Sfantul Grigorie Palama

Ultima carte a lui Jean Claude Larchet a fost publicată

LANSARE DE CARTE

Luni, 21 noiembrie 2011, orele 18.00, la Librăria Book Corner din Cluj-Napoca, bdul. Eroilor, nr. 15, va avea loc lansare cărții filosofului şi teologului Nicolae TURCAN:

Credința ca filosofie. Marginalii la gândirea Tradiției

(Cluj-Napoca: Eikon, 2011, colecția Theologia Socialis 15)

Vor prezenta: Andrei Marga, Ștefan Iloaie, Radu Preda și Vasile G. Dâncu.

DEZBATERE

Un nou volum aparut in colectia „Traditia crestina”: Omilii la statui de Ioan Gura de Aur

La sfirsitul secolului al IV-lea, intr-o capitala de provincie a Imperiului Bizantin, se petrece un eveniment ce prevesteste nenorociri: intr-un gest de sfidare, statuile familiei imperiale sint puse la pamint. 
Crima de lezmajestate este evidenta, si multe orase ale Imperiului fusesera pedepsite pentru fapte mai putin indraznete. Orasul este cuprins de panica, in asteptarea pedepsei imperiale. Multi isi parasesc locuintele; conducerea politica a cetatii este aruncata in inchisoare. Odinioara plin de viata, orasul se pustieste; unii se refugiaza in biserica. Acolo, un tinar preot cu numele Ioan va tine 21 de predici, menite sa redea comunitatii crestine speranta. Speranta salvarii cetatii, dar si speranta izbavirii religioase. 

Un nou volum aparut in colectia „Traditia crestina”: Omilii la statui de Ioan Gura de Aur

Editura Polirom publica un nou titlu, in editie bilingva, in colectia „Traditia crestina” (colectie coordonata de Adrian Muraru si initiata de Ioan-Florin Florescu) ce se adreseaza studentilor si profesorilor de la facultatile de teologie, teologilor, precum si publicului larg: Omilii la statui (2 vol.) de Ioan Gura de Aur, cu un studiu introductiv, traducere si note de Adrian Podaru.
Omiliile vor stringe un public impresionant: episoadele din viata cotidiana a Antiohiei sint dublate de secvente parenetice, de imbarbatare. Si totusi, va fi salvata Antiohia?

„Cind cei trimisi de imparat pentru examinarea celor intimplate au instituit acel tribunal infricosator si i-au chemat pe toti sa dea socoteala de faptele indraznite, si toti se asteptau la diferite feluri de moarte, atunci monahii, cei ce locuiesc crestele muntilor, si-au aratat filosofia lor. Desi stateau inchisi de ani multi in colibele lor, si desi nimeni nu i-a indemnat, nimeni nu i-a sfatuit, cind au vazut un nor atit de mare inconjurind orasul, si-au parasit corturile si pesterile si au curs din toate partile ca niste trimisi care veneau din cer. Si puteai sa vezi atunci orasul semanind cu cerul, peste tot aratindu-se acei sfinti, consolindu-i doar prin infatisarea lor pe cei indurerati si conducindu-i spre tot dispretul fata de [aceasta] nenorocire. Caci cine, vazindu-i pe aceia, n-ar fi luat in deridere moartea? Cine n-ar fi nesocotit viata?”

Ioan Gura de Aur (Hrisostom) (cca 344-407) a fost unul dintre marii Parinti ai Bisericii Rasaritene, cunoscut pentru elocinta cuvintarilor sale publice si pentru denuntarea abuzurilor de autoritate din Biserica si din Imperiul Roman; episcop de Constantinopol (398-404). Autor al principalei liturghii ortodoxe care-i poarta numele. Cele mai valoroase lucrari ale sale sint Omiliilela diferite carti ale Bibliei. Exilat in mai multe rinduri, a murit in cele din urma in drum spre Pithyos.

