Je vous souhaite une belle fête de Noël et vous présente mes meilleurs voeux de paix, de joie et d'espérance pour la nouvelle année 2011.

La multi ani si multa implinire! Nasterea Domnului sa nasca in noi puterea de iubi mai mult si a uri mai putin!

Thomáš ŠPIDLÍK - o viaţă şi o teologie „din toată inima”

Thomáš ŠPIDLÍK - o viaţă şi o teologie „din toată inima”, volum in memoriam realizat de Arhid. Ioan I.Ică Jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2010.

Dintre toate editurile de profil, doar Deisis, prin persoana profesorului Ioan Ică Jr., s-a gândit (avea în fapt şi o datorie morală) să dedice un volum in memoriam teologului  Thomáš Špidlík. Alături de Ivan Kologrivov şi Irénée Hausherr a fost unul dintre deschizătorii de drumuri în studiile de spiritualitate răsăriteană din Apus. A devenit cunoscut în peisajul teologic autohton datorită tetralogiei a cărei temă principală este însăşi spiritualitatea răsăriteană[1]. Lucrarea în cauză, apărută la scurtă vreme după trecerea la Domnul a cardinalului, şi puţin în pripă, ca dovadă unele erori ortografice scăpate ochiului corectorului, a primit un titlu relevant pentru scopul comemorativ pe care şi l-a propus: Thomáš ŠPIDLÍK - o viaţă şi o teologie „din toată inima”.

            Corpus-ul însumează un număr de 138 de pagini, suportă o structurare multiplă şi are, în ciuda unui mozaic de studii, un caracter unitar şi eminamente biografic.

Prin articolul teologului sibian Thomáš Špidlík – stareţul-cardinal de la Roma s-a mutat la Domnul! (pp. 5-20), cronologic cel dintâi, suntem supuşi unei scurte incursiuni în viaţa cardinalului, ale cărui origini se pierd parcă în negura deceniilor veacului trecut. De neam morav, cu o minte strălucită şi bine hrănită ştiinţific, T.S. a provocat interesul profesorului Irénée Hausherr -  figură proeminentă a Vaticanului anilor 60 -, al cărui discipol a şi rămas.

„Stareţul-cardinal” s-a remarcat printr-o capacitate de sinteză şi un volum de muncă greu de imaginat dovadă fiind sutele de studii şi zecile de cărţi. A ajuns  cunoscut prin tetralogia publicată în anii 1955-1971 în care a încearcat prin forţa analizei, prezentarea şi clarificarea unor părţi din sistemele de gândire a patru teologi răsăriteni ( tradiţia şi rolul ei la Iosif Volokolamski; inima şi Duhul Sfânt la Teofan Zăvorâtul; sofiologia ignorată la Vasile cel Mare şi relaţia dintre practică şi ignoraţie la Grigorie de Nazianz. Totuşi, veritabila chef d’oeuvre, a teologului, a constituit-o Spiritualitatea Răsăriteană, o adevărată summa teologică, după cum o numesc specialiştii şi de a cărei traducere s-au bucurat şi românii.

 Prin dinamica textului, cu un evident rol introductiv, părintele Ică Jr. absoarbe pe cititor, fiecare frază fiind o provocare spre lectură şi deschidere. Dintr-o secţiune pur biografică alunecă uşor înspre o secvenţă eminamente moralizatoare, prin care, uitând parcă de comemorat, condamnă incapacitatea Răsăritului, şi mai ales a fostului Bloc comunist, de a deveni dialogic. O Ortodoxie ghetoizată şi reducţionistă, redusă la un corpus de tradiţii religioase şi naţionale identitare (p.17), care, în mod evident, îşi menţie fidelii într-un anacronism, în curând iremediabil. De altfel, un ton întâlnit şi la alţi teologi sau actori pe scena doritului dialog ca Pantelis Kalaitzidis, Radu Carp sau Radu Preda.

Ortodoxia contemporană pare a fi împărţită în „tradiţionalistă” şi „ecumenistă”. Opiniile conservatoriste au o puternică notă de arbitrar şi sunt primite, de cei care nu problematizează, ci primesc de-a gata, ca axiomatice. Or, cazul lui T.S. tocmai aceasta vrea să pună în lumină, că generalizările sunt periculoase şi orice afirmaţie trebuie nuanţată. În orice caz, modul inspirat în care au fost alese studiile volumului lasă să se înţeleagă că editorul a numărat printre intenţiile publicării şi aceea de a demonstra că orizonturile căutărilor unora ar trebui să fie mai largi decât se crede, tocmai pentru a evita orice formă de reducţionsm.

