Un gând!

Discreția n-are nevoie de școală, se naște!

Generațiile fără Maeștri!

         Când deschizi Jurnalul de la Păltiniș  și intri în întâlnirile discrete și constructive ale maestrului Noica și ale ucenicilor săi Liiceanu și Pleșu, te izbește (nu te încearcă....) un sentiment de admirație și nostalgie deopotrivă. Ce mare lucru (ce chestie, ar spune gen.00) să poți intui într-un tânăr părțile pozitive și potențialitățile? Doamne, ce minune creatoare! Și te întrebi, pe bună dreptate, cum se face că atunci, când întâlnirea culturală putea fi interpretată ca o crimă împotriva sistemului, ca o conspirație, unii, printre care și Noica, puteau crea posibilitatea unor întâlniri definitorii, chiar a unor „școli”, iar, astăzi, când nimeni și nimic nu mai oprește aceste reuniuni, să fugă maeștrii de discipoli, ba chiar să-i alunge pe cei din urmă? De ce acum nu mai e posibilă o întâlnire firească între ucenic și maestru, doar între „șef” și „subaltern”, numai între „îndrumător” și doctorand? Cine nu e pregătit pentru întâlnire, ucenicul sau potențialul maestru?

          La o singură concluzie am ajuns: generația mea, cel puțin pe aceasta o cunosc (parțial), este orfană de maeștri, de dascăli doritori să crească lângă ei ucenici. Să fi murit „școlile de ucenici” odată cu Noica? Galopul impus în Universități, goana după titluri și reviste ISI, spaima de a nu acumula punctajul cerut, au făcut din marea majoritate a dascălilor noștri (potențiali maeștri), niște persoane reci, obosite și sictirite, ce nu mai sunt dispuse să învețe pe nimeni și nimic, ce nu mai simt visceral nevoia de perpetuare a unei tradiții academice, de ridicare a unor vlăstare la nivelul de stejari tineri. 

        O spun frecvent, nu e vina lor! E vina intrării într-un sistem creat expres pentru a nenoroci filiațiile, dar totuși există și o vină aceea a complăcerii, a căldicelului, a supusului nevrotic. Or, prețul e scump, prea scump! Sunt generații de răsaduri care n-au parte de grădinari devotați .....

      Dar totuși, timpul, acest mare Rege, trece și tinerii îmbătrânesc și vor face ei pe maeștri, dar o generație va rămâne în memoria colectivă ca generația ce n-a vrut să ofere „dascăli”!

        Generații orfane de maeștri, dar optimiste și cu nerv!

*Gândurile acestea vor apărea într-o formă dezvoltată într-un articol din revista Renașterea ce va purta titlul: „De ce au tinerii nevoie de maeștri?”

PROVOCĂRI DE VACANȚĂ: DROGURILE

            Am intrat în perioada cea mai așteptată din an, vacanța. Toți o așteptăm, dar copiii cu precădere, ei fiind „beneficiarii” direcți. După lunile de efort fizic și intelectual vine o perioadă de relaxare și odihnă binemeritată. Numai că e și perioada, aș îndrăsni să spun, cea mai periculoasă din an, chiar dacă nu o conștientizăm întotdeauna. Dacă în cele două semestre școlare copiii sunt, cel puțin în intervalul orar 8-14, sub observația educatorilor, a profesorilor, părinții făcându-și job-ul, în vacanță tutorii nu mai au același control, copiii petrecând mult timp singuri, cu prietenii sau, uneori, cu bunicii sau rudele de la țară. În aceste situații plaja de provocări și pericole devine infinită.

