Anne BRENON, Catharii.

Anne BRENON, Catharii, traducere de Ion Doru BRANA, coll. Porta Magica, Ed. Nemira, Bucureşti, 2008, 238 p.

Pentru cei care cunosc pulsul cercetărilor în domeniul ereziilor medievale, numele Anne Brenon, nu le este străin. Autoare a numeroase cărţi, studii şi eseuri de specialitate, dintre care cele mai cunoscute sunt: Le vrai visage du catharisme[1] (1988) sau Les femmes cathare[2] (1992), a devenit alături de Jean Duvernoy, Ch. Thouzellier sau Michel Roquebert una dintre cele mai autorizate voci în problema ereziilor medievale. Ea este cea care a fondat celebra revistă Heresis una dintre puţinele reviste ce au ca temă predilectă ereziile. Între 1982 şi 1998 a condus centrul de studii cathare René Nelli din Carcassone. Actualmente predă la Universitatea din Montpellier şi este membră a Societăţii Istoricilor Medievişti.

Lucrarea tradusă şi publicată la editura Nemira: Catharii, apărută în original în anul 2007 la editurile Albin Michel din Paris, sub titlul Les Cathares, este una dintre lucrările de popularizare (vulgarizare) a subiectului cathar; mai degrabă un mic eseu (p.9) decât o lucrare ştiinţifică stricto sensu. Cartea a fost introdusă în colecţia de succes Porta Magica, serie descrisă de editura Nemira ca având scrieri cu caracter ezoteric, gnostic, fantastic, conspirativ sau secret,... .

Direcţiile urmărite de autoare se anunţă a fi clare, încă de la început: să descrie erezia cathară în ansamblul ei, concentrându-se pe secolele XIII-XIV, iar, pe de altă parte, să surprindă spiritualitatea şi religiozitatea ereticilor cathari, ca spiritualitate creştină (p.13). Această carte se vrea mai mult o imersiune în sânul spiritualităţii cathare decât o nouă relatare a istoriei ereziei în Europa meridională din secolele al XI-lea şi al XIV-lea, înrădăcinarea, reprimarea şi apoi eradicarea ei (p. 17). Protagoniştii preferaţi ai istoricului sunt catharii „perfecţi”: Pèire Autier, Pèire Maury, Guilhem Bélibaste, ale căror mărturii străbat procesele inchisitoriale şi care au activat la finalul secolului al XIII-lea şi în primele decade ale celui de-al XIV-lea.

Lucrarea se desfăşoară pe 238 de pagini şi este împărţită în cinci secţiuni: Introducere sub formă de dedicaţie (p. 9-20); Cele două Biserici (p. 21-54); Calea dreptăţii şi a adevărului (p. 55-107); L’entendensa del Be, Înţelegerea binelui (p. 108-178); Încarnare (p. 179-219); Concluzii, Note şi Orientare Bibliografică (p. 220-237).

Din majoritatea lucrărilor autoarei rezultă o atitudine care se doreşte obiectivă şi nepărtinitoare (chiar dacă este departe de a fi aşa)[3]. Astfel se explică şi una din primele fraze ale cărţii Catharii, atunci când vorbeşte despre gnostici şi cathari: şi unii [gnosticii n.n] , şi ceilalţi [catharii n.n], de-o parte şi de alta a secolelor, reprezintă nostalgici ai patriei celeste pierdute, cu toate acestea (...) este greu de definit catharismul ca o gnoză (p. 10). Sigur că acestă afirmaţie are un dublu rol: acela de a-şi preciza, încă de la început, poziţia de non-combativă şi susţinătoare a diversităţii confesionale medievale, interzisă de „diabolica Inchiziţie”, şi acela de a atenţiona cititorul că „moda” istorică după care catharismul ar fi un curent gnostic şi maniheic nu mai este în graţiile ereziologilor laici.