Din interviul realizat de pr. Richard Cemus Urmele Providenţei (pr. Thomáš Špidlík – interviu) (pp. 27-58), rezultă secvenţe deosebit de complexe din viaţa teologului. Thomáš Špidlík a fost martor al celui de-Al Doilea Război Mondial şi, printre altele, a rămas marcat de „frica de Dumnezeu” a unui general român care, în lupta de eliberare a Velehrad-ului, a evitat distrugerea unei biserici cunoscută graţie arhitecturii unice. Probabil a fost un moment predictiv pe care după decenii l-a promovat şi evocat ca atare. Episodul este amintit atât în interviul realizat de pr. Richard Cemus (pp.30-31), cât şi în discursul de primire a titlului de Doctor Honoris Causa, rostit în Aula Magna a Universităţii Babeş-Bolyai, joi, 20 mai 1997 (p. 87-88), dovadă a importanţei lui în legătura pe care, mai târziu, a stabilit-o cu spaţiul românesc.

            Fără urmă de infatuare sau complex de superioritate, cardinalul îşi arată gratitudinea pentru valoarea tezaurului spiritual oriental. Studiile alese sunt şi  dovada incontestabilă a  faptului că Thomáš Špidlík a fost un ambasador neobosit al moştenirii răsăritene dar, mai ales, al spaţiului ortodox românesc (pp. 59-76). În fapt, după prima sa călătorie în România şi întâlnirea cu părinţii înduhovniciţi (Pr.Ioanichie Bălan sau pr.Cleopa Ilie), a rămas marcat de profunda teologie a acestora, o teologie în sensul evagrian şi nu una eminamente academică şi excesiv speculativă. A fost unul dintre puţinii reprezentanţi catolici care a prezentat Europei o altă faţă a României. Era convins că zestrea pe care o poate aduce această ţară nici mică dar nici mare ca să fie luată în seamă este nebănuită de occidentali. De aceea, discursul din Aula Magna a fost unul al îndemnului spre seriozitate şi responsabilitate din partea teologiei autohtone: Studiaţi-vă tradiţia şi scrieţi-vă studiile în limbile de circulaţie internaţională. Căci e mare păcat că lumea cunoaşte atât de puţin tradiţia voastră spirituală (p. 102).

            Inserarea studiului Theologia cordis în teologia patristică, aparent în contrast cu ansamblul volumului, este la fel de binevenită ca toate celelalte. Dacă din textele anterioare ne putem proiecta un teolog polivalent, autor a sute de studii, iubit de studenţii săi şi apreciat de superiori, cu o reală slăbiciune pentru teologia orientală şi monahismul românesc, un ortodox în haine de cardinal, Theologia cordis... (pp. 107-128) demonstrează, pentru cei care nu au intrat în contact cu Spiritualitatea Răsăriteană, că, într’adevăr, sunt în faţa unei gândiri profund patristice şi a unui teolog ce a căutat dialogul dintre ştiinţă şi rugăciune. O teologie scrisă ex toto corde.

            În încheiere s-ar putea spune că ne situăm în faţa unei lucrări ce merită citită, nu numai pentru faptul că ne oferă crâmpeie din tabloul complex al unui teolog care a marcat studiile de spiritualitate ortodoxă, în pofida confesiunii lui, ci şi pentru apetitul pe care ni-l deschide unor viitoare lecturi. Thomáš Špidlík e dovada vie a faptului că teologia creştină veritabilă nu ar trebui să fie colorată confesional, ci ea trebuie cercetată cu acrivie, asumată şi trăită.

---

[1] Thomáš ŠPIDLÍK, Spiritualitatea Răsăritului creştin: (vol. I: Manualul sistematic), (vol. II: Rugaciunea), (vol. III: Monahismul), (vol. IV: Omul si destinul sau în filozofia religioasa rusa), cuvânt-înainte de Marco I. Rupnik, traducere si prezentare de Diac. Ioan I. Ica jr. şi  Maria-Cornelia Ică Jr., Deisis, 1997-2002.

Pentru cei care cred ca suntem ingropati in datorii!!!

Ca tot suntem plangaciosii Europei, ar trebui sa citim articolul urmator http://www.la-croix.com/Ou-va-l-euro-/article/2446910/4079!!!
Suntem o tara cu datorii mari??? Dar ei??!!!!