Tentațiile grupului

            La vârsta adolescenței, (care, după părerea psihologilor, poate dura până la 21 ani,) când se dobândesc o seamă de comportamente, unii copii sunt claustrați, inhibați, introvertiți în timp ce alții exuberanți și plini de voiciune, însă toți au nevoie de un grup de socializare, toți sunt curioși și toți vor să impresioneze, iar vacanța de vară este un ofertant de excepție. Adesea grupul este eterogen, format din prieteni din copilărie, de la diferite licee din regiune, fiecare cu dorința de a aduce ceva nou și de a-și câștiga un loc cât mai important în grup (practic este o schemă valorică la nivel micro a schemelor de mișcare socială din grupurilor adulților). Fiecare-și descrie, cu puține exagerări, experiențele din timpul anului. Se vorbește mult despre prietenii noi pe care și i-au făcut, despre tipi interesanți care le-au oferit „produse” pentru maturi, care i-au făcut să se simtă mult mai importanți decât apar în ochii părinților.

            Pe fondul unei curiozități, specifică vârstei, a dorinței de a părea altceva decât sunt cu adevărat, se crează toate premisele apropierii de diferite, să le spunem ”tentații”, cum sunt drogurile, fie ele ușoare sau de mare risc. Psihologul Stephane Clerget în Criza adolescenței. Căi de a o depăși cu succes, arată că în cadrul populației, dintre cei care vor avea experiența unui produs ilicit, 99% vor consuma canabis și 1% un alt drog. Consumul de produse ilicite în afara canabisului există, se pare, la 5% dintre consumatorii tineri (p.115), aspect ce relevă pericolul ce pândește tânăra generație.

...consumatorii de canabis au atins 160 de milioane

Să rămânem tot în zona statisticilor și să ne referim la produsele ilicite (canabis, heroină, solvenți) și la cele licite (alcool, țigări), care proavoacă dependență. Comisia Globală Pentru Politici Împotriva Drogurilor (Commission Global on Drug Policy) prin War on drugs. Report of the global commission on drug policy. June 2011 relevă cifre înspăimântătoare relativ la consumul de droguri în lume. Raportul ia ca ani de referință 1998 și 2008. În zece ani consumul de opium a crescut cu 34%, de la 12,9 milioane de consumatori la 17, 35 milioane; cu 27% consumul de cocaină, de la 13,4 milioane la 17 milioane, iar consumul de canabis cu 8, 5% de la 147,4 milioane la 160 de milioane.

Raportul începe pe un ton dramatic the global war on drugs has failed, (războiul global împotriva drogurilor a eșuat) realitate exprimată de cifrele cu totul alarmante. E adevărat că acest raport face referire cu precădere la țări ca Statele Unite, Rusia, Franța sau Portugalia, însă un alt raport al ESPAD-ului, care a urmărit comportamentul studenților din 36 de state europene față de droguri, printre care și România, relevă cifre la fel de îngrijorătoare.

The 2011 ESPAD Report. Substance Use Among Students in 36 European Coutries, raportul pe 2011 arată că numărul studenților care au fumat mai mult de 30 de zile (perioadă care atestă deja o constanță), în România a crecut la 39%, în timp ce pentru consumul de alcool se menține la 49%.  Îngrijorătoare sunt procentele referitoare la consumul de canabis și alte droguri ilicite care au crescut la 7% respectiv 5%. E îngrijorător dacă 7 tineri din 100 fumează canabis, iar 5 din 100 apelează la cocaină, ecstazy sau alte droguri de mare risc. E cu atât mai alarmant cu cât în anii 90 despre aceste substanțe aflam doar din filmele holywood-iene, iar acum copiii noștri sunt potențiale victime.

Urmările dependeței de droguri

Urmările dependeței de droguri ușoare sau de mare risc pot fi dintre cele mai diverse. E demonstrat faptul că tinerii care fumează încă de la 12-13 ani sunt în proporție foarte mare viitorii bolnavi de cancer pulmonar și ai altor afecțiuni pulmonare și cardiace. Cei care consumă alcool, pe lângă lipsa unui control real în timpul beției, creându-se mediul ideal pentru încercarea unor noi substanțe, sunt predispuși bolilor de ficat, pierderii memoriei s.a.m.d. Drogurile injectabile sunt cele mai periculoase întrucât cei care recurg la ele sunt predispuși infestării cu HIV/SIDA sau diferite Hepatite, boli incurabile. Or, e de la sine înțeles că tinerii sunt speranța de mâine și avem nevoie de ei sănătoși și integri moral.