Istoricul operează foarte atent cu termenii avertizând că unii termeni vor fi folosiţi, chiar dacă nu este de acord cu ei. De exemplu cuvântul cathar îl va folosi doar pentru că este indispensabil pentru a te face înţeles (p.18). Aşa se face că vom întâlni adesea în loc de cathari expresia de oameni buni (bons hommes) sau în loc de erezia cathară cea de erezia oamenilor buni. La fel suntem avertizaţi asupra utilizării cuvântului eretic, despre care ni se spune că va fi întrebuinţat – bineînţeles fără urmă a vreunei judecăţi de valoare – ţinând cont de distanţa istoriei, care ştie foarte bine că pe motivul ereziei aceşti bărbaţi şi aceste femei au fost efectiv executaţi; dar şi respectând etimologia grecească a cuvântului, care ţine de alegere – libera alegere religioasă (p.19).

Prima parte (pp. 9-54), care cuprinde o Introducere sub formă de dedicaţie (p. 9) ajută cititorul să se familiarizeze cu tema, dar, şi cu tipul de abordare al autoarei, şi îl avertizează că lucrarea: se vrea mai mult o imersiune în sânul spiritualităţii cathare (p. 14). Catharismul este, pentru A.Brenon: o Biserică întrupată, un corpus de practici, de rituri şi de credinţe legate de mişcarea unei întregi societăţi (p. 17).

Cea de-a doua parte: Cele două Biserici, se doreşte o scurtă trecere în revistă a cronologiei erezie (pp. 38-42), a ţărilor în care aceasta s-a răspândit şi a diferenţei dintre Biserica romană şi cea cathară, căci – aşa cum o afirma catharul Pèire Authier – există două Biserici: una [care] fuge şi iartă (Mt.10,23), cealaltă [care] posedă şi jupoaie (p. 21).

Secţiunile: Calea dreptăţii şi a adevărului,  L’entendensa del Be, Înţelegerea Binelui  şi  Încarnarea, sunt destinate descrierii spiritului cathar, spiritualităţii şi misticii cathare demonstrând că  spiritualitatea ereziei este, practic, subiectul central al cărţii. Aici autoarea va aborda teme ca: cristologia din punct de vedere cathar (pp. 143-159); poziţia faţă de Fecioara Maria; dualismul creştin al catharilor (pp. 117-124); inconoclasmul cathar (pp. 185-191) sau patimile la care aceştia au fost supuşi (pp.202-219).  Despre Iisus Hristos ni se spune că: şi unii, şi alţii, oameni buni şi clerici de la Roma, sunt de acord să vadă în Cristos vectorul salvării; părerile se deosebesc doar în legătură cu modalităţile intervenţiei sale. [...] Oamenii buni [catharii n.n.] nu cred în „păcatul originar” al creaturii, ci în lovitura de forţă şi înşelătorie a „celui puternic întru rău”; [...]. În logica creştinismului cathar, suferinţa şi moartea lui Cristos, Fiul lui Dumnezeu şi mesager al Împărăţiei, nu numai că n-au nici o raţiune de a fi, dar sunt pur şi simplu- ca orice suferinţă, ca orice violenţă – inadmisibile. În ce priveşte mariologia, cuvintele lui Peire Authier, sunt relevante: este revoltător să se gândească sau să se creadă că Fiul lui Dumnezeu s-a născut dintr-o femeie sau că s-a adumbrit în ceva atât de josnic ca o femeie (p. 151).

În cartea lui Anne Brenon, vom găsi un autor care este stăpân pe metodologia istoriografiei medievale; folosirea pe parcursul lucrării a unei argumentări susţinută de izvoarele istorice (aceasta când vorbim de partea istorică) trădează o bogată experienţă şi dovada unei demnităţi a medievistului care evită, pe cât posibil, folosirea altor lucrări decât izvoarele.

 Scopul declarat al acestei prezentări este acela de a rectifica imaginea eronată creată asupra catharilor de către polemiştii catolici. Totuşi, căutând să modifice anumite „greşeli” făcute de posteritate, autoarea devine subiectivă, chiar nostalgică, adesea umbrind metoda printr-o interpretare părtinitoare şi subiectivă.