Alexei Nesteruk, Universul în comuniune. Către o sinteză neopatristică a teologiei și științei,

Apariție editorială de excepție

Alexei Nesteruk, Universul în comuniune. Către o sinteză neopatristică a teologiei și științei, traducere din limba engleză de Mihai-Silviu Chirilă, Editura Curtea Veche, București, 436 p.

Editura Curtea Veche din București propune cititorului familiarizat cu rafinamentele gândirii teologice și științifice o lucrare extrem de interesantă a unui reputat autor rus, Alexei Nesteruk, un profund cunoscător al teologiei Bisericii Răsăritului și al științelor reale, diacon al Bisericii Ortodoxe Ruse și lector la Universitatea din Portsmouth, la Departamentul de Matematică. Tema volumului este de mare actualitate, în contextul unei dihotomii din ce în ce mai accentuate și din ce în ce mai intens manipulate între teologie și științele naturale.
Marile epoci istorice, marile întâlniri între civilizații au produs de obicei sinteze culturale. Așa s-a întâmplat odată cu întâlnirea dintre Asia și Europa, așa s-a întâmplat în întâlnirea dintre Europa și America și așa s-a întâmplat și în cazul întâlnirii dintre cultura elenistică și religia iubirii, întâlnirea dintre speculația intelectuală naturală și revelația divină creștină. Ținând seama de această realitate, Nesteruk propune o sinteză culturală între teologie și științele naturale (sau reale, cum se mai numesc în mod oarecum forțat, dat fiind că și științele umaniste sunt la fel de „reale”). El numește acest efort sinteză neopatristică, pentru că se presupune că vine în continuarea tradiției Părinților din „epoca de aur” a gândirii Bisericii, când aceștia au integrat adevărul divin în modul de gândire al celor din cultura elenistică, împrumutând de la aceasta terminologia pe care aveau să o folosească pentru a rafina cunoașterea adevărurilor dogmatice.
Ceea ce impresionează pe cititorul acestui volum este senzația pe care o ai pe parcursul lecturii că problema, atât de spinoasă, a raporturilor dintre teologie și știință se află pe mâini foarte bune. De ce? Pentru că, în primul rând, autorul se demonstrează un fin cunoscător al gândirii filozofice contemporane epocii noastre, în tiparele gândirii căreia încercând și reușind să introducă substanța adevărului revelat. Vom vedea foarte multe raportări la fenomenologia lui Husserl, la existențialismul lui Heidegger, lucru foarte reconfortant, pentru că argumentația sa este suplă și modernă, nemaiapelând neapărat la ajutorul clasicilor Antichității târzii, ceea ce, de obicei, dă sentimentul unei osificări, al unei cantonări într-o epocă depășită de mult de mișcarea gândirii filozofice și de parcursul istoric.
Al doilea lucru pe care îl remarcăm și îl apreciem este foarte buna cunoaștere a realităților din domeniul gândirii științifice, cele mai noi tendințe, cele mai profunde concepte ale științei. De ce este important acest lucru când scrii o carte despre știință și teologie? În primul rând, pentru că o cunoaștere solidă, din interior, a gândirii științifice evită, pe de o parte, reticența din anumite medii teologice față de abordarea temelor dificile care dezbină gândirea teologică și pe cea științifică și, pe de altă parte, discursul radical de o parte și de alta a „baricadei”. În al doilea rând, propune o altă paradigmă a raportului științei cu teologia: ne-am obișnuit să vedem în general atitudini care încearcă „reconcilierea științei cu teologia”, în sensul confirmării „în mod științific” a unor adevăruri scripturistice sau patristice, în ciuda faptului că pentru omul credincios garanția rostirii adevărului de către Adevărul însuși este suficientă pentru a crede, nefiind necesară neapărat sancționarea științifică a celor spuse de Dumnezeu. Nesteruk propune o abordare a acestei relații care vizează întoarcerea științei în matca sa firească și în armonia pe care o asigură existența unui „obiect de studiu” comun, universul, aflat într-o comuniune ontologică cu Făcătorul său, Dumnezeul revelației, pe care știința trebuie să îl regăsească chiar și în forma în care El se descoperă acesteia, de „prezență în absență” (p. 42). Iubitorii de filozofie vor fi surprinși plăcut să descopere punctul de confluență dintre aspirațiile lor gnoseologice (fie de natură științifică, fie de natură pur metafizică) și centrul slujirii creștine, să sesizeze armonia cosmică pe care jertfa liturgică o aduce în lume, desființând bariere impuse de fragmentarea spiritului european, ca urmare a unei anevoioase evoluții istorice și culturale. O surpriză foarte plăcută pentru cititorii veniți din orice mediu cultural este constatarea prospețimii limbajului teologic, capacitatea teologului ortodox de a aduce tezaurul de trăire și gândire creștină al tradiției ca partener egal de discuție cu gândirea speculativă filozofică și cu puterea de analiză și sinteză a cunoașterii științifice.