„Şcoala” după Şcoală

            Aşa cum ne punem problema continuării „Liturghie după Liturghie” suntem îndreptăţiţi să ne întrebăm dacă se poate vorbi despre o „Şcoală după Şcoală”. Frecvenţa ştirilor ce au ca subiect „Şcoala” e uneori împovărătoare şi de cele mai multe cu un substrat pesimist. Că vrem sau nu vrem „clasă de reflexie”, că e potrivită sau nu „clasa pregătitoare”, că vor fi sau nu titularizările la dispoziţia directorului, că vor „ameţi” sau nu profesorii de la număratul absenţelor etc. Toate acestea ocupă ore întregi pe micile ecrane, aducând în faţa telespectatorilor oameni de toate categoriile, pricepuţi la toate, însă toţi cu un numitor comun: atingerea interesului personal şi de grup. Or, în această goană nebună după voturile de anul viitor se scapă din vedere o problemă extrem de gravă: prezenţa minorilor în baruri. Şi totuşi, mai sunt şi altfel de ştiri! Cu o lună în urmă, la TV era prezentat cazul unei grădiniţe ce îşi împărţea curtea cu terasa unui bar local. Ea a trecut neobservată, nimeni nu s-a sesizat, nimeni nu a organizat Talk show-uri pe temă, întrucât, probabil li se părea lipsit de imortanţă: o grădiniţă lângu-n bar?! De fapt ştirea n-a fost decât o mică frântură dintr-o realitate mult mai dură asupra căreia aş dori să ne oprim.

            Consumul de alcool în rândul minorilor a crescut alarmant în ultimul deceniu. Un simplu click pe www.espad.org ne ajută la conturarea unei imagini cât mai conforme cu realitatea. Începând cu 1991 legislaţia pe temă s-a înmulţit şi înăsprit, însă cazurile de comă la copii şi adolescenţi au crescut fără ca vinovaţii să fie depistaţi şi traşi cu adevărat la răspundere. În fapt aici apare şi o dilemă: cine este responsabil pentru asemenea nenorociri? Legislaţie avem; şcoala promovează valorile educative; ONG urile spun şi ele ceva; Biserica a luat şi ia atitudine prin predicile duminicale şi prin cateheze îndeamnând la rugăciune şi cumpătare. Aşadar, pare că toate lumea îşi face treaba. Şi atunci ne întrebăm, cât se poate de legitim, care este cauza acestor comportamente? De ce, totuşi, copiii sunt tentaţi să consume alcool, să fumeze sau să se drogheze? Se spune că pe copil, cum îl creşti, aşa îl ai. Şi în parte este adevărat. În urmă cu două săptămâni am fost într-o şcoală din apropierea Clujului ce poartă nume de sfânt şi unde populaţia majoritară este romă şi fără ocupaţii. Şcoala numără cu puţin peste 150 de copii. Chipurile lor triste, încercănate şi obosite înainte de vreme, ca să nu mai vorbim de vestimentaţie,  m-au făcut să întreb profesorii despre climatul socio-religios al localităţii. Din nefericire, aşa cum spuneam, părinţii nu aveau locuri de muncă stabile, erau şomeri majoritatea sau lucrau sezonier. Dar pentru ca situaţia lor să fie dramatică cu adevărat mulţi aveau probleme cu alcoolul. Într-o astfel de situaţie era greu de crezut că educaţia de la şcoală era continuată fericit şi în familie. Ba mai mult, unii dintre copii după ce ieşeau de la şcoală în loc să meargă acasă, să mănânce, să se odihnească sau să-şi facă temele se alăturau părinţilor ce-şi înecau amarul la crâşma din sat. Iată pe scurt o realitate, nu o ficţiune şi care impune o întrebare de bun simţ: ce se va întâmpla cu aceşti copii?

