. Disproporţia dintre primele părţi unde figura lui Nae Ionescu stă într-un con de umbră, adesea absentă şi ultima parte care pare a fi singura care se încadrează în ceea ce anunţă autoarea prin titlul extrem de discutabil face ca lucrarea să ceară o seamă de retuşuri şi poate chiar o regândire.

Jean-Paul LARCHET, Acesta este trupul Meu..., traducere Marinela BOJIN, ed.Sophia, Bucureşti, 2006, 126pp.

Problema trupului şi a raportării omului contemporan à la chair a devenit în ultimele decenii de maximă actualitate (aceasta după ce Antichitatea a fost impregnată de disputele dintre creştini şi gnostici asupra părţii somatice). Presa a avut rolul de avocat al diavolului sau, poate mai bine spus, diavolul a luat chipul presei amplificând această problemă în contemporaneitate dar încercând să o relativizeze. Pornografia şi exploatarea vizuală a trupului uman a adus în mintea individului depersonalizat doar forme fără fond. Pentru lămurirea acestor situaţii a fost şi este nevoie de studii serioase. Şi sunt! Dintre cărţile tipărite în România, pe această temă, una dintre cele mai captivante, pare a fi cea a lui Jean-Paul Larchet.

Publicată pentru prima dată în 1996 în Franţa la editurile La Joie de lire, din Geneva, a fost oferită publicului românesc în 2006 prin traducătoarea Marinela Bojin şi editura Sophia. Cu un titlu mai condensat decât cel în franceză[1] cartea se prezintă ca o abordare a chestiunii trupului în lumina scrierilor Sfinţilor Părinţi cu o reflectare în actualitate.

Lucrarea se împarte în şase părţi mari: Starea dintâi a trupului (pp. 15-46); Trupul păcatului (pp. 47-62); Trupul mântuit şi îndumnezeit prin Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu (pp. 63-73); Rostul trupului în viaţa duhovnicească (pp. 73-110); Trupul transfigurat şi îndumnezeit, „trupul slavei” (pp. 111-116); Moartea şi învierea trupului (pp. 117-125).

Nu am greşi deloc dacă am împărţi-o în două secţiuni mari: o primă parte în care este prezentată viziunea Părinţilor în lumina Sfintei Scripturi asupra trupului şi o a doua în care realitatea trupului este descrisă aşa cum omul post-modern o percepe; fiecare parte cuprinzând câte trei din cele şase capitole.

Scopul acestei lucrări este de a pune în vederea cititorului rolul deosebit de important pe care îl are trupul în iconomia mântuirii fiecărei persoane. Prezentând viziunea şcolii filozofice antice, aristotelice şi platonice cu privire la trup, şi trecând-o prin viziunea gnostică, autorul operează într-o manieră clară cu citatele şi ideile Sfinţilor Părinţi asupra aceleiaşi realităţi materiale: trupul.

Dacă pentru platonician, neoplatonician, origenist sau gnostic, trupul nu este altceva decât un avatar al sufletului, o închisoarea  a spiritului, o operă inferioară,  pentru Părinţii Bisericii trupul este un templu al Duhului Sfânt. Părinţii n-au exagerat niciodată vreuna din cele două părţi ale omului. Omul se autodefineşte ca o fiinţă dihotomică, ca punct de intersecţie al verticalei cu orizontala. Dar afirmând totodată că trupul face parte integrantă din făptura omului, că e, ca şi sufletul, vrednic de preţuire, că e, şi el, creat de Dumnezeu şi are aceeaşi înaltă menire, Părinţii se împotrivesc concepţiilor spiritualiste. Ele susţin că trupul n-ar fi decât un avatar al sufletului, semnul căderii sale, pricină de necurăţie, mormânt în care, întâmplător, zace închis, ceva ce nu-i e propriu şi necesar, ci simplă adăugire; şi că esenţa omului e singur sufletul, care nu se poate manifesta şi împlini decât prin desprinderea din legăturile trupului şi printr-o sporită lepădare de el (p. 21).

Lucrarea are o dublă valoare, aceasta întărind caracterul profund teologic al autorului. Jocul perfect dintre opinia părinţilor şi adaptarea acesteia la realitatea socială contemporană face din lucrare o operă ce te provoacă la lectură.