Recuperarea „minții Părinților” și a „minții Bisericii” primare, a concepției unitare despre lume și viață existente în primele veacuri ale gândirii și trăirii creștine este premisa oricărui dialog știință-religie. Acest lucru se poate face, ne spune autorul nostru, pe de o parte, prin abandonarea unei viziuni scolastice, academiste, a teologiei și prin recuperarea legăturii dintre vorbirea despre Dumnezeu și trăirea, experierea relației Acestuia cu lumea și cu propria persoană, și, pe de altă parte, prin asumarea din partea omului de știință a „abandonului din partea lui Dumnezeu” ca experiență mistică, afirmare apofatică, și nu ca premisă a negării ființiale a Acestuia. Metanoia, „schimbarea minții”, „libertatea de exprimare a divinului folosind imagini pământești” (p. 43), „depășirea spaimei ce însoțește cunoașterea omenească” (ibidem) reprezintă soluția pe care autorul o oferă (din tezaurul de spiritualitate al Bisericii Ortodoxe) pentru realizarea acestei raportări corecte la lume și la Dumnezeu.
Sinteza neopatristică nu se poate face desigur fără asumarea unei responsabilități asemănătoarei celei pe care și-au luat-o asupra lor Părinții Bisericii. În acest sens, este importantă conștientizarea caracterului dinamic al tradiției Bisericii, a faptului că aceasta nu este doar un „depozit de vechituri” în care se găsesc relicvele unui ev de mult apus, ci este o forță vie, acționând în lume, producând valori culturale și spirituale și răspunzând în mod foarte adecvat la problemele epocii de astăzi, în aceeași manieră în care a făcut-o și de-a lungul întregii istorii a Bisericii.
Demonstrația lui Alexei Nesteruk în favoarea sintezei constructive între teologie și știință (luată ca tot unitar) este realizată pe parcursul mai multor capitole care dezbat, așa cum se cuvine într-o carte scrisă de un matematician, toate „necunoscutele” problemei. Astfel, primul capitol încearcă găsirea unui etos neopatristic în dialogul dintre cele două segmente fundamentale ale culturii contemporane și, desigur, depășirea mentalității, atît de prezentă în societăți precum cea în care trăim, că teologia e ceva periferic, puțin vetust, apanajul unei caste de inițiați, fără de care se poate trăi foarte bine sau care poate fi tangențial adusă în discuție pentru a da un caracter de prețiozitate discursului. Nesteruk revendică demersul său de la apelul lui G. Florovski pentru o sinteză între „sacru” și „profan”, între teologie și știință, arătând efortul uriaș depus de acesta și de cei ce l-au înțeles și l-au urmat în demersul său. Ruptura dintre Apus și Răsărit în problema științei este pusă și pe seama atitudinii diferite față de această în cele două sfere ale cugetării creștine, iar reintegrarea spiritului uman este o rețetă sigură pentru a depăși această prăpastie de atitudine și de percepție a lumii. Capitolul se încheie cu o întrebare legitimă: de ce este nevoie de o dimensiune eclezială a dialogului între știință și teologie?
În continuare, în capitolele 2 și 3, ne este oferită o raportare a dorinței de sinteză neopatristică la gândirea fenomenologică, prilej cu care se face o cuprindere exhaustivă a gândirii celor mai marcanți filozofi ai secolului XX: Edmund Husserl și Martin Heidegger. Pentru Husserl, ideea filozofiei grecești este telos-ul umanității europene, ceea ce înseamnă că „toate formele istorice speciale ale filozofiei au fost animate de necesitatea explicării raționale a lumii și a umanității din ea” (p. 123), iar „a fi persoană înseamnă a relaționa cu toate” , a încerca reiterarea „totului în toate”, prezent în condiția prelapsiană (p. 122); pentru Martin Heidegger „apofatismul nu înseamnă o respingere naivă a trecutului; este mai curând o «deconstrucție» a istorie filozofiei, nu o distrugere a acesteia” (p. 136). „Tradiția trăită așa cum se cuvine ne oferă acel prezent care ni se prezintă ca materie a gândirii.” (ibidem) Heidegger introduce în discuție și conceptul de „abandon din partea lui Dumnezeu”, atât de invocat de Părinții duhovnicești ai Bisericii în descrierea tensiunii existențiale a relației dintre creatură și Creator, între Persoana divină și cea creată după chipul și asemănarea Sa.