Soluțiile se caută de mult. Numărul organizațiilor non guvernamentale este de ordinul miilor, iar programele celor mai importante State ale Lumii pentru stoparea acestor pericole la adresa viitorului, deși sunt numeroase, nu fac față provocărilor. Aproape toate se concentrează pe metode cu care Biserica nu este de acord sau care nu vizează omul în calitatea lui de chip al lui Dumnezeu.

Parohia poate oferi soluții tinerilor

Aceste realități reclamă implicarea Bisericii de o manieră mult mai evidentă și mai organizată. Totuși, să nu ne îmbătăm cu gândul că noi îi vom lămuri pe cei care se droghează să nu o mai facă. „Viciul imită virtutea” spune Sf. Chiril al Ierusalimului, la fel și drogurile prin efectele pe care le crează îl fac pe cel în cauză să confunde nefericirea cu fericirea, răul cu binele, nemulțumirea cu mulțumirea, iar efortul celor care încearcă să-i convingă să renunțe devine ineficient, Dumnezeu e singurul care îi mai poate salva. În același timp putem găsi soluții pentru prevenirea consumului de droguri prin programe simple pe care orice parohie le poate face.

Fiind perioada vacanței, iar timpul copiilor ocupat cu activități recreative, ca preoți putem să organizăm mai multe activități decât de obicei în cadrul parohiei. Acestea ar putea fi întâlniri tematice, chiar pe problematica efectelor negative ale drogurilor. Am putea să le ilustrăm cazuri reale, mărturisirile tinerilor care au căzut în acestă plasă, iar acum se zbat între viață și moarte, folosindu-ne de nenumăratele filmulețe pe care le găsim pe internet. De asemenea, taberele de creație ar putea fi o altă soluție. Ca preoți să gândim „consorții”, să adunăm tinerii din mai multe localități și să îi implicăm în activități cu adevărat provocatoare.  

În ultima întâlnire din acest an școlar, dintre preoții Protopopiatului Cluj II și profesorii de Religie, s-au evidențiat câteva proiecte ce pot fi cu ușurință implemetate și în alte parohii. De exemplu, activități ecologice. La biserica cu hramul Tuturor Sfinților, copiii din parohie însoțiți de părintele paroh au plantat pomișori. Și acesta e doar un exemplu, putem apela și la alte activități. La țară, pe lângă râurile noastre e plin de deșeuri, de PETuri și pungi de plastic. Ar fi un gest binevenit pentru comunitate ca preotul paroh să organizeze o acțiune de voluntariat de curățare a malurilor apei, care i-ar avea ca protagoniști pe tinerii din parohia noastră. De asemenea, am putea organiza drumeții, ocazie cu care am putea să-i învățăm sau să recapitulăm cântece bisericești sau istorice, care să le dezvolte și întărească dragostea de Biserică și țară. Și acestea sunt doar câteva exemplificări, ele pot continua, dar mă voi opri aici.

În încheiere e nevoie să repunctăm riscul imens pe care-l constituie drogurile pentru copiii noștri. Creșterea anuală a consumatorilor din țară și străinătate e semnalul clar că trebuie să intervenim, să căutăm soluții, să formăm grupuri de lucru și să acționăm. Nu mai putem sta în expectativă, sperând ca alții să rezolve problemele care țin de pastorația noastră. Nimeni, indiferent de natura serviciului său, nu mai poate avea garanția că cei în care investesc muncă și încredere, copiii, nu pot cădea victime minciunii drogurilor. Soluții sunt, trebuie doar să le găsim, iar activitățile parohiale pot fi o foarte bună alternativă.

Răutate și durere!