Dacă în capitolele: Starea dintâi a trupului (pp. 15-46); Trupul păcatului      (pp. 47-62); se poate constata cum în opinia unor Sfinţi Părinţi ca: Grigorie de Nyssa sau Maxim Mărturisitorul, păcatul s-a amestecat cu firea omenească şi de aceea prin naşterea din sămânţă se naşte şi omul păcătos, Trupul mântuit şi îndumnezeit prin Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu (pp. 63-73) are rolul să îl pună pe omul ce dispreţuieşte trupul într-o stare interogativă. Trupul nu poate fi dispreţuit pentru că Însuşi Fiul lui Dumnezeu l-a cinstit prin întruparea Sa (p. 63). Rolul trupului este unul foarte precis, el ajută la îndumnezeirea omului şi revenirea lui la starea de bărbat desăvârşit.

Viaţa duhovnicească nu poate fi desăvârşită dacă trupul este desconsiderat în manieră gnostică sau oricare alta. Creştinul este mădular al Trupului lui Hristos,    (pp. 73-74) ori tocmai trupul îi dă această calitate, prin faptul că prin el se primesc Sfintele Taine (pp. 74-78). Pentru cei care din pricina trupului desconsideră Tainele lui Dumnezeu, ca Nunta, Larchet, în nota Sfinţilor Maxim, Clement Alexandrinul sau Ioan Gură de Aur,  afirmă: în sânul căsătoriei nu legătura trupească este.... CONTINUAREA IN REVISTA TABOR, AUGUST/2010.

---

[1] Ceci est mon corps. Le sens chrétien du corps selon les Pères de l’Eglise

Jean-Claude LARCHET, Terapeutica bolilor mintale. Experienţa creştinismului răsăritean al primelor veacuri,

Jean-Claude LARCHET, Terapeutica bolilor mintale. Experienţa creştinismului răsăritean al primelor veacuri,  în româneşte de Marinela BOJIN, Ed. Sophia, Bucureşti, 2008, 230 pp.

           

Jean Claude Larchet este unul dintre cele mai cunoscute profiluri de autori ortodocşi din Occident. Cunoscut în România graţie editurii Sofia, a reuşit, ca prin lucrările sale, să se impună ca unul dintre cei mai citiţi şi influenţi teologi contemporani. O simplă lectură a uneia dintre cărţile sale îţi spune, ca cititor, că te afli în faţa unei peniţe extrem de sensibile şi de profunde, pentru care actualitatea mesajului şi argumentarea lui sunt componente de bază. Înţelegând încă din adolescenţa sa intelectuală că Sfinţii Părinţii (un doctorat în teologie, pe Maxim Mărturisitorul, având ca rod trei volume[1]) sunt cei care ar putea avea răspunsuri la problemele epocii, Larchet ridică probleme de maximă actualitatea şi le rezolvă în litera patristică.

            În acest ton se înscrie şi Terapeutica bolilor mintale. Experienţa creştinismului răsăritean al primelor veacuri, pe care, odată ce ai frunzărit-o, cu greu o laşi de o parte. Deşi ea apare în original în 1992 sub titlul: Thérapeutique des maladies mentales. L’expérience de l’Orient chrétien des premiers siècles[2]; şi, chiar dacă traducerea se face după mai bine de cincisprezece ani de la ediţia princeps, ea nu şi-a pierdut nimic din vigoarea mesajului.

            Cu o structură clasică, introducere plus cinci părţi, lucrarea are ca temă centrală nebunia. Schizofrenia nu este o problemă tabu însă, persoanele bolnave, cel puţin în societăţile moderne, par a fi: În toate timpurile şi în tot locul, oamenii s-au purtat cu bolnavii mintali în chip contradictoriu; i-au socotit ba solitori ai unei alte lumi ori  mijlocitori între pământeni şi zei, cinstindu-i ca pe nişte adevăraţi preoţi şi prooroci, ba, cel mai adesea, înfrăţiţi cu duhurile rele şi slugi ale lor, vrednici de alungare, buni de pus în fiare ca animalele şi chiar daţi morţii (p. 5).