            Un sumar exerciţiu de imaginaţie ne va ajuta să-i proiectăm pe aceşti copii peste ani. Dacă prezenţa copilului în Biserică, nu-ţi garantează dar îţi oferă toate ingredientele formării unui caracter sănătos al copilului creştin, „Barul” nu-ţi garantează dar îţi oferă toate ingredientele formării unui ratat. „Şcoala de după şcoală” e de un impact mult mai puternic şi foloseşte tehnici mult mai „rodnice” pentru formarea copilului. Să nu uităm că într-un astfel de cadru se consumă alcool cu nemiluita. Nu se teoretizează, ci se practică. Aceasta pe fondul unor discuţii, adesea triviale, şi pe fondul muzical al unui canal de manele cu versuri deocheate. Unde mai punem că ajunşi odată acasă şi având „tupeul” să ceară mâncare sunt bătuţi sau ignoraţi întrucât ultimii bani au fost consumaţi pe alcool. Imaginea se apropie de romanele lui Charles Dickens sau Victor Hugo. Puţin mai este ca aceşti copii să fie exploataţi. Aşadar ce se poate întâmpla cu aceşti copii? E simplu. Majoritatea sunt delincvenţii de mâine sau chiar de astăzi. Sunt cei care vor constitui o nouă generaţie de alcoolici, drogaţi şi inadaptaţi social. În consecinţă ne întrebăm, deloc retoric: oare nu vom da seama înaintea lui Dumnezeu pentru eşecul acestor copii? Oare cine este salvarea lor?

            Programele sociale sunt susţinute şi nu prea de stat, iar în unele cazuri asistenţii sociali sunt acolo doar cu numele. Şi totuşi nu cred că banii ar fi rezolvarea absolută, doar sunt şi copii din familii înstărite care se confruntă cu acelaşi tip de dependenţe. Credem că înainte de orice acest grup ar avea nevoie, la fel ca părinţii lor de puţină afecţiune, omenie şi un altfel de educaţie. Au nevoie de implicarea noastră directă, de asistarea lor din partea întregii comunităţi. Biserica le poate oferi ceea ce nimeni nu poate. Credeţi că ar fi nepotrivit ca oamenii Bisericii să gândească nişte campanii, urmate de programe de asistare a copiilor cu asemenea probleme? Credeţi că ar fi nesatisfăcător pentru un profesor de religie să insiste mai mult pe educaţia unui astfel de copil în „detrimentul” aparent al celorlalţi? Oare n-ar trebui să ieşim în întâmpinarea lor şi să le deschidem porţile bisericilor pentru a le închide cele ale barurilor? Dumnezeu cunoaşte cu siguranţă calea, dar noi avem datoria să ne aducem aminte că suntem meniţi celor „bolnavi” şi nu celor sănătoşi, întrucât „Adevărat zic vouă: Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut” (Mt. 26, 45).

Două drumuri „asemănătoare” dar nu „identice”: socializarea şi comuniunea

        

            Retorica febrilă cu privire la revoluţia tehnnologică fără precedent datorată, chipurile, eliberării omului de sub „jugul” Bisericii, încearcă să întărească sentimentul autonomiei faţă de orice sentiment religios şi mai ales faţă de Dumnezeul predicat de Bisericile istorice. În pofida eforturilor susţinute de secătuire duhovnicească „omul nou” reclamă nevoi spirituale, interioare pe care „materia”, în mod ironic (sau poate nu!), nu i le poate satisface. În  situaţia dată, ar fi potrivit să ne oprim asupra unei componente, ce-i priveşte pe tineri şi adulţi deopotrivă, asupra unei dimensiuni funciare  omului: „comuniunea” dar care are ca variantă secularizată: „socializarea”. Prezenta abordare încearcă analizarea unei stări de fapt, a unei situaţii pe care o traversăm şi care se încadrează în binomul „socializare – comuniune”. Astfel ne întrebăm mai mult sau mai puţin retoric: „Ce oferă „lumea” omului însingurat?” sau „Ce alternativă are Biserica pentru omul secularizat?” „Îi este omului modern lămurită diferenţa dintre socializare şi comuniune?”

