Grăbit...

Dacă stau să mă gandesc bine, niciodată nu am avut suficientă răbdare să las lucrurile să meargă de la sine. Tot timpul am încercat să le grăbesc, pentru că în mine ardea dorinţa de a le vedea începute şi chiar terminate. Dorinţa era la început şi se stingea cu fiecare minut care trecea. Lucrurile grăbite, ajungeam, să le dispreţuiesc pentru că,... pentru că erau grăbite, erau incomplete. Şi dacă e să privesc în jurul meu, totul, dar totul îmi spune că lucrul făcut cu cumpătare, în linişte, cu minuţiozitate şi pasiune moderată, e lucrul care reuşeşte. De ce nu am înţeles oare? Oare nu mi-a fost suficient de clar faptul că mersul Soarelui pe cer nu l-a grăbit nimeni vreodată, ci cel mult l-a întârziat (cunoaştem episodul din Ieşire). Nimic din natură nu vine dintr-o dată şi nici nu se termină fără a da un semn înainte, că se va termina.
Baliverne? Se prea poate, că din dorinţa de a-mi aşterne cele câteva gânduri pe această pagină virtuală, să născocesc bazaconii, dar eu sunt convins că adevărul nu e departe de ceea ce eu afirm. O furtună nu vine niciodată din senin, ci o anunţă norii negrii şi plini de apă, şi nici fructul pomului nu se vede, dacă mai inainte de aceasta, o floare nu a ieşit şi mai apoi nu a fost polenizată. Exemple aş găsi cu zecile, dar nu ele îmi stau acum în ‚spate’, ci întrebarea care m-a împins la aceste rânduri.
Răspunsul mi L-a dat fără să ştiu, printr-o expresie superbă a înţeleptului rege, vreme este pentru toate...