Nu putem să încheiem prezentarea acestei lucrări, înainte de a spune că este de o reală valoare pentru literatura de specialitate din România şi publicarea ei este salutară. În ce priveşte conţinutul nu suntem de acord cu o bună parte din afirmaţiile autoarei, care lasă să se întrevadă o favorizare a ereziei, o încercare de martirizare a acesteia şi de diabolizare a celei care a combătut-o, uitând parcă despre ce societate vorbim în sec. XII-XIV sau, aşa cum o afirma Jaques Le Goff într-un interviu luat de Le Figaro şi intitulat: Le Goff : «Des gens savants véhiculent des idées fausses», cât de nocivă putea să fie  filosofia după care se conduceau aceşti eretici. Una dintre concluziile ei este că erezia Binelui, [este] o cunstrucţie religioasă complexă şi desăvârşită, articulată pe o solidă logică internă (p. 220). Această părere rămâne, totuşi, de discutat şi nu o împărtăşim. Un alt aspect care ne-a trezit oarecum suspiciunea este traducerea. Pe lângă aspectele pozitive pe care nu le putem ignora: fluenţa, limbajul elaborat, netraducerea numelor proprii, sau folosirea ortografiei corecte pentru cuvântul cathar (nu catar) trebuie remarcate şi câteva aspecte ce ar trebui îndreptate. Chiar dacă nu am avut posibilitatea să intrăm în posesia originalului, unele lucruri, e limpede că, nu sunt corect traduse, ca de exemplu ordonatul, atunci când se referă la cel care oficia slujba cathară. Ori ştim bine că verbul ordoner înseamnă printre altele a hirotoni, iar în limba română ordonat conform DEX-ului face referire la disciplinat, dichisit, echilibrat (vezi DEX, ed. 1998, p.726) şi nu are nicio legătură cu actul hirotoniei. La fel se întâmplă şi cu punerea mâinilor, l’imposition des mains, tradusă ca impoziţiunea mâinilor care în limba română, în limbajul de specialitate teologic nu spune, cel puţin astăzi, nimic (p. 14).Desigur sunt şi alte locuri pe care le considerăm arbitrar traduse, dar neavând originalul nu ne putem pronunţa cu certitudine, motiv pentru care nu le vom enumera.

Indiferent de minusurile pe care le presupune traducerea şi caracterul vizibil comercial al publicării acestui volum, trebuie recunoscut că avem în această carte o valoroasă prezentare a prea puţin cunoscutei erezii cathare. Cartea vine ca o completare la informaţiile parţiale pe care ni le oferă Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu, Gheorghe Vlăduţescu dintre români, sau Yuri Stoyanov şi Le Roy Ladurie vis-a-vis de acest subiect extrem de complex: catharismul.

RECENZIA POATE FI CITITA SI IN STUDIA THEOLOGICA, 2/2009.

---

[1] Adevărata faţă a catharismului.

[2] Femeile cathare.

[3] Un exemplu concludent în acest sens este : Anne BRENON, Le vrai visage du Catharisme, nouvelle éd. Revue et augmentée, ed.Loubatieres, Portet-sur-Garonne, 1995. 

Hristos a Inviat! Jesus est ressuscite!

Sarbatoarea Invierii Domnului sa va daruiasca pace, bucurie si inviere!

DEZBATERE: Ce parere aveti despre noile scandaluri sexuale din lumea catolica? Trebuie condamnat Catolicismul ca nu accepta casatoria preotilor? Ce ar insemna pentru Biserica Catolica o renuntare la celibat?

Noua Lege a Invatamantului sau despre cum stim sa ne batem joc de viitor!