            Atât înainte de ’89 cât şi după, omul a fost împins prin cele mai perfide mijloace spre un izolaţionism care să folosească unui cerc restrâns de indivizi. S-a încercat o robotizare, o artificializare a lui. Numai că omul în esenţa lui este o creatură comunitară şi mai presus de orice este persoană. Acest aspect l-a făcut şi îl face pe om să fie superior tuturor celorlalte vieţuitoare, şi, mai mult decât atât, îl plasează pe el drept „coroană a creaţiei”. Aşa se facă că omul, în firea sa, a simţit nevoia de „socializare” de „întâlnire” cu celălalt. Lumea, supertehnicizată şi tehnolocizată, ce ne-a invadat viaţa după ’89, l-a prins pe creştinul ortodox cu ambele picioare în aer, cu vocea piţigăiată (nevenindu-i nici lui să creadă) strigând: „Libertate!”. Pe cât au fost speranţele de mari, pe atât şi dezamăgirile. Nici acest tip de viaţă nu a venit cu îmbunătăţiri majore, ci cu o artificializare a trăirii interpersonale. „Chat”-ul a avut încă din anii 90 un succes extraordinar la consumatori şi mai ales la tineri. Singurul impediment în acei ani era penuria pe care o traversa România şi care nu permitea achiziţionarea unui computer. Creşterea puterii de cumpărare şi implicit accesibilizarea Internetului au făcut ca la noi, după paradigma occidentală, „reţelele de socializare” gen Hi5 sau Facebook să „explodeze”. Posibilitatea de a vorbi cu cineva care nu te cunoaşte, şansa de a fi cel pe care tu îl vrei şi-l imaginezi, frustrările aduse de disproporţia dintre exspectaţă şi oferta finală, forţa extraordinară a acestor forme de comunicare de a introverti oamenii au dus la dezvoltarea curentă.

            Or,  firesc este să ne întrebăm de ce? De unde setea aceasta de comunicare? Ce stă în spatele acestor proiecte încât au atât de mult succes? Cel mai probabil e vorba de o nevoie simplă, primară, pe care „creatorii” reţelelor amintite au exploatat-o într-o manieră genială: „comuniunea”. Dar, pentru că ei nu pot oferi „comuniune”, oferă „socializare” şi o interesantă formă de comunicare, că doar se numesc „reţele de socializare”. Aşa că filosofia lor e simplă: „oamenii au nevoie de comuniune noi le oferim socializare” că tot e vorba de întâlnirea cu celălalt. Numai că aici semnalăm o mică problemă. Comunicarea reală, aşa cum ne ajută să înţelegem şi termenul latin, nu se poate face decât între două persoane cu o identitate clară şi care se întâlnesc în mod real, în timp ce socializarea nu comportă dimensiuni de o asemenea profunzime.

            Pentru a nu lungi prea mult discuţia e nevoie de circumscrierea celor doi termeni în logică acestui eseu. „Socializarea” înseamnă integrarea într-o societate de indivizi, într-o colectivitate în timp ce comuniunea înseamnă împărtăşirea şi reciprocitatea iubirii. Ambele au nevoie de „om”, dar numai una are nevoie şi de iubirea lui; ambele încearcă umplerea unui gol, însă numai una reuşeşte în mod real.  Socializarea se potriveşte foarte bine omului secularizat ea nu reclamă sentimente curate, sincere. Jocul de rol îi este specific. Fiinţa socială adoptă comportamente, obiceiuri, moduri de viaţă care deşi nu i se potrivesc îl definesc ca individ al unei grup social. Comuniunea nu poate fi văzută în afara logicii soteriologice în timp ce socializarea nu are ca scop mântuirea ci satisfacerea unor nevoi imediate şi egoiste. Nu cred că mai e cazul să remarcăm că, setea omului de comuniune se traduce, în zilele noastre, în două tipuri de manifestare pe care unii ar dori să le înţelegem ca nivele de civilizaţie. Unul cu rădăcinile înfipte în „Agora” antică, socializarea în „Mall”, o reală „cultură a Mall-ului” (subiect ce va constitui obiectul unui articol viitor), iar celălalt, ca formă ce acum este exersată pentru prima dată, ce se traduce în reţelele de comunicare gen Hi5 sau Facebook etc.