Introducerea frapează prin limbajul aproape inaccesibil pentru un profan în ştiinţele psihicului uman, însă, reflectă seriozitatea cu care autorul şi-a abordat demersul ştiinţific. În această secţiune introductivă sunt redate teoriile psihiatriei moderne vis-a-vis de originea bolilor mintale. Este vorba despre teoriile organo-mecaniciste; psihodinamice ale inconştientului patogen; sociopsihogenice ale factorilor de mediu şi teoriile organogenice dinamiste. Toate studiile psihologilor par a se crampona de un aspect sau altul şi a nu ieşi din sfera ştiinţifică. După ce expune ineficienţa mulţimii de tratamente aplicate de psihologi, autorul ţine să specifice indiferenţa acestora faţă de adevăratele cauze ale bolilor mintale dar şi a tratamentului cuvenit: În vreme ce psihiatria modernă se arată a fi în mare parte destrămată de teorii contradictorii, fiecare dorind să-i fie preţuit exclusiv punctul său de vedere, e interesant să constaţi că gândirea creştină a dezvoltat o concepţie complexă despre bolile mintale, recunoscându-le trei cauze posibile: organică, demonică şi spirituală, aceste trei etiologii lăsând loc pentru terapeutici diferite, specifice fiecăreia dintre ele. Aceasta dezvăluie, de la bun început, deplina falsitate a afirmaţiei, destul de răspândită printre istorici, că întotdeauna creştinismul a socotit nebunia şi bolile mintale drept efect al posedării demonice (p. 15). Totuşi ce urmăreşte autorul prin lucrare sa? Studiul de faţă – a treia parte a trilogiei având drept subiect concepţia creştină despre boală, aşa cum reiese din textele patristice şi hagiografice ale creştinismului răsăritean din veacul I şi până în veacul al XIV-lea – îşi doreşte să fie o contribuţie la istoria maladiilor mintale şi a terapeuticilor lor într-un domeniu în care ea n-a fost până în prezent decât puţin cercetată (p. 13).

Astfel autorul se simte obligat în prima parte (Premisele antropologice: compusul uman, pp. 27-40) să facă un excurs în care să prezinte dihotomia antropologică, dar şi diferenţele şi asemănările dintre duh, spirit şi trup, pe care le regăsim şi în alte lucrări ca Acesta este trupul Meu....[3].

Nebunia de origine somatică (pp. 51-64) este primul tip de maladie pe care îl tratează autorul. Pentru Sfinţii Părinţi este foarte clar (şi aici autorul aduce exemple din Sf. Grigorie de Nyssa (p. 51, 55 et passim), Sf. Ioan Gură de Aur (p. 53) sau Ioan din Singurătate (p. 57). Maturităţii patristice faţă de această problemă îi este opusă autosuficienţa metodelor psihiatrice şi psihologice şi unilateralismul specialiştilor, care reduc adesea cauza spirituală la cea somatică. [...] dacă admitem că în aceste cazuri sufletul nu este atins în însăşi natura sa şi-şi păstrează de aceea autonomia, pretenţia medicinii sau a psihiatriei că, tratând trupul, este în stare să lecuiască şi sufletul omului, regenerându-i sensurile şi valorile care-l definesc, cade (p. 62). Poziţia patristică depăşeşte sfera teoriilor naturaliste, chiar dacă vede în cauzele ce duc la afectarea psihicului probleme ale unor organe (p. 52), şi intră în cea a antropologiei creştine. Neconfundarea sufletului cu trupul le permite să afirme că, deşi trupul este afectat de o boală, indiferent care ar fi ea, nosologia nu are puterea de a demonstra că şi sufletul este afectat: Ca să cunoşti că, după firea sa, sufletul se deosebeşte de mădularele trupului şi că numai cu lucrarea se mişcă sufletul prin simţurile trupului, află că, de e rănit vreunul din organele trupului creierul ori inima, fiinţa sufletului nu suferă nicio vătămare, ci numai lucrarea pe care o săvârşeşte el prin acele organe [...] Sf. Ioan din Singurătate (p. 57).

Autorul ţine să lămurească diferenţa majoră între psihic şi suflet. Tulburările  psihice, în aceste cazuri, nu sunt aşadar tulburări ale sufletului, chiar dacă par aşa (p. 59). Puterea de a lucra a sufletului însă, inerentă lui, nu e nici distrusă, nici alterată. Numai că trupul îi împiedică manifestarea şi-i deformează exprimarea       (p. 58). Ori, cazurile acestea  de natură biologică au nevoie de un tratament medicamentos şi nu de un „doctor de suflete” cum frecvent fac confuzia psihologii  (p. 59-60). În acelaşi timp e nevoie de investigaţii extrem de minuţioase şi nu de teoretizări şi experimente individuale (p. 60). Cert este că problema bolilor mintale este una complexă care, potrivit Părinţilor, are implicaţii multiple. De aceea locul medicinii apare ca limitat şi pretenţiile sale totalitare se năruie (p. 62).

