Numele de creştin în societatea contemporană, de la persiflare la valorizare

Societatea românească în care trăim, pe care o lăudăm şi o blamăm deopotrivă, este asemeni unui mozaic. De la român la maghiar, de la sărac la bogat, de la cult la incult, de la ţăran la citadin de la crâşmă la restaurant de cinci stele, toate sunt amestecate şi îşi găsesc un loc în ea. Cu toate acestea omul căruia i se datorează aceste faţete ale societăţii trăieşte o dramă. Drama neliniştii şi a îndepărtării de scopul pentru care a fost creat, drama superficialităţii.

În aceste rânduri nu voi încerca să pictez tabloul omului modern în griul specific pânzelor ce urmăresc incitarea la emoţii extreme, nici măcar într-o cromatică veselă. Voi încerca să aduc în discuţie un aspect al vieţii de zi cu zi a omului post-modern, care, mă nelinişteşte, de o bună bucată de timp: conştientizarea numelui de creştin şi a valorii pe care o implică.

Nu doresc să încep într-o notă pesimistă şi să spun că trăim o dramă. Aş fi un mincinos manipulator. Dar, dacă aş spune că mulţi dintre noi trăiesc la limită dintre normalitate şi dramă, probabil, aş avea sorţi, să mi se dea dreptate. Astăzi, avem obiceiul să alterăm şi să distrugem sensul iniţial, originar al cuvintelor. S-a ajuns până acolo încât ocolim să folosim o serie de cuvinte pentru a fi politically corect, chiar dacă doar uzitate în sensul lor primar exprima realitatea cerută. Alte cuvinte, dimpotrivă, sunt atât de des folosite încât au devenit ca un banal pahar de apă, pe care îl bei, te saturi, dar nu conştientizezi că fără el ai muri. În această situaţie se află şi creştin.

Cuvântul creştin a ajuns să fie unul dintre cele mai folosite substantive (sau adjective, după caz) atunci când este vorba de definirea religioasă a homo europaeus religiosus. Dar câţi dintre cei care se revendică de la acest nume conştientizează faptul că ei reprezintă ceva, şi că, acesta te obligă şi responsabilizează, deopotrivă? Nu am un răspuns la o astfel de întrebare, dar, folosind un text cunoscut al Sfântului Grigorie de Nyssa, aş putea să trasez câteva linii vis-a-vis de ceea ce înseamnă creştin.

Apelativul de creştin a ajuns în limba română pe filieră latină. Latinescul christianus, i, era apelativul cu care erau numiţi adepţii lui Hristos Iisus în imperiul roman. Aşadar, un cuvânt ce îşi are originile în Cel care a stat la baza unui crez în care se desăvârşeşte revelatul, Iisus Hristos. Despre acest aspect Sfântul Grigorie de Nyssa ne spune că: în înţelesul cel mai limpede şi mai grăitor, cuvântul „Hristos” – din care provine termenul „creştinism” – înseamnă împărat, căci, printr-o accepţiune deosebită, Sfânta Scriptură tocmai prin această expresie designează (desemnează n.a) vrednicia împărătească (χριω – ung, aşa cum se ungeau împăraţii) (Sfântul Grigorie de Nyssa, „Cuvânt despre înţelesul numelui de creştin, către Armoniu” în Scrieri II. Scrieri exegetice, dogmatico-polemice şi morale, PSB, trad. şi note, pr.prof.dr. Teodor BODOGAE, Ed.IBMBOR, Bucureşti, 1998, p. 438.)

Totuşi ceea ce atrage atenţia în mod deosebit în textul sfântului  este modul în care el încearcă să-i răspundă lui Armoniu vis-à-vis de problema numelui de creştin. De aceasta este foarte necesar să ne lămurim ce înseamnă să te numeşti creştin: înseamnă a fi ceea ce-ţi spune numele, iar nu, folosindu-l pe acesta drept pretext printr-o mărturisire deşartă, să fii altceva la arătare, decât ceea ce eşti în ascuns. (Ibidem.)

Aceste cuvinte scrise în secolul IV, par a avea un dublu rol. Pe de o parte să-l lămurească pe Armoniu de valoare extraordinară a cuvântului creştin, iar pe de altă parte să reliefeze faptul că mulţi dintre creştinii vremii nu aveau habar de numele pe care-l poartă.

Timpul s-a scurs, iar secolele au început să fie aşezate pe hârtia cronicarilor. Au trecut mai bine de douăzeci de secole, iar numele de creştin încă dăinuie. Dar, cum dăinuie...?

Într-o lume a contrastelor şi numele de creştin a devenit unul al poticnelilor. Unii îl hulesc, alţii îl laudă. Este folosit cu nonşalanţă după bunul plac al fiecăruia.  Este folosit cu neruşinare de către cei care nu suportă o simplă caricatură (şi pe bună dreptate) a marelui lor învăţător. Dar ceea ce este mai dramatic este că-l folosim noi, creştinii ortodocşi, fără cea mai mică sfială. Acest nume plin de rezonanţă revelaţională, acest nume pentru care sute şi mii de fideli au fost martirizaţi, şi despre care sfântul Grigorie de Nyssa spune dacă am vrea să explicăm creştinismul după numirea ce i se dă, atunci vom spune că el e o imitare a firii dumnezeieşti. (Ibidem, p. 439); astăzi nu mai este decât un nume oarecare. A ajuns doar un nume de simplă diferenţiere religioasă, fără cea mai mică responsabilitate din partea purtătorului.

