Paul Evdokimov, Viaţa spirituală în cetate, traducere din limba franceză de Măriuca şi Adrian Alexandrescu, Ed. Nemira, Bucureşti, 2010, 240 pp. ISBN 978-606-8134-66-6.
Apărută în toamna lui 2010 la Nemira, în colecţia coordonată de Răzvan Bucuroiu, Alfa şi Omega, lucrarea se doreşte, mai mult sau mai puţin declarativ, un omagiu faţă de cel care a fost unul dintre cei mai mari teologi ortodocşi ai veacului trecut, Paul Evdokimov. Traducerea trebuie văzută şi în lumina manifestărilor in memoriam teologului rus, desfăşurate sub oblăduirea Institutului Saint-Serge din Paris şi a revistei Contacts, în perioada 10-11 decembrie 2010, întrucât între 1951-1970 a predat la acest institut, iar opera lui este considerată de mare actualitate[1].
Evdokimov este tradus, aşa cum remarca în prezentarea sa bio-bibliografică Michel Stavrou, în peste cincisprezece limbi printre care şi româna. Dintre cele mai cunoscute traduceri rămân Ortodoxia şi Iubirea nebună a lui Dumnezeu, la care se mai pot adăuga şi Femeia şi mântuirea lumii, Despre Sfântul Duh sau Înnoirea spiritului,toate ajunse cel puţin la a doua ediţie.
Viaţa spirituală în cetate este un buchet de eseuri şi studii publicate de-a lungul anilor cu diferite ocazii, îndeosebi întâlniri ecumenice. Dacă speraţi la inedit în materie de publicistică evdokimoviană veţi fi dezamăgiţi, cartea nu este o noutate. Dacă doriţi un refresh al teologiei lui Evdokimov, recitirea unei sinteze, atunci nu ezitaţi să o răsfoiţi, bucuria revederii este garantată. Majoritatea studiilor şi eseurilor prezente, dacă nu chiar toate, vor putea fi regăsite în lucrări ce aparţin autorului şi au fost publicate în anii 50-70 iar mai târziu traduse şi în română. De exemplu capitolele Aşteptarea cerească a sfinţilor, Sfârşitul lumii sau Parusia şi Învierea pot fi regăsite, aproape mot à mot în lucrările Ortodoxia[2] (pp. 352, 356, 358) sau Iubirea nebună-a lui Dumnezeu[3] (pp. 84-85).
Aşa cum ne-a obişnuit, temele abordate sunt dintre cele mai diverse: monahism, taine, ateism şi creştinism, dezbateri ecumenice, iubire, lumina şi întunericul, rai şi iad, eshatologie etc, de unde şi actualitatea operei.
Spiritualitatea monahală (pp.15-45), asumarea ei de laici şi de monahi deopotrivă, reprezintă una din temele fundamentale ale eseului din debut, ocupând un loc aparte în economia cărţii. Vocaţia monahală, în înţelesul ei larg, este funciară creştinului. Autorul pledează pentru o spiritualitate monastică ce se poate consuma în polis şi nu izolat de el, argumentându-şi poziţia pe texte din Sf.Ioan Gură de Aur sau Sf. Nil (p.21).
Taina luminii în Sfânta Scriptură (pp. 46-61) este un splendid eseu exegetic-nou-testamentar. Evanghelia după Ioan, dar cu deosebire Ioan 1, 5, dă ocazia autorului să construiască un adevărat excurs eshatologic cu frumoase alternări de cromatică spirituală: lumină-întuneric.
Parusiei îi este dedicată şi ce-a de-a treia parte a cărţii, numai că de această dată mult mai aplicat. Viaţa de apoi; Parusia; purgatoriul sau realitatea rai-iad (pp.62-116) ocupă spaţii însemnate în corpusul lucrării. Într-o cheie lucanică autorul subliniază realitatea Împărăţiei lui Dumnezeu ce începe în noi înşine. O dată cu Întruparea se face pasajul de la timpul mesianic la cel eshatologic, pregustare a Împărăţiei.
Dincolo de importanţa Tainei Persoanei umane (pp. 97-116) un loc aparte îl ocupă Harul Tainei nunţii, potrivit tradiţiei ortodoxe (pp. 117-137). Nunta nu ar trebui să fie altceva decât semnul iubirii împlinite şi scut împotriva desfrânării, autorul vorbind chiar despre un sacerdoţiu conjugal.
Probabil cel mai provocator segment aparţine eseului Dimensiunea eshatologică a unităţii unde întâlnim un autor incisiv, franc şi bine poziţionat, dar în acelaşi timp cu evidente tendinţe ecumeniste. Dezbinarea Bisericilor poate fi socotită o izbândă parţială a iadului, al cărui duh este tocmai cel al dezbinării, şi, în acest caz, grija apostolică poartă în inima sa unitatea creştină.
Exemplul unităţii este cel al sfinţilor întrucât pentru sfinţi unitatea nu este o problemă, căci teologia lor nu este cerebrală, ci emană din convorbirea directă cu Dumnezeu [...] (p. 234).
Eseul se încheie cu un îndemn la unitate, o unitate atât de râvnită de Evdokimov care i-a atras şi atributul de ecumenist: nu calea este imposibilă, ci imposibliul este calea, cu Tatăl la capăt de drum (p.238).
Suntem în faţa unei cărţi plăcute. Traducerea este una cel puţin bună, dacă nu foarte bună. Trebuie remarcată şi corectura care se apropie de impecabil. O bucurie pentru galeria cărţilor teologice chiar dacă nu aduce ceva nou.
Două regrete pot fi exprimate vis-a-vis de editarea cărţii: a) pe pagina cu detaliile despre autor (p.2) avem neplăcuta surpriză de a vedea că traducătorul sau îngrijitorul ediţiei, consemnează că Paul Evdokimov a trecut în nefiinţă......!!! eroare care trădează diletantismul teologic şi lipsa de responsabilitate ca ortodox (dacă mai putem vorbi de un ortodox) ale celui care a făcut acele notiţe biografice; şi b) nu este nici măcar un rând care să-l avertizeze pe cititor că această lucrarea nu oferă studii noi, ci, eventual, fragmente noi, dar nu inedite, creând falsa impresie că suntem în faţa unor manuscrise descoperite ulterior şi publicate cu întârziere.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
POSTATI COMENTARIILE DUMNEAVOASTRA!
Bifati casutele openID mentionand adresa dv. de e-mail SAU bifati anonym. Pentru cei cu un cont google/bloger bifati casuta corespunzatoare.
VA MULTUMESC PENTRU IMPLICARE! Liviu VIDICAN-MANCI