Nebunia de origine demonică (pp.65-120) nu este, nicio glumă, nicio exagerare, aşa cum pretinde marea masă de psihiatri, psihologi şi psihanalişti ci, etiologia este demonul. Este o realitate atestată din timpurile cele mai vechi. Obiecţia medicinei moderne că în trecutul îndepărtat tot ceea ce nu putea să fie explicat medical (p.68), din cauza unei profilaxii arhaice, era pus pe seama demonului, sunt pentru Larchet ipoteze impertinente, întrucât şi medicina naturalistă de atunci căuta pricina posedărilor demoniace în alte surse decât în demon (p. 68).

            Cauza afirmaţiilor ştiinţei lui Hipocrate este văzută în prolixitatea şi incapacitatea oamenilor lipsiţi de duhovnicie de a vedea în semenii lor posedarea demonului (p. 72). După ce a rezolvat problema atitudinii infatuate a medicinei moderne, Larchet face un excurs asupra atitudinii Părinţilor citându-l pe Teodor de Petra: diavolii atacă trupul atunci când nu pot ataca direct sufletul (p. 73). Însă, posedarea demonică nu este realizată decât cu permisiunea lui Dumnezeu. Cazul lui Iov este concludent în acest sens. Totuşi, atitudinea Părinţilor faţă de nebunii demonizaţi diferă de la Sfânt la Sfânt. Unii Părinţi prescriau pentru nebuni o împărtăşire cât mai deasă alţii cât mai rară (pp 94-95), sau după cum rezultă din cuvintele lui Dionisie Areopagitul îndrăciţii nu erau primiţi la liturghia credincioşilor (p. 95).

Pricinile căderii lor în stăpânirea demonului sunt multiple: fie nu au fost botezaţi şi atunci pentru demon a fost doar o luptă formală (p.80 ) fie au luat Tainele cu nevrednicie, fie Dumnezeu are un plan mare cu ei (p.83). Mult mai repede pătrunde în sufletul celui nebotezat decât a celui botezat care dacă luptă cu tărie reuşeşte să-l înlăture (pp.78-81).

Deigur, Larchet reliefează puterea extraordinară a sfinţilor de a sta lângă aceşti oameni, de care societatea fugea, se temea sau pe care îi izola. Scopul patristic a fost acela de a-i vindeca şi de a le aduce mântuirea. Dragostea cu care îi înconjurau şi grija pe care o purtau unor nebuni demoniaci nu face decât să atingă cele mai sensibile corzi sufleteşti.

            Nebunia a fost şi va rămâne o realitate psihosomatică cu implicaţii sociale profunde. Atitudinea faţă de schizofrenici a fost încă din cele mai vechi timpuri una diferită, de la adulare la masacrare, iar Părinţii s-au opus unui astfel de comportament:  Ei nu-l socoteau pe îndrăcit neom, străin de firea omenească, o stârpitură de care să te scârbeşti; numai prin una se deosebea purtarea lor faţă de ei, prin marea iubire pe care le-o arătau pentru suferinţa şi chinurile lor (p. 93).

După prezentarea a numeroase cazuri de bolnavi Larchet oferă reţeta patristică pentru aceste cazuri, în capitolul Terapeutica duhovnicească  (pp. 96-121).

Chiar dacă sunt multe cazurile în care este specificată o legare fizică de către sfinţi a îndrăcitului, autorul ţine să precizeze că legarea nu este pentru Părinţi un tratament în sine şi nici nu ţine loc de tratament; ea îngăduie începerea tratamentului (p.104). Tămăduirea adecvată se face prin post şi rugăciune (p. 105).  Şi să nu credeţi că poate cineva să-l vindece pe altul fără Harul lui Dumnezeu (p. 109). Tratamentul nu capătă un caracter permanent, el având un caracter eminamente temporar. Dacă bolnavul tămăduit, prin vrerea lui Dumnezeu, se întoarce la proastele obiceiuri ce l-au dus la acea posesie, diavolul se poate întoarce (p. 116).

În Nebunia de origine spirituală (pp. 121-166) autorul ţine să atragă atenţia că bolile mintale care au o origine spirituală nu trebuie însă confundate cu bolile spirituale în sine. Bolile spirituale vin dintr-o neorânduială sau o pervertire a naturii (mai precis, a modului de a fi) în ceea ce priveşte raportul personal al omului cu Dumnezeu (p.121).

