Anne BRENON, Catharii, traducere de Ion Doru BRANA, coll. Porta Magica, Ed. Nemira, Bucureşti, 2008, 238 p.
Pentru cei care cunosc pulsul cercetărilor în domeniul ereziilor medievale, numele Anne Brenon, nu le este străin. Autoare a numeroase cărţi, studii şi eseuri de specialitate, dintre care cele mai cunoscute sunt: Le vrai visage du catharisme[1] (1988) sau Les femmes cathare[2] (1992), a devenit alături de Jean Duvernoy, Ch. Thouzellier sau Michel Roquebert una dintre cele mai autorizate voci în problema ereziilor medievale. Ea este cea care a fondat celebra revistă Heresis una dintre puţinele reviste ce au ca temă predilectă ereziile. Între 1982 şi 1998 a condus centrul de studii cathare René Nelli din Carcassone. Actualmente predă la Universitatea din Montpellier şi este membră a Societăţii Istoricilor Medievişti.
Lucrarea tradusă şi publicată la editura Nemira: Catharii, apărută în original în anul 2007 la editurile Albin Michel din Paris, sub titlul Les Cathares, este una dintre lucrările de popularizare (vulgarizare) a subiectului cathar; mai degrabă un mic eseu (p.9) decât o lucrare ştiinţifică stricto sensu. Cartea a fost introdusă în colecţia de succes Porta Magica, serie descrisă de editura Nemira ca având scrieri cu caracter ezoteric, gnostic, fantastic, conspirativ sau secret,... .
Direcţiile urmărite de autoare se anunţă a fi clare, încă de la început: să descrie erezia cathară în ansamblul ei, concentrându-se pe secolele XIII-XIV, iar, pe de altă parte, să surprindă spiritualitatea şi religiozitatea ereticilor cathari, ca spiritualitate creştină (p.13). Această carte se vrea mai mult o imersiune în sânul spiritualităţii cathare decât o nouă relatare a istoriei ereziei în Europa meridională din secolele al XI-lea şi al XIV-lea, înrădăcinarea, reprimarea şi apoi eradicarea ei (p. 17). Protagoniştii preferaţi ai istoricului sunt catharii „perfecţi”: Pèire Autier, Pèire Maury, Guilhem Bélibaste, ale căror mărturii străbat procesele inchisitoriale şi care au activat la finalul secolului al XIII-lea şi în primele decade ale celui de-al XIV-lea.
Lucrarea se desfăşoară pe 238 de pagini şi este împărţită în cinci secţiuni: Introducere sub formă de dedicaţie (p. 9-20); Cele două Biserici (p. 21-54); Calea dreptăţii şi a adevărului (p. 55-107); L’entendensa del Be, Înţelegerea binelui (p. 108-178); Încarnare (p. 179-219); Concluzii, Note şi Orientare Bibliografică (p. 220-237).
Din majoritatea lucrărilor autoarei rezultă o atitudine care se doreşte obiectivă şi nepărtinitoare (chiar dacă este departe de a fi aşa)[3]. Astfel se explică şi una din primele fraze ale cărţii Catharii, atunci când vorbeşte despre gnostici şi cathari: şi unii [gnosticii n.n] , şi ceilalţi [catharii n.n], de-o parte şi de alta a secolelor, reprezintă nostalgici ai patriei celeste pierdute, cu toate acestea (...) este greu de definit catharismul ca o gnoză (p. 10). Sigur că acestă afirmaţie are un dublu rol: acela de a-şi preciza, încă de la început, poziţia de non-combativă şi susţinătoare a diversităţii confesionale medievale, interzisă de „diabolica Inchiziţie”, şi acela de a atenţiona cititorul că „moda” istorică după care catharismul ar fi un curent gnostic şi maniheic nu mai este în graţiile ereziologilor laici.
Istoricul operează foarte atent cu termenii avertizând că unii termeni vor fi folosiţi, chiar dacă nu este de acord cu ei. De exemplu cuvântul cathar îl va folosi doar pentru că este indispensabil pentru a te face înţeles (p.18). Aşa se face că vom întâlni adesea în loc de cathari expresia de oameni buni (bons hommes) sau în loc de erezia cathară cea de erezia oamenilor buni. La fel suntem avertizaţi asupra utilizării cuvântului eretic, despre care ni se spune că va fi întrebuinţat – bineînţeles fără urmă a vreunei judecăţi de valoare – ţinând cont de distanţa istoriei, care ştie foarte bine că pe motivul ereziei aceşti bărbaţi şi aceste femei au fost efectiv executaţi; dar şi respectând etimologia grecească a cuvântului, care ţine de alegere – libera alegere religioasă (p.19).
Prima parte (pp. 9-54), care cuprinde o Introducere sub formă de dedicaţie (p. 9) ajută cititorul să se familiarizeze cu tema, dar, şi cu tipul de abordare al autoarei, şi îl avertizează că lucrarea: se vrea mai mult o imersiune în sânul spiritualităţii cathare (p. 14). Catharismul este, pentru A.Brenon: o Biserică întrupată, un corpus de practici, de rituri şi de credinţe legate de mişcarea unei întregi societăţi (p. 17).
Cea de-a doua parte: Cele două Biserici, se doreşte o scurtă trecere în revistă a cronologiei erezie (pp. 38-42), a ţărilor în care aceasta s-a răspândit şi a diferenţei dintre Biserica romană şi cea cathară, căci – aşa cum o afirma catharul Pèire Authier – există două Biserici: una [care] fuge şi iartă (Mt.10,23), cealaltă [care] posedă şi jupoaie (p. 21).