            Fără a mai accentua linia paralelă pe care „socializarea” o menţine faţă de „comuniune”am putea conchide că omul se află la o răscruce fără precedent. Are în faţă, şi aici mi-aş permite să fac o comparaţie, „mărul” şi „plicul cu concentrat de măr”. S-ar putea ca ambele să aibă acelaşi gust, însă finalitatea cu siguranţă nu este aceeaşi. Ce ne rămâne nouă de făcut e să-i atenţionăm pe tineri şi pe credincioşi din amvon sau de la catedră, asupra pericolelor care-i pândesc în urma folosirii excesive şi iraţionale a acestor „canale de comunicare” care nu-i „cuminecă”. În ce măsură îşi mai poate reveni omul din acest „alunecuş”? Cât de gravă este situaţia în care ne aflăm? Rămâne ca timpul să decidă, iar noi să ne rugăm. Şi pentru că ar fi impropriu să formulăm nişte concluzii ne vom referi la cuvintele Mântuitorului, în care se ascunde o parte din „taina fratelui”: „Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (In. 17, 3).

Publicat în Renaşterea, octombrie/2011, p.6.

            

           

            

DEZBATERE: Credeţi că ar trebui ca preoţii să se implice în viaţa politică?

Ultimele date oferite publicităţii prin ZF România, arată că peste 45% dintre români consideră că implicarea liderilor religioşi în viaţa politică a cetăţii ar ajuta la îmbunătăţirea situaţiei în ţară.
Ce părere aveţi? 
Credeţi că ar fi necesară o prezenţă mai accentuată a reprezentanţilor Bisericii în deciziile politice?
Consideraţi că este benefică neutralitatea clerului în faţa deciziilor politice?

Biblia ca paradox: o „carte” citată și cântată, dar nu citită

Pr. Liviu Vidican-Manci

liviuvidican@yahoo.com

             

            E luna începutului de an şcolar, iar una dintre constatările recurente, făcută și de sondajele sociologice, legată de stadiul educaţiei şi culturii tinerilor se referă la raportul cu cartea, cu lectura. Nu se mai citește „ca pe vremuri”, adică pe timpul generațiilor anterioare, lipsite de televizor și internet. Comparația improprie dintre tinerii „de azi” și cei de ieri se înfundă de regulă în retorica decadenței, a deculturalizării etc. Sigur, ca de atâtea ori, o parte de adevăr există și aici. Este adevărat că, în România ultimelor două decenii, dar și la nivel european, se înregistrează o scădere constantă a „consumului” de carte (dar și de presă tipărită), că există o concurență inegală între literă și imagine, că prizonieratul în fața televizorului este preferat timpului din bibliotecă. Cu toate acestea, remediul nu poate fi lamentația, ci efortul redescoperirii unei culturi a cărții. Or, din acest punct de vedere, Creștinismul nu este denumit întâmplător, alături de Iudaism și Islam, „religie a cărții”.  Altfel spus, urmarea lui Hristos are o componentă livrescă (în sensul larg al termenului) constitutivă: Tradiția este un permanent proces de dare mai departe a unor texte, experiențe, stări. Viața Bisericii nu ar fi completă fără biblioteca ei formată în cele două milenii, dintre care „volumul” de căpătâi, cartea cărților, este Sfânta Scriptură. Ei bine, înainte de a acuza pe tineri, să ne întrebăm critic dacă în propriul nostru mediul bisericesc se mai citește. Concret și plecând de la cartea cu cota de înregistrare „1”, se mai citește Biblia? Nu cumva suntem în fața unui paradox? Cartea cărților este citată și, liturgic vorbind, cântată, dar nu și mereu citită, cercetată. Doar după ce am semnalat această stare de fapt credem că putem să trecem mai departe și să ne întrebăm, deloc retoric: „Se mai citeşte astăzi?”, „Îi foloseşte tânărului lectura?”, „Ce ar trebui să citim?”, „Ce rol ar trebui să aibă preotul în promovarea cărţii?”

            Se mai citeşte astăzi?