Nosografia şi terapeutica bolilor spirituale înglobează psihopatologia, depăşind-o (p.122). Din nefericire, aşa cum autorul a afirmat-o şi în alte locuri, psihopatologia a rămas tributară teoriilor naturaliste excluzând întru totul cauzele religioase şi spirituale iar aici intervine un nou tip de abordare, acela al terapeuticii spirituale.

Nosografia medicală surprinde diferite tulburări de comportament ce au un corespondent în nosologia patristică. Larchet ne oferă o seamă de exemple. Supravalorizarea sau hipertrofia eului, adică impresia că mai bun decât tine nu există, îşi are corespondentul, sau mai bine spus originea, în mândrie, la fel ca agresivitate   (p. 124).

Autorul alege să abordeze două dintre rezultatele tulburărilor spirituale ale omului: tristeţea şi akedia, pe care le dezvoltă minuţios. Dacă tristeţea îşi are baza în neîmplinirea dorinţelor (pp. 127-128), în mânie (pp. 129-130), în lucrarea demonului (pp. 131-136), akedia îşi are originile în proasta gestionare a timpului duhovnicesc.

Dacă tristeţea ce a atins depresia duce adesea la suicid, ceea ce coincide cu damnarea eternă, akedia presupune un proces şi mai complex. Acest demon al amiezii numit în rugăciunea Sfântului Efrem Sirul trândăvia, nu este descris ca păcat, co ca demon[4]. Acest duh rău pare a fi cel al secolului pe care-l trăim: Adesea, akedia îi mână în chip viclean pe oameni să facă şi mai multe lucruri, să meargă în şi mai multe locuri, să se întâlnească cu şi mai mulţi oameni – care nu le sunt de niciun folos şi de care se pot foarte bine lipsi -, doar-doar vor scăpa de plictis, de nelinişte, de nemulţumire şi de singurătate. Şi, amăgindu-se că astfel îşi vor afla mulţumirea şi pacea, de fapt se înstrăinează şi mai mult de sufletul lor, de ceea ce le este dat să fie, de adevărata lor fire şi menire, lipsindu-se de bucuria cea desăvârşită şi netrecătoare (p. 142).

            Pentru ambele situaţii există un tratament pe care Larchet nu şi-l arogă nicio clipă. Este tradiţia Bisericii în dinamica ei, cea care-l oferă. Omul trist este îndemnat la lepădarea şi renunţarea la gândurile ce-l fac să sufere, adoptarea smereniei şi acceptarea condiţiei de creatură limitată. În ce priveşte tratarea akediei, aceasta: începe prin darea pe faţă şi înţelegerea ei ca atare [...]. Pentru că akedia, pe de o parte, îl mână pe om – îndeosebi pe anahoret – să iasă din casa sa, să umble prin alte locuri, să caute întâlnirea cu ceilalţi, mai  întâi de toate omul trebuie să înţeleagă că aceste nevoi care i se par îndreptăţite sunt plăsmuite de patima sa (p. 154).

Al treilea tip de nebunie pe care autorul îl tratează este nebunia pentru Hristos. După ce atrage atenţia asupra confuziilor create vis-a-vis de acest tip de nebunie autorul expune cazurile a nenumăraţi sfinţi nebuni pentru Hristos. De la Sfântul Ammona la Maxim Cavsocalivitul, avem o întreagă istorie a nebuniei în Hristos.

            Cazurile unor sfinţi ca Simeon cel Nebun sau Sfânta Ipatia, nu fac altceva decât să întărească premisa de la care porneşte autorul, aceea că între un sărac cu duhul, un sfânt neşcolit şi între un nebun în Hristos există o mare nebunie. Simţind riscul unei interpretări aleatorii şi deterministe a nebuniei în Hristos, Larchet precizează foarte clar că toţi aceşti nebuni, au ajuns să fie consideraţi aşa pentru că ei au dorit să se smerească (p. 197), să se lepede de lume (p. 198) şi iubirea de aproapele (p. 199). Cei care au ales această cale dificilă pentru a se mântui au fost oameni cu exerciţiul rugăciunii şi nu bolnavi biologic. Nu poate deveni nebun în Hristos decât cel care : a fost chemat de Dumnezeu şi a avut o viaţă duhovnicească desăvârşită (p.  204-205).

Pentru Larchet noima nebuniei lui Hristos rămâne dorirea celei mai adânci smerenii, agonisită prin necinstiri, batjocuri şi suferinţe necurmate, îndurate pe nedrept, numai şi numai din dragoste „pentru Hristos”(p. 212), nefiind pentru oricine.