Dintru inceput ii rog sa ma ierte pe cei pe care aceasta viitoare lege a invatamantului ii va avantaja, dar pe noi cei din domeniul invatamantului vocational ne face praf. Trebuie mentionat faptul ca aceasta lege este inca supusa dezbaterii publice si ca pana la aprobare mai sunt posibile unele amendamente. In ce priveste durerea mea, greu de crezut ca vor fi sorti de izbanda. Ceea ce m-a deranjat mai mult este cuprins in art.27 alin.3.
Articolul 27 suna in felul urmator: ''Art. 27 (1) Învatamântul liceal, functioneaza cu urmatoarele filiere si profiluri:
a) filiera teoretica, cu profilurile uman si real;
b) filiera tehnologica, cu profilurile tehnic, servicii, resurse naturale si protectia mediului;
c) filiera vocationala, cu profilurile militar, teologic, sportiv, artistic si pedagogic.
(2) Ministerul Educatiei, Cercetarii, Tineretului si Sportului este abilitat sa stabileasca prin
planurile-cadru de învatamânt, în functie de dinamica sociala, economica si educationala,
specializari diferite în cadrul profilurilor precizate la alin.
(3) Durata studiilor în învatamântul liceal - forma de învatamânt de zi - este de 3 ani, pentru
filiera teoretica si pentru filiera vocationala, respectiv de 4 ani, pentru filiera tehnologica.
Pentru formele de învatamânt seral sau cu frecventa redusa, durata studiilor se prelungeste cu
un an''.
Dupa cum reiese foarte clar din aliniatul 3 durata studiilor in invatamantul teologic este pe picior de egalitate cu a oricarui alt liceu din ramura teoreticelor. Cu alte cuvinte un tanar care doreste sa urmeze cursurile unui Seminar Teologic va studia timp de trei ani teologie (dupa noua lege). Poate ca nu ar fi nimic grav daca in cei trei ani ar studia doar teologie si numai teologie, insa nu stiu cati cunoasteti cat de incarcata este, actualmente, programa unui elev seminarist.
Sa fiu mai clar. In sistemul actual (studiu 4 ani) in clasele IX-X sunt doar cateva ore in care se studiaza disciplinele teologice (e vorba de asa numitul trunchi comun). Mai precis: 1H Noul Testament, 1H Vechiul Testament, 1H Dogmatica, 1H Formare Duhovniceasca, 1H Tipic, 1H Muzica, 1H Greaca. In schimb au cate doua ore de chimie si fizica (sa nu ma intelegeti gresit, respect aceste discipline si pe toate celelalte, dar acum vorbesc aplicat la cazul Seminariilor Teologice), doua ore de matematica etc. Unde este problema? Copilul este intr-un liceu teoretic si nu teologic, are nevoie in primul rand de dobandirea unui limbaj functional teologic. Dar...orele de teologie sunt insignifiante. Sigur ca nu mi-am propus sa expun acum starea deplorabila in care ne aflam de cand au eliminat al cincilea an de studiu, de aceea ma voi opri aici cu exemplificarea mea.
Iar, acum sa trecem la ce ne doare:
Daca pana acum, cu 4 ani de studiu (sistem impus dupa 2000), problemele referitoare la parcurgerea programei erau numeroase, ce se va intampla de acum inainte?!
Cei care au facut legea nu cred ca au luat in calcul ca atat in cazul Seminariilor cat si a Liceelor Pedagogice este vorba de foarte multe ore de practica. Acest lucru il cunosc doar cei care au studiat intr-un astfel de liceu. Despre ce este vorba? Despre nenumarate ore de practica liturgica, prezenta activa la serviciile religioase, atat in zilele de rand cat si in sarbatori si sa nu uitam orele de cor. In aceste conditii si programa trebuie gandita altfel. Trebui dilatata si nu comprimata. Orele de muzica sunt foarte importante, iar pentru a invata muzica e nevoie de ore de studiu. Ai nevoie de cel putin 5 ani pentru a putea stapani cat de cat toate glasurile bisericesti cu tot ceea ce implica ele. Dupa ce un copil participa zilnic la cursuri ce dureaza ce se desfasoara in intervalul 07.30-15.00, iar de la 18.00, in cele mai multe cazuri are repetitie la cor; dupa ce nu are nici macar un weekend liber, pentru ca e nevoit sa participe la toate serviciile liturgice, de ele depinzand deprinderile viitoare dar si nota la purtare; dupa ce este implicat si in alte programe extra scolare...cand cred domnii de la guvern ca mai poate si invata in ritmul in care vor dansii?
Sigur ca pentru cineva care face aceste legi doar din pix nu este o problema sa tai un an, dar pentru cei care sunt in sistem si au putina constiinta, a suprima inca un an coincide cu a distruge invatamantul vocational teologic.
Nu doresc decat sa trag un semnal de alarma asupra pericolului care ne paste. De 20 de ani reformam invatamantul. De 20 ani chinuim an de an copiii cu fel de fel de gaselnite. Oare nu este cazul sa revenim la normal? Nu e cazul sa renuntam la a mai experimenta toate ideile revolutionare pe viitorul Romaniei?
Nu aceasta inseamna LIBERTATEA! Nu aceasta inseamna DEMOCRATIE! Si daca ma insel va cer sa-mi permiteti sa ma mut pe alta planeta!
 Imi inchei aceste ganduri cu speranta ca cineva se va trezi sa faca modificarile ce se impun. Astazi am tras un semnal de alarma in sedinta organizata de inspectorat, sper ca cineva ma va si auzi.

