Periplurile pe alte meleaguri si mituri ale mitocaniei romanesti!

De ce numai noi?
Îmi vin adesea în minte primele săptămâni petrecute la Paris… Era o seară liniştită într-o zi de toamnă târzie, pe când am pus pentru prima dată piciorul în Paris. Nu ştiam exact ce îmi doresc, dar ştiam că sunt student la ICP, adică Insitut Catholique de Paris, era cam tot ce ştiam… În fine, cauza, care a dus la scrierea acestei scurte istorioare, nu o reprezintă nici decum motivul sau motivele pentru care eu mă aflam la Paris, ci primele contacte sociale şi evoluţia acestora în viaţa mea de student la Paris.
Cătălin venise să mă ia din locul unde mă pasase autocarul; era Jardines d’Austerlitz, frumos loc, deosebit, cum aveam să constat un an mai târziu. Aşadar, venise Cătălin după mine, era târziu, aproape zece seara, iar după o zi de muncă pentru cei care mă aşteptau, mai precis amicul meu Dani, era chiar epuizantă acea oră.Venise cu maşina de la firma pe care o administra cu fratele său Simi. Era un Renault....înainte de a ajunge el, un tip ciudat, care vorbise de altfel şi cu şoferii autocarului, se îndreptă spre mine şi mă întrebă „Ţigări nu ai măh?” Răspunsul a fost unul scurt „Nu” iar privirea grăbită, de spaimă, se concentră în altă parte. Tipul plecase. Cătălin era în întârziere...
Intrăm în apartamentul situat pe strada André Chenier, numărul 7, la etajul 3. Un hol mic despărţea cele trei camere, bucătărioara şi baia. Intrăm! Patru persoane erau deja în aşteptarea noastră: d-l Pishta, care avea să fie coşmarul vieţii mele, Circarul, care nu mai pierdu mult timp în acel apartament, mutându-se, Stelian şi Daniel, prietenul meu din Seminar.
Eram încântat, mai ales pentru faptul că îl întâlneam pe Daniel după aproape un an în care nu-l văzusem. Totul mi se părea curat, clasic şi liniştit, dar numai mi se părea, lămurirea asupra faptului avea să vină puţin mai târziu.
Prima seară ar fi trebuit să fie una euforică, mă aşteptam să fie aşa, dar nu avea să fie decât o seară în care puteam citi pe chipul tuturor oboseală şi rutină....
Au trecut câteva săptămâni de când am pus piciorul în oraşul luminilor sau al muzeelor sau al culturii sau cum vreţi voi. Timpul trecea pe lângă mine asemeni unui şarpe asiatic. Seara mai duceam câte o mică conversaţie cu cei care locuiau în apartament, însă fără mare interes. Subiectele erau banale: bani, maşini, femei, pseudo-politică şi sport.
Într-o seară târzie de noiembrie, la sfârşit de săptămână, ne aşezăm o parte dintre noi la o discuţie amicală. Nu era nimic deosebit în aceea conversaţie, subiectul principal era viaţa celor care lucrează în domeniul ascensoarelor şi banii. Însă la un moment ia viaţă o propoziţie, „româncele sunt mult mai frumoase decât franţuzoaicele!” şi de aici o întreagă apologie a tagmei feminine din România.
De aici periplul meu în lumea occidentală începu cu adevărat.
Aşa o fi, mă gândesc eu, în mintea mea care nu vazuse decât o mică parte din lumea occidentală; în fapt chiar confirmasem ceea ce el afirmase. Dar realitatea celor doi ani care aveau să urmeze aveau să îmi spună altceva.
Sunt oare româncele cele mai frumoase femei? Cu siguranţă nu! Parisul mi-a demonstrat acest lucru. Româncele noastre au multe calităţi, dar, la fel de multe defecte.