Lucrarea Terapeutica bolilor mintale, face parte dintr-o trilogie, Théologie de la maladie (1991), Thérapeutique des maladies mentales (1992), şi Thérapeutique des maladies spirituelles (1997) din care cea mai cunoscută este Terapeutica bolilor spirituale. Într-o perioadă în care, doar în Franţa, se sinucid anual între 10.000 şi 11.000 de persoane[5], majoritatea din cauza depresiilor, anxietăţii şi a problemelor financiare, problema abordată de teologul francez apare ca imperativă.

Larchet îşi construieşte într-o manieră foarte clară studiul, demonstrând prin forţa argumentului patristic şubrezeala sistemului psihopatologic, şi a timpului autosuficient în care tratează bolile de diferite naturi.

O carte excelentă, pe care nu o poţi lăsa din mână până la ultima pagină. Chiar dacă partea de început, din grija autorului de a demonstra că nu vorbeşte în necunoştinţă de cauză despre medicina modernă, pare a fi prea tehnicizată, chiar prolixă, lucrarea se arată a fi de o reală valoare. Traducerea se prezintă ca una cel puţin bună şi care permite cititorului să se bucure de ea.

---

[1] La Divinisation de l'homme selon saint Maxime le Confesseur , Cerf, Paris, 1996 ;  Maxime le Confesseur, médiateur entre l'Orient et l'Occident, Cerf, Paris, 1998 ;  Saint Maxime le Confesseur, Cerf, Paris, 2003.

[2] Thérapeutique des maladies mentales. L’expérience de l’Orient chrétien des premiers siècles, Les Editions du Cerf, Paris, 1992.

[3] Jean-Paul LARCHET, Acesta este trupul Meu..., traducere Marinela BOJIN, ed.Sophia, Bucureşti, 2006.

[4] Macarios SIMONOPETRITUL, Triodul explicat, trad. Ioan Ică Jr., ed.^I, Ed. Deisis, Sibiu, 2003.

[5] Marie-Claude MOUQUET et Vanessa BELLAMY avec la collaboration de Valérie CARASCO, Ministère de l’Emploi, de la cohesion sociale et du logement, Ministère de la Santè et des solidarités, „Suicides et tentative de suicide en France” în Etudes et résultas, N° 488 mai 2006, pp. 1-8. 

Anne BRENON, Catharii.

Anne BRENON, Catharii, traducere de Ion Doru BRANA, coll. Porta Magica, Ed. Nemira, Bucureşti, 2008, 238 p.

Pentru cei care cunosc pulsul cercetărilor în domeniul ereziilor medievale, numele Anne Brenon, nu le este străin. Autoare a numeroase cărţi, studii şi eseuri de specialitate, dintre care cele mai cunoscute sunt: Le vrai visage du catharisme[1] (1988) sau Les femmes cathare[2] (1992), a devenit alături de Jean Duvernoy, Ch. Thouzellier sau Michel Roquebert una dintre cele mai autorizate voci în problema ereziilor medievale. Ea este cea care a fondat celebra revistă Heresis una dintre puţinele reviste ce au ca temă predilectă ereziile. Între 1982 şi 1998 a condus centrul de studii cathare René Nelli din Carcassone. Actualmente predă la Universitatea din Montpellier şi este membră a Societăţii Istoricilor Medievişti.

Lucrarea tradusă şi publicată la editura Nemira: Catharii, apărută în original în anul 2007 la editurile Albin Michel din Paris, sub titlul Les Cathares, este una dintre lucrările de popularizare (vulgarizare) a subiectului cathar; mai degrabă un mic eseu (p.9) decât o lucrare ştiinţifică stricto sensu. Cartea a fost introdusă în colecţia de succes Porta Magica, serie descrisă de editura Nemira ca având scrieri cu caracter ezoteric, gnostic, fantastic, conspirativ sau secret,... .

Direcţiile urmărite de autoare se anunţă a fi clare, încă de la început: să descrie erezia cathară în ansamblul ei, concentrându-se pe secolele XIII-XIV, iar, pe de altă parte, să surprindă spiritualitatea şi religiozitatea ereticilor cathari, ca spiritualitate creştină (p.13). Această carte se vrea mai mult o imersiune în sânul spiritualităţii cathare decât o nouă relatare a istoriei ereziei în Europa meridională din secolele al XI-lea şi al XIV-lea, înrădăcinarea, reprimarea şi apoi eradicarea ei (p. 17). Protagoniştii preferaţi ai istoricului sunt catharii „perfecţi”: Pèire Autier, Pèire Maury, Guilhem Bélibaste, ale căror mărturii străbat procesele inchisitoriale şi care au activat la finalul secolului al XIII-lea şi în primele decade ale celui de-al XIV-lea.