Locul omului în creație este surprins în capitolul 4, dedicat dialogului știință-teologie văzut din două perspective aparent ireconciliabile: dialogul centrat pe om față de cel centrat pe natură. Sunt introduse în discuție concepte precum „subiectivitate”, „personeitate”, „facticitate”, „istoricitate” pentru a contura locul umanității în univers. Rafinamentul argumentului anulează distincțiile de ordin material sau materialist, afirmând că: „personeitatea umanității este chipul lui Dumnezeu în ea care face posibilă transcenderea universului, nu pentru a-l abandona (și a comite astfel o sinucidere), ci pentru ca, fiind înlănțuit în el, să-l perceapă deodată, să-l conțină în interiorul ipostasului uman și în cele din urmă pentru a-l face enipostatic, având sens numai în contextul umanității și pentru aceasta” (p. 270). Importanța subiectivității umane în relația cu universul face ca acesta din urmă să fie pus într-o nouă lumină: universul nu există pentru a exista pur și simplu, ci pentru a conține și a fi conținut de omul-ipostas. De aici decurge că această conținere a universului în ipostasul uman scoate din ecuație obiectivarea absolută cu care știința percepe lumea înconjurătoare, ca pe un „străin” despre care încerci să afli tot ce poți afla.
Capitolul final, numit sugestiv „Universul în comuniune” este de fapt concluzia acestei demonstrații matematice. Pentru a tămădui rupturile dintre spiritul științific și cel mistic, autorul face referire la jocul ontologic al prezenței și absenței personale. Dumnezeu se află din acest punct de vedere în trei posibilități „matematice” de raportare față de lume și față de partea înțelegătoare a acesteia, omul: „prezența în prezență”, adică relația directă ambivalentă a celor două persoane, una divină, alta umană; „prezența în absență”, justificată de retragerea divinității, dar nu într-un sens deist, ci într-unul mistic; „absența în absență”, cea mai radicală formă de retragere din raporturile cu omul, pe care din păcate o experiază știința contemporană. Finalul cărții este dominat de o propunere absolut surprinzătoare: stabilirea unei relații corecte pe axa Dumnezeu-univers-ipostas uman se face prin „pocăință ontologică”, percepută ca: „atunci când inversăm intuiția noastră cosmologică și reafirmăm, în timp ce studiem universul, prezența personeității, ne îndreptăm inevitabil spre pocăință” (p. 377). Pocăința ontologică este motivată de faptul că „mândria rațiunii, care anihilează sensul personeității, primește o credință falsă legată de propriile capacități și despre acea realitate care se presupune că ar conduce lumea” (ibidem), pentru a evita disoluția personeității în substanța impersonală a lumii, așa cum s-a întâmplat în cosmologie, unde Big-Bang-ul a luat locul Absolutului.
Dacă ar fi să discutăm în concluzie în termenii unei negocieri și ne-am întreba ce anume aduce Biserica Ortodoxă în acest dialog, răspunsul cel mai la îndemână ar fi: o foarte bine articulată teologie a persoanei (fie că e vorba de persoana umană sau de Cele Divine), cu tot corolarul dogmatic ce decurge din această teologie, și o afirmare a rolului central al persoanei întrupate umane în raporturile cu Divinul: omul este „preotul creației”, este „cureaua de legătură” între un Dumnezeu Care poate altfel rămâne foarte bine într-o perpetuă stare de „absență în absență” și un univers care, fără lectura inteligibilă a minții umane și fără întruparea în el a ipostasului conștient, nu e decât o imensitate inutilă și rece (dacă este, în aceste condiții, ceva), un „obiect” de studiu vast și lipsit de sensuri pentru o minte obiectivată și ea, care, în loc să se implice și să implice, se mulțumește să constate.
Mihai-Silviu Chirilă