            „Cititul” a ajuns un motiv serios de îngrijorare în ultima perioadă. Aşa se explică manifestele pentru lectură cum ar fi Cărţile care ne-au făcut oameni (ed.Dan C. Mihăilescu, Humanitas, Bucureşti 2010) sau Care-i faza cu cititul (Art, Bucureşti, 2010). Faptul cantitativ că nu se mai citește „ca pe vremuri” nu este un indicator suficient. Ar trebui să ne întrebăm ce anume nu se mai citeşte? Sau: Raportat la ce perioadă nu se mai citeşte? Se pare că nu se mai citeşte literatură „grea”. Nu mai sunt citiți Dostoievsky, Tolstoi sau Balzac, Rebreanu, Preda sau Eliade, dar se citeşte Magazinul de sinucideri, Prima mea beţie ori Primul meu fum. Dacă ofertele editurilor sunt extraordinar de bogate, iar punctul de raportare este, în mod clar, o societate care, deşi atît de apropiată istoric, este atât de îndepărtată cultural, concluzia ar putea fi sumbră: tinerii fie nu citesc, fie citesc prost. Şi într-un caz şi într’altul purtăm, ca mentori, partea noastră de vină. E limpede că nu ne interesează atât de mult cât se citeşte, ci cum şi ce se citeşte or, aici apare îngrijorarea. Problema tinerilor de astăzi nu pare a fi una de potenţial, ci de atitudine faţă de cultură, carte şi, de ce nu, Biserică. Dispreţul faţă de cei care citesc, lipsa unei conştiinţe minime a lecturii, confundarea culturii cu subcultura par a fi probleme mult mai delicate decât necititul în sine.

De la carte la Biblie  

            În acest caz ne punem întrebarea, de altfel legitimă,  „Ce trebuie să citească, în mod obligatoriu, un tânăr? Dificultatea oferirii unui „menu” de lectură e intuibilă şi asemenea reţete nu sunt de preferat dacă se ţine cont de subiectivismul cititului. Şi totuşi, în „bibliografiile” oferite de unii dintre autorii lucrării Cărţile care ne-au făcut oameni, ne atrage atenţia o carte, pe care nu numai că am putea să o oferim spre citire ca slujitori ai Bisericii, ci, se impune, să o prezentăm în faţa credincioşilor ca „paradis preafrumos”, după sintagma Sfântului Ioan Damaschinul, ce trebuie cunoscut.

            Aproape toate cărţile sunt valoroase dar, „Sfânta Scriptură”, „Biblia” sau „Cuvântul lui Dumnezeu” este cartea unde se află „ştiinţa cea adevărată” (Sfântul Ioan Casian, Scrieri alese, PSB 57, Bucureşti, 1990, p.558). Sigur că acestei minunate „Cărţi” i s-ar putea adăuga, iar în cazul preoţilor şi profesorilor de religie nu încape discuţie, Filocaliile şi Patericul, ca mărgăritare ale unei îndelungate Tradiţii creştin-ortodoxe, dar scopul principal rămâne sensibilizarea credincioşilor ortodocşi faţă de Biblie, ea impunându-se ca singura lectură obligatorie.

Atelierele biblice – mediul provocării la citit

            Ne întrebam ce să citim şi am găsit răspunsul: Sfânta Scriptură. Dacă literatura română şi universală sunt „apanajul” filologilor, responsablitatea lor, a oamenilor de litere, cartea duhovnicească şi cu precădere Sfânta Scriptură trebuie puse la sufletul tinerilor de către preoţi şi profesorii de religie. „Atelierele biblice” sunt doar una din multele soluţii prin care putem să oferim bucuria lecturii. E important de precizat că în Biserică nu căutăm o intelectualizare, o raţionalizare excesivă a credincioşilor, dar nici o spălare de creier cum ar insinua unii. Scopul Bisericii ca „Şcoală” este acela de a pune în sufletul credinciosului hrana cea adevărată care are ca finalitate unirea cu Hristos, de a descoperi şi pune în valoare comoara îngropată în ţărâna multimilenară a creştinismului ce transcede acest neam.

            Ca dominantă a misiunii creştine preoţii şi profesorii ortodocşi au datoria de a educa tinerii în duhul Scripturii şi al Tradiţiei. Tinerii merită să ştie la ce foloseşte lectura Scripturii. De ce se numeşte Biblie? Ce taine ascunde. De ce trebuie întreabat preotul asupra „locurile obscure” şi care sunt riscurile interpretării „după ureche”? De ce avem un Vechi Testament şi un Nou Testament? De ce afirmăm că Iisus Hristos este Mântuitorul? Motivaţiile pot continua, acestea fiind doar câteva exemple alese la întâmplare. Să nu ni se pară banale, o simplă aplicare a chestionarului va releva lucruri neaştepate şi o incultură biblică menită să îngrijoreze.