Lucrarea se desfăşoară pe 238 de pagini şi este împărţită în cinci secţiuni: Introducere sub formă de dedicaţie (p. 9-20); Cele două Biserici (p. 21-54); Calea dreptăţii şi a adevărului (p. 55-107); L’entendensa del Be, Înţelegerea binelui (p. 108-178); Încarnare (p. 179-219); Concluzii, Note şi Orientare Bibliografică (p. 220-237).

Din majoritatea lucrărilor autoarei rezultă o atitudine care se doreşte obiectivă şi nepărtinitoare (chiar dacă este departe de a fi aşa)[3]. Astfel se explică şi una din primele fraze ale cărţii Catharii, atunci când vorbeşte despre gnostici şi cathari: şi unii [gnosticii n.n] , şi ceilalţi [catharii n.n], de-o parte şi de alta a secolelor, reprezintă nostalgici ai patriei celeste pierdute, cu toate acestea (...) este greu de definit catharismul ca o gnoză (p. 10). Sigur că acestă afirmaţie are un dublu rol: acela de a-şi preciza, încă de la început, poziţia de non-combativă şi susţinătoare a diversităţii confesionale medievale, interzisă de „diabolica Inchiziţie”, şi acela de a atenţiona cititorul că „moda” istorică după care catharismul ar fi un curent gnostic şi maniheic nu mai este în graţiile ereziologilor laici.

Istoricul operează foarte atent cu termenii avertizând că unii termeni vor fi folosiţi, chiar dacă nu este de acord cu ei. De exemplu cuvântul cathar îl va folosi doar pentru că este indispensabil pentru a te face înţeles (p.18). Aşa se face că vom întâlni adesea în loc de cathari expresia de oameni buni (bons hommes) sau în loc de erezia cathară cea de erezia oamenilor buni. La fel suntem avertizaţi asupra utilizării cuvântului eretic, despre care ni se spune că va fi întrebuinţat – bineînţeles fără urmă a vreunei judecăţi de valoare – ţinând cont de distanţa istoriei, care ştie foarte bine că pe motivul ereziei aceşti bărbaţi şi aceste femei au fost efectiv executaţi; dar şi respectând etimologia grecească a cuvântului, care ţine de alegere – libera alegere religioasă (p.19).

Prima parte (pp. 9-54), care cuprinde o Introducere sub formă de dedicaţie (p. 9) ajută cititorul să se familiarizeze cu tema, dar, şi cu tipul de abordare al autoarei, şi îl avertizează că lucrarea: se vrea mai mult o imersiune în sânul spiritualităţii cathare (p. 14). Catharismul este, pentru A.Brenon: o Biserică întrupată, un corpus de practici, de rituri şi de credinţe legate de mişcarea unei întregi societăţi (p. 17).

Cea de-a doua parte: Cele două Biserici, se doreşte o scurtă trecere în revistă a cronologiei erezie (pp. 38-42), a ţărilor în care aceasta s-a răspândit şi a diferenţei dintre Biserica romană şi cea cathară, căci – aşa cum o afirma catharul Pèire Authier – există două Biserici: una [care] fuge şi iartă (Mt.10,23), cealaltă [care] posedă şi jupoaie (p. 21).

Secţiunile: Calea dreptăţii şi a adevărului,  L’entendensa del Be, Înţelegerea Binelui  şi  Încarnarea, sunt destinate descrierii spiritului cathar, spiritualităţii şi misticii cathare demonstrând că  spiritualitatea ereziei este, practic, subiectul central al cărţii. Aici autoarea va aborda teme ca: cristologia din punct de vedere cathar (pp. 143-159); poziţia faţă de Fecioara Maria; dualismul creştin al catharilor (pp. 117-124); inconoclasmul cathar (pp. 185-191) sau patimile la care aceştia au fost supuşi (pp.202-219).  Despre Iisus Hristos ni se spune că: şi unii, şi alţii, oameni buni şi clerici de la Roma, sunt de acord să vadă în Cristos vectorul salvării; părerile se deosebesc doar în legătură cu modalităţile intervenţiei sale. [...] Oamenii buni [catharii n.n.] nu cred în „păcatul originar” al creaturii, ci în lovitura de forţă şi înşelătorie a „celui puternic întru rău”; [...]. În logica creştinismului cathar, suferinţa şi moartea lui Cristos, Fiul lui Dumnezeu şi mesager al Împărăţiei, nu numai că n-au nici o raţiune de a fi, dar sunt pur şi simplu- ca orice suferinţă, ca orice violenţă – inadmisibile. În ce priveşte mariologia, cuvintele lui Peire Authier, sunt relevante: este revoltător să se gândească sau să se creadă că Fiul lui Dumnezeu s-a născut dintr-o femeie sau că s-a adumbrit în ceva atât de josnic ca o femeie (p. 151).