Jaroslav Pelikan, Credo: ghid istoric şi teologic al crezurilor şi mărturisilor de credinţă din tradiţia creştină

Jaroslav Pelikan, Credo: ghid istoric şi teologic al crezurilor şi mărturisilor de credinţă din tradiţia creştină

Jaroslav Pelikan, Credo: ghid istoric şi teologic al crezurilor şi mărturisilor de credinţă din tradiţia creştină, traducere din limba engleză de Mihai-Silviu Chirilă, Polirom, 2010.

Editura Polirom prezintă, cu ocazia anului consacrat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, volumul introductiv al celei mai bune colecţii de cărţi de teologie credală (marturisitoare n.p.) din întreaga literatură de specialitate.

Volumul introduce (fiind în acelaşi timp o lucrare de sine stătătoare, motiv pentru care mai jos celelalte volume sunt numerotate de la 1 la 3) o serie de patru volume numite Crezuri şi mărturisiri de credinţă în tradiţia creştinăeditat de Jaroslav Pelikan şi Valerie Hotchkiss. Setul prezintă mai mult de 225 de documente care au fost principalele mărturisiri de credinţă ale Bisericii creştine din vremurile biblice până în prezent, în diferite culturi. Colecţia depăşeşte Crezuri ale creştinătăţii din 1877 a lui Philip Schaff, altă colecţie celebră, care era până la apariţia lucrării lui Pelikan sursa în limba engleză pentru studii credale...... continuarea in


 http://mihaisilviuchirila.blogspot.com/2010/11/normal-0-false-false-false.html

DOCTORATUL IN ROMANIA. Continuam dezbaterea!

Dat fiind faptul ca am deschis, cu alta ocazie, discutia despre doctoratele romanesti, as propune o alta dezbatere;




Ar trebui, oare, ca cei care au o diploma de doctorat, in stiintele umaniste, sa scrie anual, cel putin un articol, intr-o revista serioasa?




In caz contrar, ar fi indreptatita devalorizarea si anularea diplomei?


Ce propuneri aveti vis-a-vis de studiile doctorale???

A APARUT UN NOU NUMAR AL REVISTEI CLUJENE TABOR

Nr. 8/ anul IV/ noiembrie 2010

CONTRARIUL PROSTIEI

In Bunul simt ca paradox, Alexandru Paleologu are un scurt eseu despre inteligenta si opusul ei. Pentru ca traim intr-o lume, deloc diferita de a lui A.P., m-am gandit sa redau cateva randuri din partea prima a acestui excurs:

                Contrariul prostiei, constat cu mirare, nu e inteligenta. Altfel cum ar fi posibil sa vedem, in  atatea cazuri, o inteligenta nu rareori exceptionala, oferind cele mai crase probe de prostie, ca suficienta, infatuarea, vanitatea, snobismul, egocentrismul, ambitiile marunte sau, din contra, excesive, incapatanarea (care nu exclude inconsecventele deseori flagrante), intoleranta si multe altele ce viciaza atat intelegerea si cunoasterea, cat si comportarea. [...] Alexandru PALEOLOGU, Bunul simt ca paradox, Cartea Romaneasca, Bucuresti, 2005, pp. 60-61.

ATUNCI.....!

Ce este inteligenta pentru voi?

Ce inteleg romanii prin inteligenta?

Miruna Lepuş, Nae Ionescu sau împlinirea prin tineri....

Miruna Lepuş, Nae Ionescu sau împlinirea prin tineri, Ed. Vremea, Bucureşti, 2010, 191 pp.

            Interbelicul apare în discuţiile contemporaneităţii ca un ideal de urmat, adesea prezentat ca normativ prin deciziile pe care le-a luat şi prin clasa politică pe care a avut-o. Necunoaşterea acestei perioade şi potenţarea ei prin contrastul cu regimul comunist, îi face pe mulţi să spună că adevărata democraţie s-a manifestat plenar în această perioadă, ignorând asasinatele, instabilitatea politică, lupta dintre liberali şi ţărănişti, terfelirea regalităţii de către partidele puternice, extremismul legionarilor, confundarea valorilor morale şi naţionale cu xenofobia s.a.m.d. Din punct de vedere intelectual lucrurile au stat cu siguranţă mult mai bine prin aportul incontestabil al unor personalităţi ca Nicolae Iorga, Nichifor Crainic, Mihail Sadoveanu, Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu s.a.