Oare, cum ar reacţiona un creştin ortodox pasiv când i-am spune că numele pe care îl poartă îl obligă la imitarea Celui în care îşi are originile? Oare, nu l-am determina să reacţioneze ironic sau, poate, sfidător? Sau, poate, l-am trezi la realitate în care demult trebuia să se desfăşoare.

Cum s-a ajuns aici? Procesul de denatuarare a început cu mult timp înainte de a ne naşte noi sau părinţii părinţilor noştri. Încă din timpuri, cum ne place uneori să le numim, imemoriale, problema posedării şi utilizării unui nume de care purtătorii nu erau demni, se impunea. Credinciosul, preot sau laic, se confrunta cu aceiaşi problemă, ca astăzi: indiferentismul şi nesimţirea. Să ne amintim elocventele cuvinte ale Sfântului Grigorie de Nazianas: [...] ce să mai spun de a treia ceată de credincioşi, care din pricina lipsei de învăţătură, năvălesc buluc, ca porcii, asupra oricărei învăţături şi calcă în picioare frumosele mărgăritare ale adevărului (Mt.7,6)? (Grigorie de Nazianz„Cuvânt de apărare pentru fuga în Pont”, în Despre Preoţie, trad. şi note de Dumitru FECIORU, Ed. Sofia, Bucureşti, 2008,  p. 241 sau mi-a fost ruşine să fiu alături de ceilalţi preoţi, care, cu nimic mai buni decât gloata – mare lucru dacă nu chiar cu mult mai răi -, intră în locurile cele preasfinte cu mâini nespălate, cum se spune, şi cu suflete necurate;[...] (Ibidem, p. 216-217).

Aşadar, procesul alterării ideii de creştin şi Creştinism e foarte clar că a început cu mult timp înainte de zorii societăţii globalizate, globalizante şi globalizatoare de astăzi. Totuşi, trăim drama lipsei de conştientizare a valorilor identitare, pe de o parte creştine, pe de alta româneşti. Numele de creştin ne defineşte ca popor, dar astăzi ne este ruşine să o recunoaştem. Preferăm valorile anglo-saxone receptate într-o formă vulgară şi alterată. Preferăm să discutăm despre orice ţine de Creştinism atâta timp cât nu e ceva profund şi duhovnicesc. Preferăm să ne batem joc de propria religie atâta timp cât prietenii noştri pseudo-atei ne aplaudă. Preferăm să ne comportăm ca nişte marionete animate doar de sforile unor uriaşi manipulatori. Am vrea un Creştinism simplu, care să nu ne oblige la foarte mult nici să ne ceară să-i dedicăm prea mult timp. Ori, Ortodoxia tocmai aceasta cere. Creştinismul autentic cere jertifire.

În caz contrar numele de creştin nu este altceva decât o simplă titulatură care înglobează toate confesiunile şi toate neamurile ce îl folosesc, cu mai mult sau mai puţin respect, numele lui Hristos. Poate părea dur, ceea ce spun, într-o societate a toleranţei şi frăţietăţilor de toate soiurile, dar nu există decât un singur tip de Creştinism şi un singur profil de creştin veritabil, acela al Bisericii primare, a cărei continuatoare este o singură Biserică: cea al cărei Crez îl mărturisesc şi pe care o reprezint.

Problema cea mai mare este ridicată de osânda pe care ne-o putem atrage prin purtarea acestui nume. Sfinţii Părinţi vorbesc, adesea, despre imitarea lui Hristos şi posibilitatea ajungerii omului la chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, adică la starea de dumnezei după har (Irineu Lyon, Atanasie cel Mare, Sf. Grigorie de Nyssa, Sf. Maxim Mărturisitorul, Sf. Grigorie Palama, Sf. Nicolae Cabasila etc.). Însă condiţia necesară pentru această viaţă este dezlipirea de material, de spiritul consumist al acestei epoci. Este apropierea de Cel care ne-a dat posibilitatea purtării unui nou nume, de Cel care ne-a oferit şansa unui om nou. Ori, în societatea contemporană, societate a confundării şi amestecării valorilor, omul nou este confundat cu omul modern, independent, consumist şi individualist şi nu cu cel născut pentru o nouă perspectivă, aceea a mântuirii.

Cu toate acestea, nu trebuie, să cădem în extrema negativismului şi să spunem că totul e pierdut, că dacă rădăcinile sunt uitate, ignorate şi neudate, arborele se va usca. Nu! Cu siguranţă nu! Pentru că:  Au fost şi altădată păcate şi s-au terminat; dar niciodată n-au fost ca acum printre creştini atâtea păcate şi atâta ocară. Dacă e mai presus de puterile noastre să oprim revărsarea acestor păcate şi ocări, totuşi e una din îndatoririle cele mai mari ale dreptei credinţe să le urâm şi să ne ruşinăm de ele Sf. Grigorie de Nazianz, Ibidem, p.217.) Dacă, sfântul redă, prin cuvintele lui, imaginea unei societăţi pe care adesea o idealizăm, numind-o Epoca de Aur creştină, o imagine a unei societăţi creştine fărâmiţată de răzvrătirea păcatului, astăzi, când credem că totul este pierdut, mai există o speranţă: regăsirea sensului primar.

Este dificil să te întorci la origini, este dificil să doreşti o asemenea întoarcere pentru că ea presupune sacrificii, dar [...] dacă ne-am da seama de ceea ce se ascunde sub numele de „creştin”, atunci am avea un mai mare spor în viaţa duhovnicească, silindu-ne să facem cu adevărat din el ceea ce numim, adică o strădanie spre progres şi desăvârşire. (Sf. Grigorie de Nyssa, Ibidem, p.440.).