DEZBATERE: Trairea ASTAZI. ''Astazi traim eretic'' Rafail NOICA. In ce masura traim astazi ORTODOXIA?

ECUMENISM -DEZBATERE

Ce este ecumenismul pentru dv/tine? In ce masura este secularizare si in ce grad este cunoastere reciproca?

DEZBATERE: Unde începe LIBERTATEA şi unde se termină?

Vindecarea Slabanogului din Capernaum si Sfintele Taine. Reflexie la Marcu 2,1-13

Hristos revine în Capernaum(una dintre cele mai importante cetăţi iudaice ale perioadei nou testamentare, astăzi dispărută)şi intră într-o casă ( probabil la unul dintre apostolii ce se trăgeau din această cetate: Sfinţii Apostoli Andrei, Matei şi Petru) unde le grăia lor cuvântul. Mulţimea înconjurase casa încât nu mai era chip să intri în ea. Ne putem imagina cum îi sorbeau fiecare cuvânt,cum fremătau la gândul că va săvârşi o nouă minune. Când dintr-o dată toţi amuţiră. Acoperişul casei în care vorbea  Iisus fusese desfăcut şi câţiva oameni îşi coborau pe funii prietenul slăbănog aşezat pe un pat de scândură sau tesaturi mai rezistente. Văzând Hristos credinţa lor, i-a zis slabanogului Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale! În mulţimea ce îl înconjura pe Iisus era şi câţiva cărturari ce îi analizau Mântuitorului fiecare gest şi fiecare cuvânt. La auzul cuvintelor iertate îţi sunt păcatele tale în inimile lor s-a produs un soi de revoltă. Îşi ziceau fiecare în sinea lui cum îndrăsneşte acesta să folosească asemenea cuvinte. E blasfemiator, e jignitor, doar Dumnezeu poate ierta păcatele.

Hristos, ca Dumnezeu şi Om adevărat, ştia ce este în sufletul lor şi le descoperă atât lor cât şi celor ce erau în jurul lui: De ce cugetaţi acestea în inimile voastre? Ce este mai uşor a zice: Iertate-ţi sunt păcatele sau a zice: Scoală-te ia-ţi patul tău şi umblă? Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ, a zis slăbănogului: Zic ţie: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta.

Şi ne spune Evanghelia că a plecat la casa sa şi cei ce erau prezenţi îl slăveau pe Domnul.

Această minune pe care a săvârşit-o Iisus în Capernaum este un mesaj foarte precis pentru noi ce de astăzi. Există câteva elemente pe care le observăm aici. Credinţa celor ce îl aduc pe slăbănog la Hristos, iertarea păcatelor, supărarea cărturarilor şi vindecarea trupească a slăbănogului.

Fiule ierate îţi sunt păcatele tale! Hristos merge direct la cauza slăbănogeniei lui, la sursa răului din el: iertate îţi sunt păcatele tale! Momentul coincide cu vindecarea paraliticului. Dar, pentru că, acei cărturari cleveteau în inima lor, Hristos i-a mai adresat şi cuvintele ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta. De ce a făcut Hristos aceste gesturi şi de ce au cârtit cărturarii împotriva lui?

Hristos este Dumnezeu şi Om adevărat, El este cel prin care toate s-au făcut şi care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire s-a rastignit, a murit, a inviat si s-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui. Este cel care cunoaşte inimile şi rărunchii fiecăruia. Dar aceste lucruri cărturarii nu le ştiau pentru că inima lor era ocupată cu judecarea lui Iisus. Erau mult prea preocupaţi să îl judece şi condamne că a spus iertate îţi sunt păcatele decât să vadă că în calitatea lui de Dumnezeu face acele lucruri.  Iisus le dă o replică delicată şi în acelaşi timp plină de tâlc. Ce este mai simplu a spune: Iertate-ţi sunt păcatele sau Ia-ţi patul tău şi umblă. Dar ca să vedeţi că putere are Fiul Omului i-a zis: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta. Chiar dacă vrem să le numărăm aceste cuvinte observăm limpede că ridică-te, ia-ţi patul tău şi umblă este mai lung decât iertate îţi sunt păcatele tale. Dar Hristos nu-i întreabă cu scopul de a-i face să numere cuvintele ci pentru altceva, şi acest lucru îl veţi afla mai târziu. În acelaşi timp, acesta este momentul în care Hristos mărturiseşte că este Dumnezeu adevărat, dar numai pentru cei care au urechi de auzit ca să cunoaşteţi că putere are Fiul Omului să ierte păcatele pe pământ (Mc. 2, 10).