            Nae Ionescu sau împlinirea prin tineri se doreşte un altfel de biografie a controversatului - cum vom afla din paginile opului -, cărturar interbelic. Compusă din trei mari părţi: Cadru socio-politico-economic între 1914-1940 (pp. 7-70), Din articole (pp. 71-139), Despre Nae Ionescu (pp. 145-183), plus o introducere  şi concluziile fireşti, planul lucrării se înscrie în matricea unei cercetări monografic istorice. Încadrarea în epocă, definitorie pentru imaginaţia tânărului cititor, urmată de oglindirea autorului în articolele sale, în scrierile contemporanilor şi a celor ce l-au cunoscut, caută să ofere rotunjimea indispensabilă unei lucrări cu pretenţii.

Dorinţa de a fi cât mai descriptivă şi mai bine înţeleasă o face pe autoare să dedice mai bine de o treime din pagini contextualizării subiectului, adesea pierzându-se în detalii de interes economic şi statistic care obturează cursivitatea lecturii. În această primă secţiune este creionată o epocă interbelică tulbure cu succesiuni interminabile şi ineficiente la guvernare. Cadrul economic este unul deplorabil, cu precădere după 1929 când Guvernul se arată incapabil să gestioneze criza teribilă în care se afla ţara. Din punct de vedere politic, pe scena partidelor vremii, se prezentau nu mai puţin de treisprezece partide pe care autoarea ţine să le prezinte sumar, cu scopul ca în părţile viitoare cititorul să înţeleagă atitudinea profesorului faţă de unii sau alţii dintre politicieni (pp. 53-67). Acelaşi tablou este întregit de lista guvernelor României în perioada 1914-1940 (pp. 68-69).

Partea a doua ni-l aduce în faţă pe Nae Ionescu în toată complexitatea lui de jurnalist, aşa cum, după spusele autoarei nu a fost cunoscut de cititorul postbelic. Gazetar preocupat de problemele epocii sale, ortodox declarat şi regalist înfocat (cel puţin pentru o perioadă), profesorul îşi face prezent punctul de vedere în toate domeniile de interes public. Dacă politica era o constantă a dezamăgirilor, iar Biserica înţeleasă ca Ortodoxie împlinirea sprituală, ambele erau ţinta fulgerelor gazetăreşti ale lui N.Ionescu. Capitalismul şi măsurile economice liberale erau neavenite şi neconcordante cu spiritul românesc motiv pentru care N.I. era un partizan al unui soi de economie controlată (pp. 82-89).

Partidele îi cauzau decepţii succesive. După ce i-a considerat pe liberali nişte susţinători ai formelor fără fond, trădători şi vânzători de ţară, punându-şi toată speranţa în partidul lui Maniu, nici acesta nu s-a ridicat la înălţimea aşteptărilor. Singura soluţie în opinia lui N.I. era instaurarea unei dictaturi populare care să aibă în frunte un rege însă şi regele a dezamăgit (pp. 90-117).

De asemenea, pentru N.I. rumâni cu români erau concepte eterogene, în timp ce naţionalismul nu era marca extemismului, ci o atitudine fermă şi de dorit pentru cetăţenii unui stat naţional-unitar (pp. 125-127). Acuzat de antisemitism, gazetarul nu a recunoscut vreodată că ar fi, recuzându-l prin naţionalism ca dat ontologic, care într-o mică măsură ar prezenta aparente fibre xenofobe (pp. 130-134). În ce priveşte învăţământul, N.I. îl radiografia ca fiind ineficient. Piaţa de muncă nu reuşea să asimileze resursa umană pe posturile pentru care era specializată, motiv pentru care se înregistra o puternică inflaţie de diplome (pp. 134-139).

Ultima secţiune are rolul de a creiona portretul lui Nae Ionescu prin cărbunele contemporanilor şi al posterităţii. De la Elena-Margareta Ionescu, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu şi până la Nichifor Crainic, C. Beldie, Nicolae Carandino avem trasate liniile unui tablou complex ce ni-l înfăţişează pe cărturarul interbelic ca pe o personalitate polivalentă ce a alternat între geniu şi banalitate, credinţă şi mefistofelism, între lux şi sărăcie. Nici posteritatea nu este lăsată la o parte. Comunismul l-a blamat, M.Şora l-a adulat, Dora Mezdrea l-a disculpat, în timp ce Marta Petreu l-a diabolizat.

