Şi a plecat....şi pleacă....şi nu va rămâne!

Îmi amintesc cu plăcere de vara anului 1995 când eram în febra examenelor de admitere la Seminarul Teologic din Cluj-Napoca. Eram trei pe un loc, ... în consecinţă o concurenţă acerbă. Timpul a trecut, iar copilul timid din curtea Seminarului, pe cale de a părăsi examenul de Religie pentru că a avut proasta inspiraţie să scrie cu pastă neagră, că cică aşa îi părea lui mai estetic, a crescut. Vara lui 2000 venea cu alte examene şi alte doze de stres, dar au trecut şi acelea. A venit masterul, iar mai apoi doctoratul, toate trecând şi lăsând în urmă doar amintirea unor momente, atunci, cu o încărcătură emoţională extraordinară, acum, file scrise pe pergamentul unui debut în viaţă.
Dacă ar fi să trag o linie, acum, aş fi tentat să spun că toată viaţa mea a fost un neîncetat şir de încercări (da neîncetat ...de încercări) şi dacă atunci nu am înţeles de ce, acum începe să mi se contureze un răspuns şi să conştientizez că, nimic în această viaţă, nu îţi dă o satisfacţie mai mare decât lucrurile cele mai dificil de rezolvat.
Un alt aspect pe care aş dori să îl subliniez este temporalitatea fiecărui eveniment din viaţa mea, şi trăirea lui la maximă intensitate, fără a mă transpune în viitor şi a conştientiza gravitatea evenimentelor ce vor urma. E imatur şi prematur să spun că am experienţă de viaţă, cu toate cu uneori sunt tentat să afirm că un minim de experienţă, am; dar un lucru îmi este extraordinar de clar: TIMPUL TRECE SI, LA FEL CA PASAREA PE CER, NU LASA URME VIZIBILE, care să ne spună că pe aici a trecut timpul. Timpul, această noţiune care mă zăpăceşte, am impresia că a fost creată pentru a-l ajuta pe om atunci când acesta realizează că viaţa lui e doar o dâră de evenimete şi iluzii, şi că, după această dâră urmează CONCRETUL.
Mă voi opri aici cu reflexia mea, recunoscând că nostalgia vremurilor trecute şi a fiecărei secunde ce trece mă învăluie.