M-am trezit la viață în 89! Nu din cauza Revoluției, ci, simplu, pentru că aveam 8 ani. Îmi amintesc și acum glasul educatoarei care ne indica schimbările „radicale” din limba română, „sunt” în loc de „sînt”, „â” în loc de „î” etc. Da! Îmi amintesc, totodată, sentimentele de frustrare pe care le-am încercat când am trecut pe lângă tirurile unor „belgieni” veniți cu „ajutoare” în satul natal, cum îmi amintesc și de caietele cu foaie lucioasă și pixurile care, culmea, scriau, primite de la ei. Eram frustrat, nu pentru faptul că mă simțeam complexat de ei (habar n-aveam ce e aia), ci pentru faptul că îmi doream să fiu prieten cu ei și să le vorbesc limba. În același timp auzeam că e din ce în ce mai greu, că tata va ieși în șomaj, că întreprinderile din Beclean vor fi închise și că vom avea nevoie din ce în ce mai mult de ajutorul lor.

Toată lumea vorbea despre EUROPA, despre „European Dream” și despre libertatea de acolo, dar nimeni nu o putea explica și descrie în detaliu! Toată lumea spera în NOUA SCHIMBARE, în NOUA ORDINE ROMÂNEASCĂ!

....

Am schimbat Guverne! Am schimbat președinți (trei?)! Am schimbat și inventat televiziuni!... Dar n-am schimbat mare lucru!

Răutatea și neuitarea rămân dominantele clasei politice românești. Nu-i pasă nici de scâncetul copilului cum nu-i pasă nici de șchiopătatul babei; nu-i pasă nici de prețul pâinii ce se dublează, nici de drama celor care au datorii la Bănci, îngropați din cauza devalorizării leului; nu contează nici de imaginea pe care o au în țară, nici în străinătate! 

Contează un singur lucru! Doborârea lui Traian Băsescu, a Augustului președinte, a Motivului: că suntem într-un picaj economic înfiorător; că nu avem Educație; că nu avem Sănătate, că domnul Ponta a plagiat, că domnul Antonescu a chiulit, că tot ce e rău în această țară e din cauza lui  etc. O fi....!

Dar, mă întreb eu, după ce vor avea toată puterea în mâini, după ce Motivul va fi înlăturat, după ce ținta va fi eliminată, din ce vor mai mușca?! Țara, oricum, nu contează pentru ei, Biserica e doar un instrument și nu mediul de purificare,....așadar, sunt doar ei? Dar până unde și când?

Se vor mânca între ei, că trebuie să mănânce ceva! Evoluția ADNului lor nu le mai permite să fie omnivori, doar carnivori, iar răutatea trebuie alimentată pentru durere.......

Dac-am fi fost echipa Greciei.....

Mă dau și eu cu părerea, că ce să fac?! vizavi de prestația echipei de fotbal a Greciei din ultimul meci cu Rusia (1-0 cred?!). Să vă spun de ce mă aplec asupra acestui episod, relativ de interes doar pentru microbiști. Grecia e într-un moment greu... De mai bine de un an se vorbește despre falimentul ei, despre dezastrul economic în care se află; de mai bine de un an vedem imagini șocante din această țară, revolte, guverne nepotrivite, tâmpe, fără soluții, într-un cuvânt HAOS. Și totuși.... echipa Greciei a învins!
Mă întrebam astăzi ce ar fi făcut echipa României dacă era în locul Eladei....? Ar fi pierdut cu 5 puncte diferență, iar ziarele ar fi spus că se putea și mai rău, că băieții noștri au fost băuți, că au probleme cu drogurile, că, chipurile, așa suntem noi românii, dar că, totuși, am jucat frumos dar n-am avut șansă.
Totodată, mă întreb, și încerc să empatizez cu grecii care au stat acasă și au privit, care și-au pus speranțele până în ultima clipă, și îmi pot imagina ce au simțit: demnitate, mândrie, dragoste de țară și credință, speranța că țara lor, prin grecii ei, va putea să iasă din situația disperată în care se află....
Mă întreb, așa retoric: dacă acea cupă europeană câștigată de Grecia în 2004 n-a fost întâmplătoare, așa cum spune aproape toată lumea?!