            Iar, dacă nu vom fi convigători folosind exemplele sfinţilor, care au citit Scripturile şi s-au mântuit prin ele, dacă niciunul dintre teologii contemporani ce prin lucrările lor au promovat importanţa lecturii „Bibliotecii Creştinismului” (Enzo Bianchi sau John Breck s.a.), poate vom reuşi pornind de la prezentarea impactului pe care l-a avut Biblia asupra unor cunoscuţi oameni de cultură ca Andrei Pleşu, Ion Vianu, Ioana Pârvulescu sau Ştefan Câlţia, câţiva dintre cei ce au afirmat răspicat importanţa Sfintei Scripturi în evoluţia culturală şi spirituală a unui om, şi, de ce nu, a unui popor. Adesea aceste exemple au o priză mai bună întrucât discursul bisericesc, pentru omul secularizat e adesea perimat şi greu de urmărit.

            În încheiere am putea spune că o cultură creştină nu este desăvârşită fără Biblie şi o viaţă duhovnicească nu poate începe fără Cuvântul revelat. Însă conştientizarea acestui adevăr şi asumarea maximă a misiunii pe care o implică, va începe de la modul cum vom şti să ne motivăm credincioşii (tineri sau vârstnici), de la schimbarea unei mentalităţi păguboase care consideră predica duminicală sau ora de religie suficiente pentru a deschide inimile şi minţile spre „Cuvântul lui Dumnezeu”. Or, este demonstrat că în bisericile unde se predică des, unde se desfăşoară „Ateliere biblice” sau „Seri biblice”, în şcolile unde pe lângă ora de religie profeorii au şi alte activităţi de genul studierii textului sacru, credincioşii (şi aici îi cuprindem pe toţi, de la mic la mare) sunt mai dinamici, mai numeroşi şi mai apropiaţi de valorile perene creştine. Şi, să nu uităm, cunoaşterea Ortodoxie începe cu citirea Scripturii şi transformarea ei în rugăciune.

Pentru CASETĂ

„este peste putinţă să merite darul adevăratei ştiinţe acela care studiază numai pentru a căpăta laudă” (Sfântul Ioan Casian, Scrieri Duhovniceşti, PSB 57, p. 558)

„Sfânta Scriptură ni s-a dat de Dumnezeu, ca nişte epistole, prin care ni se face cunoscut darul ceresc ce vine din esenţa Dumnezeirii Sale făgăduit tuturor, căci „El ne-a hărăzit mari şi preţioase făgăduieli, ca prin ele să vă faceţi părtaşi dumnezeieştii firi” (II Petru 1,4). „Dar dacă omul nu se apropie, nu cere şi nu primeşte, nu-i serveşte la nimic citirea Scripturilor, ba dimpotrivă se face vinovat de moarte, pentru că n-a voit să primească de la Împăratul ceresc darul vieţii, fără de care este cu neputinţă să obţină viaţa ce nu trece, care este Hristos” (Sfântul Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhovniceşti, PSB, 34, Bucureşti, 1992, p. 375)

„[...] Se tot spune că elevii nu citesc. Nu asta e grav. Nici atunci nu citeau de bună voie mulţi. [...] Elevii care nu citeau ştiau că au ceva de pierdut. Astăzi, prea adesea, ţi se râde în nas. Şi e păcat, cu atât mai mult cu cât - cum mi-a dovedit întâmplarea de a fi pus în situaţia să citesc zeci de jurnale scrise de elevi din toată ţara – adolescenţii au o libertate de gândire cum noi nici nu visam” (Cărţile care ne-au făcut oameni, p. 44).

Renasterea, septembrie/2011

Blogul Profesorilor de religie din Cluj!

Aceasta este adresa blogului destinat dialogării cu profesorii de religie şi a promovării activităţii acestora.