În cartea lui Anne Brenon, vom găsi un autor care este stăpân pe metodologia istoriografiei medievale; folosirea pe parcursul lucrării a unei argumentări susţinută de izvoarele istorice (aceasta când vorbim de partea istorică) trădează o bogată experienţă şi dovada unei demnităţi a medievistului care evită, pe cât posibil, folosirea altor lucrări decât izvoarele.

 Scopul declarat al acestei prezentări este acela de a rectifica imaginea eronată creată asupra catharilor de către polemiştii catolici. Totuşi, căutând să modifice anumite „greşeli” făcute de posteritate, autoarea devine subiectivă, chiar nostalgică, adesea umbrind metoda printr-o interpretare părtinitoare şi subiectivă.

Nu putem să încheiem prezentarea acestei lucrări, înainte de a spune că este de o reală valoare pentru literatura de specialitate din România şi publicarea ei este salutară. În ce priveşte conţinutul nu suntem de acord cu o bună parte din afirmaţiile autoarei, care lasă să se întrevadă o favorizare a ereziei, o încercare de martirizare a acesteia şi de diabolizare a celei care a combătut-o, uitând parcă despre ce societate vorbim în sec. XII-XIV sau, aşa cum o afirma Jaques Le Goff într-un interviu luat de Le Figaro şi intitulat: Le Goff : «Des gens savants véhiculent des idées fausses», cât de nocivă putea să fie  filosofia după care se conduceau aceşti eretici. Una dintre concluziile ei este că erezia Binelui, [este] o cunstrucţie religioasă complexă şi desăvârşită, articulată pe o solidă logică internă (p. 220). Această părere rămâne, totuşi, de discutat şi nu o împărtăşim. Un alt aspect care ne-a trezit oarecum suspiciunea este traducerea. Pe lângă aspectele pozitive pe care nu le putem ignora: fluenţa, limbajul elaborat, netraducerea numelor proprii, sau folosirea ortografiei corecte pentru cuvântul cathar (nu catar) trebuie remarcate şi câteva aspecte ce ar trebui îndreptate. Chiar dacă nu am avut posibilitatea să intrăm în posesia originalului, unele lucruri, e limpede că, nu sunt corect traduse, ca de exemplu ordonatul, atunci când se referă la cel care oficia slujba cathară. Ori ştim bine că verbul ordoner înseamnă printre altele a hirotoni, iar în limba română ordonat conform DEX-ului face referire la disciplinat, dichisit, echilibrat (vezi DEX, ed. 1998, p.726) şi nu are nicio legătură cu actul hirotoniei. La fel se întâmplă şi cu punerea mâinilor, l’imposition des mains, tradusă ca impoziţiunea mâinilor care în limba română, în limbajul de specialitate teologic nu spune, cel puţin astăzi, nimic (p. 14).Desigur sunt şi alte locuri pe care le considerăm arbitrar traduse, dar neavând originalul nu ne putem pronunţa cu certitudine, motiv pentru care nu le vom enumera.

Indiferent de minusurile pe care le presupune traducerea şi caracterul vizibil comercial al publicării acestui volum, trebuie recunoscut că avem în această carte o valoroasă prezentare a prea puţin cunoscutei erezii cathare. Cartea vine ca o completare la informaţiile parţiale pe care ni le oferă Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu, Gheorghe Vlăduţescu dintre români, sau Yuri Stoyanov şi Le Roy Ladurie vis-a-vis de acest subiect extrem de complex: catharismul.

RECENZIA POATE FI CITITA SI IN STUDIA THEOLOGICA, 2/2009.

---

[1] Adevărata faţă a catharismului.

[2] Femeile cathare.

[3] Un exemplu concludent în acest sens este : Anne BRENON, Le vrai visage du Catharisme, nouvelle éd. Revue et augmentée, ed.Loubatieres, Portet-sur-Garonne, 1995.