O lucrare interesantă care permite cititorului să-şi creeze, după cum am afirmat-o şi mai sus, o imagine destul de complexă despre omul, profesorul şi gazetarul Nae Ionescu, dar mai ales asupra anilor 1929-1940. Plusurile acestei lucrări sunt, printre altele, adunarea într-un corpus a unor texte care servesc ca argument intenţiei primare a autoarei de a demonstra că Nae Ionescu nu merită să fie uitat întrucât e unul din marii oameni ai culturii româneşti.

Pe lângă cele amintite, lucrarea are meritul de a contura în imaginarul cititorului o lume românească interbelică ce seamănă izbitor cu actualitatea. Guverne incapabile să gestioneze o criză financiară de proporţii, inflaţia de diplome, lupta dintre partide, nemulţumirea maselor şi influenţa manipulatoare a ziarelor vremii.

Totuşi, Primul Război Mondial, incipitul lucrării întunecă credibilitatea cercetării Mirunei Lepuş. Lipsa notelor critice poate fi justificată dar nu într-o lucare publicată de o editură serioasă şi o scriitoare tânără dar cu pretenţii (pp. 7-8, 17, 18). Această practică este perpetuată în subcapitolele Dictatura carlistă (pp.17-18), Partide politice (pp. 53-56); Guvernele României între 1914 şi 1940 (pp. 68-70) să nu vorbim de citate a căror sursă nu este indicată deloc sau imprecis (pp. 133, 142, 147 etc). Gravitatea celor semnalate pare cu atât mai mare cu cât autoarea se prezintă pe coperta verso a lucrării ca masterandă la Teoria şi Practica Editării, Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti.  

În acelaşi ton, notele critice sunt incomplete. Nici una nu indică paginile de la care  a fost culeasă informaţia. Vom lua cu titlul de exemplu lucrarea lui Horia Sima, Istoria mişcării legionare, redată în note exact cum v-am reprodus-o în acest text. Încercând să găsim circumstanţe atenuante vom spune că lucrarea lui H.Sima, folosită de autoare, nu a avut indicat locul, anul sau oraşul însă „Metodologiile” au prevenit astfel de scuze. Pentru toate au prescris abrevierile s.n, s.a şi s.l. Chiar dacă par a fi chestiuni tehnice şi poate chiar insignifiante, sunt foarte importante în momentul în care îndrăznim să ne publicăm scriitura şi dorim ca aceasta să devină o autoritate prin prisma faptului că a fost o cercetare.

În aceeaşi ordine de idei în subcapitolul Despre religii şi biserici (pp. 73-80) semnalăm câteva erori ortografice. (B)biserici este scris cu minusculă şi nu cu majusculă aşa cum prevăd Îndreptarele pentru Biserică ca instituţie. Greşeala pare a fi remediată în paginile care urmează, dar se repetă la p.75. La p. 78 Biserici ortodoxe apar scrise ca biserici ortodoxe convingându-ne asupra a ceea ce nu era clar pentru autoare. Tot aici trebuie amintită şi eroarea de fond pe care o susţine următoarea frază referitoare la amintirea lui M.Şora despre Nae Ionescu,  la peste o jumătate de secol de la trecerea în nefiinţă a filosofului.

Deşi e de admirat curajul dovedit de autoare prin abordarea unui atare subiect, lucrării îi lipseşte rotunjimea. Disproporţia dintre primele părţi unde figura lui Nae Ionescu stă într-un con de umbră, adesea absentă şi ultima parte care pare a fi singura care se încadrează în ceea ce anunţă autoarea prin titlul extrem de discutabil face ca lucrarea să ceară o seamă de retuşuri şi poate chiar o regândire.

Anormalitatea ca Normalitate!

Relativizarea simtamintelor importante a dus la o rasturnare drastica a valorilor. Acest aspect a contribuit la o deplasare, in plan rational, a ideii de normalitate. Observam ca tot ce parea a fi odata normal astazi este vetust si depasit. Bunaoara, era normal sa fii cult, astazi e normal sa fii tupeist; era normal sa fii cu bun simt, astazi e normal sa fii nesimtit; era normal sa fii un bun crestin, astazi e normal sa fii sincretist.

Unde duce aceasta stare de ''rasturnare''?
Ce ne rezerva viitorul de vreme ce nu ni-l putem imagina decat apocaliptic?
De ce normalul a devenit anormal si invers?