Stăteam în seara aceasta în metroul unu şi mă uitam la chipurile celor împărţeau aerul cu mine; erau de pe toate continentele, poate mai puţin Antarctica, dar chiar de pe aproape toate continentele. Şi atunci îmi sună în minte, ca o trompetă, propoziţia pe care el, cu mai bine de un an înainte, mi-o spusese.
Era nedrept, era întru totul nedrept să gândească şi să gândesc aşa. Lumea, femeile, bărbaţii, sunt frumoşi peste tot. E adevărat că în anumite locuri cei frumoşi sunt mai numeroşi decât cei urâţi, dar nu e cazul ca românii să-şi facă un titlu de glorie din tot această poveste.
Parţialitatea gândirii marii majorităţi a românilor, pe care i-am cunoscut atât în Spania cât şi în Franţa, nu e decât dovada vie o unei frustrări aproape genetice pe care acest popor o comportă. Adesea mă întreb de ce reacţionez atât de vehement la anumite afirmaţii, mai mult sau mai puţin defăimătoare la adresa românilor; uneori oamenii aceşti, adică străinii, au dreptate. Că nu au dreptate absolută, e mai mult decât limpede, dar este o fărâmă consistentă de adevăr în ceea ce ei spun.
Păcatul lor e acela de a generaliza şi nu de a izola cazul sau fenomenul. Dar, iar mă întreb: „oare doar aceşti oameni generalizează”? Din nefericire glasul din interior, cel care mă provoacă adesea la dispute, îmi spune, şi îmi dă argumente, că sub multe aspecte poporul în care îmi am obârşiile face aceeaşi greşeală. Şi dacă stau să aprofundez problema, realizez cât de rasişti şi superficiali pot fi o parte din semenii noştri.
„Negrul ăla?! Cioroiul ăla?! Nu aş putea să mănânc la aceeaşi masă cu el! Suntem mult mai inteligenţi decât occidentalii! Femeile lor nici nu ştiu să aprindă aragazul, toate sunt nişte stricate!” Iată o mică parte din ceea ce auzi vorbindu-se, atât între unii români din diaspora, cât şi între unii din cei rămaşi acasă.
Dar întrebarea, care se impune aici, e dacă au sau nu au dreptate. Eu zic că nu suntem nici cei mai inteligenţi din Europa (ca dovadă că la numărul de persoane a României avem prea puţine personalităţi care să fi marcat viaţa internaţională), nu avem nici cele mai frumoase femei din lume ( v-aş întreba doar un lucru: „de câte ori o româncă a fost aleasă Miss World, sau Miss Europa), nu avem nici un drept să facem pe cei născuţi în Africa „cioroi” sau „negrotei” şi nici să vorbim despre ei ca despre ultimii dintre oameni, pentru că prea puţini dintre noi cunosc Africa, şi oamenii care o locuiesc, aşa cum este ea cu adevărat.
Soluţia la modul nostru de gândire ar fi eliminare frustrării care ne întunecă comportamentul şi disciplina în viaţa de zi cu zi, în viaţa la servici, la şcoală şi nu în ultimul rând echilibrul spiritual. Poate ultimele cuvinte, pentru cei prea laici, nu sunt prea plăcute, dar ele constituie o realitate. Dacă am fi cu adevărat creştini (sau cel puţin morali) nu ne-am bate joc de toată lumea şi i-am privi de sus, chiar şi atunci când realitatea evidenţiază superioritatea lor.
Suntem un popor deosebit, atât prin origini cât şi prin spiritualitate, dar avem prea puţină experienţa în ceea ce vrea să spună cuvântul „UNITATE” sub toate valenţele pe care le implică: de neam, de religie, de cultură.
Înainte de a încheia, un scurt cuvânt, aş mai spune, şi anume că viaţa aici, departe de ţara mea, m-a învăţat un lucru, pe care în ţară nici la nivel teoretic nu l-am auzit prea des, şi anume de a înceta să mai vorbesc fără să ofer un minim de argumente pertinente.
Viaţa e mult prea scurtă pentru a ne bate joc de ea!