Secţiunile: Calea dreptăţii şi a adevărului, L’entendensa del Be, Înţelegerea Binelui şi Încarnarea, sunt destinate descrierii spiritului cathar, spiritualităţii şi misticii cathare demonstrând că spiritualitatea ereziei este, practic, subiectul central al cărţii. Aici autoarea va aborda teme ca: cristologia din punct de vedere cathar (pp. 143-159); poziţia faţă de Fecioara Maria; dualismul creştin al catharilor (pp. 117-124); inconoclasmul cathar (pp. 185-191) sau patimile la care aceştia au fost supuşi (pp.202-219). Despre Iisus Hristos ni se spune că: şi unii, şi alţii, oameni buni şi clerici de la Roma, sunt de acord să vadă în Cristos vectorul salvării; părerile se deosebesc doar în legătură cu modalităţile intervenţiei sale. [...] Oamenii buni [catharii n.n.] nu cred în „păcatul originar” al creaturii, ci în lovitura de forţă şi înşelătorie a „celui puternic întru rău”; [...]. În logica creştinismului cathar, suferinţa şi moartea lui Cristos, Fiul lui Dumnezeu şi mesager al Împărăţiei, nu numai că n-au nici o raţiune de a fi, dar sunt pur şi simplu- ca orice suferinţă, ca orice violenţă – inadmisibile. În ce priveşte mariologia, cuvintele lui Peire Authier, sunt relevante: este revoltător să se gândească sau să se creadă că Fiul lui Dumnezeu s-a născut dintr-o femeie sau că s-a adumbrit în ceva atât de josnic ca o femeie (p. 151).
În cartea lui Anne Brenon, vom găsi un autor care este stăpân pe metodologia istoriografiei medievale; folosirea pe parcursul lucrării a unei argumentări susţinută de izvoarele istorice (aceasta când vorbim de partea istorică) trădează o bogată experienţă şi dovada unei demnităţi a medievistului care evită, pe cât posibil, folosirea altor lucrări decât izvoarele.
Scopul declarat al acestei prezentări este acela de a rectifica imaginea eronată creată asupra catharilor de către polemiştii catolici. Totuşi, căutând să modifice anumite „greşeli” făcute de posteritate, autoarea devine subiectivă, chiar nostalgică, adesea umbrind metoda printr-o interpretare părtinitoare şi subiectivă.
Nu putem să încheiem prezentarea acestei lucrări, înainte de a spune că este de o reală valoare pentru literatura de specialitate din România şi publicarea ei este salutară. În ce priveşte conţinutul nu suntem de acord cu o bună parte din afirmaţiile autoarei, care lasă să se întrevadă o favorizare a ereziei, o încercare de martirizare a acesteia şi de diabolizare a celei care a combătut-o, uitând parcă despre ce societate vorbim în sec. XII-XIV sau, aşa cum o afirma Jaques Le Goff într-un interviu luat de Le Figaro şi intitulat: Le Goff : «Des gens savants véhiculent des idées fausses», cât de nocivă putea să fie filosofia după care se conduceau aceşti eretici. Una dintre concluziile ei este că erezia Binelui, [este] o cunstrucţie religioasă complexă şi desăvârşită, articulată pe o solidă logică internă (p. 220). Această părere rămâne, totuşi, de discutat şi nu o împărtăşim. Un alt aspect care ne-a trezit oarecum suspiciunea este traducerea. Pe lângă aspectele pozitive pe care nu le putem ignora: fluenţa, limbajul elaborat, netraducerea numelor proprii, sau folosirea ortografiei corecte pentru cuvântul cathar (nu catar) trebuie remarcate şi câteva aspecte ce ar trebui îndreptate. Chiar dacă nu am avut posibilitatea să intrăm în posesia originalului, unele lucruri, e limpede că, nu sunt corect traduse, ca de exemplu ordonatul, atunci când se referă la cel care oficia slujba cathară. Ori ştim bine că verbul ordoner înseamnă printre altele a hirotoni, iar în limba română ordonat conform DEX-ului face referire la disciplinat, dichisit, echilibrat (vezi DEX, ed. 1998, p.726) şi nu are nicio legătură cu actul hirotoniei. La fel se întâmplă şi cu punerea mâinilor, l’imposition des mains, tradusă ca impoziţiunea mâinilor care în limba română, în limbajul de specialitate teologic nu spune, cel puţin astăzi, nimic (p. 14).Desigur sunt şi alte locuri pe care le considerăm arbitrar traduse, dar neavând originalul nu ne putem pronunţa cu certitudine, motiv pentru care nu le vom enumera.
Indiferent de minusurile pe care le presupune traducerea şi caracterul vizibil comercial al publicării acestui volum, trebuie recunoscut că avem în această carte o valoroasă prezentare a prea puţin cunoscutei erezii cathare. Cartea vine ca o completare la informaţiile parţiale pe care ni le oferă Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu, Gheorghe Vlăduţescu dintre români, sau Yuri Stoyanov şi Le Roy Ladurie vis-a-vis de acest subiect extrem de complex: catharismul.
Citesc cartea şi am remarcat şi eu cu oarecare amuzament că Anne Brenon neagă caracterul gnostic al mişcării cathare pentru a da câteva pagini mai încolo un citat din Peire Authier care sună cam aşa: "Dacă n-am şti binecuvântările care ne-au fost promise, dar pe care nu le putem spune nimănui care nu este bun creştin, viaţa pe pământ ar fi de nesuportat pentru noi toţi."
RăspundețiȘtergereDe altfel e destul de evident că "ţine" cu catharii.