Diluarea autorității!

Dacă înainte de 1989 era o frică generalizată de autoritate (indiferent că era secretar de partid sau simplu șef de echipă), o ascultare necondiționată și, cel mai adesea irațională, astăzi, mi se pare, nu numai că  respectul față de autoritate s-a micșorat, ci, mai mult, s-a diluat atât de mult încât ai impresia că nu mai există niciun far portuar. Și totuși... Ordinea a făcut ca marile Imperii să domine, să facă istorie și marile idei să prindă rădăcini. Or, ceea ce noi avem pe tejgheaua zilnică e fie supunere oarbă, fără discernământ, ca în timpurile despotice, fie nesimțire, negare și persiflare a tot ceea ce înseamnă autoritate, valoare și principiu. Niciun exercițiu de abordare sănătoasă a autorității nu este luat în seamă, decât, poate, de o minoritate insignifiantă și ștearsă, Restul: Cine mă?! Ăia.... lasă că-i știu io!.
La modă e strigătul, țipătul, insulta, relativizarea, incriminarea și batjocura, dar, ATENȚIE, aproape niciodată asumate. De ce? Întrucât sunt dominante ale lașității și micimii umane....
În acest context, în care tonul e dat de formatorii de opinie, pentru care e mai important că domnul X și-a luat pantofi cu 350 de lei decât că a administrat Clujul bine,  mă întreb care mai e rolul familiei și al profesorilor? Mai sunt ei capabili să instruiască tinerii, cărora totul li se pare fie prea ușor, fie prea greu, spre un culoar al reușitei și al Bunului Simț? Mai suntem noi capabili să-i readucem pe copii, dar și pe noi înșine, la o vedere/privire pozitivă, la o perspectivă sănătoasă asupra lucrurilor, în noianul acesta de pesimism, de isterie națională și duritate verbală?
Hm.... Vom vedea, dar fără optimism suntem fără viitor!

„Dilemele” se plătesc!

De două săptămâni nu mai citesc Dilema aproape deloc, cel puțin nu on-line. După ce era în topul preferințelor mele, m-am trezit peste noapte că nu mai am acces la editorialul, adesea, excelent, al lui Andrei Pleșu; că nu mai pot vedea decât două, trei articole din mulțimea pe care o puteam urmări cu puțin timp în urmă; că nu mă mai pot amuza de ironia fină din „cu ochii în 3,...” s.m.d. Revoltat la început, resemnat acum și căutându-le circumstanțe atenuante, mă gândesc că „mișcarea” a fost una inteligentă și bine gândită, economicește vorbind. Toți oamenii aceia care își tocesc penițele scriind pentru noi, cititorii, consumatorii de dileme, merită să fie plătiți, merită să aibă comentariile unor oameni cu adevărat interesați de cultură și dispuși chiar să plătească o sumă oarecare, să aibă lectori decenți și cu un spirit critic relevant. S-ar putea ca strategia abonamentul să aibă acest rezultat al filtrării. Cine știe...?

Numai că, mă tem, nu toți cititorii interesați au bani pentru Dilema, fie ea la doar doi euro pe lună, iar aceștia nu o vor mai citi. Ce mă intrigă pe mine e că s-ar putea ca încet, încet, cultura să redevină un lux de care nu vor mai putea beneficia decât cei care-și vor permite... .

P.S. Surfând pe internet am zăbovit din nou pe dilemaveche.ro, de această dată cu folos. Editorialul D.lui Pleșu e free.... Oare vom avea tot timpul parte de gratuitate pentru articolele semnate de d/lui?

Jean-Claude Larchet : IUBIREA (PORUNCITA) NU ESTE UN SENTIMENT, O EMOTIE

sensul vietii-Bartolomeu Anania (2009)

Sfantul Grigorie Palama