În ce măsură ne priveşte pe noi această minune? Suntem la două mii de ani depărtare de aceste evenimente şi Hristos s-a înălţat de mult la ceruri. Pentru cei care ar îndrăzni să spună că aceste evenimente nu mai sunt decât istorie, le-aş spune că greşesc amarnic. Pericopa pe care am citit-o astăzi este extrem de actuală. Fiecare dintre noi este într-un fel sau altul paralitic. Paralitic prin bolile sufletului, prin viciile ce ne copleşesc, prin răutatea de care nu putem să scăpăm, prin depărtarea de Hristos. Dar, chiar dacă este aşa, ar putea spune unii, noi nu-l mai avem pe Hristos lângă noi. Oare aşa să fie? El este veşnic lângă noi prin Biserica Sa şi prin Sfintele Sale Taine. De ce îi întreabă, aşadar, pe cărturari ce este mai lesne a spune? Vedem că primul lucru pe care îl spune este: iertate îţi sunt păcatele tale. Adică cauza bolii tale este păcatul aşa că îl şterg. Acest lucru îl face astăzi prin Biserica Sa, al cărui Cap este. Prin Biserica Sa El este prezent între noi chiar şi astăzi. În Biserica sa această păstrătoare a harului se află ceea ce numim noi instrumentele de împărtăşire a harului şi anume sfintele taine. Hristos vindecă boala trupească tăind răul din rădăcină, îndepărtând păcatul. Hristos este cel care lucrează şi este prezent în Taina Sfintei Împărtăşanii sau Cuminecături unde avem trupul şi sângele Lui adică posibilitatea vindecării prin intrarea în contact direct cu Hristos. Veniţi şi gustaţi că e Bun Domnul. Prin taina Spovedaniei se iartă păcatele şi ni se dă posibiltatea să-l luăm pe Hristos în noi iar prin T. Sfântului Maslu ni se dă vindecarea de bolile spirituale, de păcate şi prin ungerea cu untdelem sfinţit întărire şi putere de a duce mai departe lupta cu patimile. Aceste Taine îl ţin pe Hristos printre noi, aceste taine prin ştergerea păcatelor şi credinţa noastră sinceră fac ca paraliticul din noi să devină om sănătos, om deplin, să se îndrepte spre unirea cu Hristos. Însă condiţia absolută este aceea de a avea credinţă.

Sa ne indreptam paşii asemenea prietenilor paraliticului înspre Vindecătorul suprem şi Izvorul vindecărilor şi credeţi!; cputerea rugăciunii poate muta şi munţii. Amin.

Cuvinte simple la pericopa Evanghelică de la Luca 19, 1-10[1]

Timpul prinderii şi răstignirii Mântuitorului se apropia, iar activitatea sa pământească era pe punctul de a-şi găsi încununarea. Suntem în zilele care premerg momentului Ierusalim: Cina cea de Taină, vânzarea lui Iuda, răstignirea şi învierea. Mântuitorul era în drum spre Ierusalim. Numai că în acest drum el avea să treacă printr-o localitate ce nu ne este deloc străină: Ierihon.

Lumea Îl asalta spre sufocare, Îl urmăreau pas cu pas şi gustau fiecare cuvânt al Lui. Erau doar trei ani de când îşi făcuse prezenţa simţită şi toată Iudeea ştia despre EL. Era profetul, era Medicul, era Izbăvitorul. Ierihonul este unul dintre cele mai vechi oraşe cunoscute în lume. În acest oraş trăia un om foarte bogat, pe nume Zaheu, mai marele vameşilor.

            Personajele au putut fi identificate cu lejeritate: Iisus, Zaheu şi mulţimea. Avem un autor care pare a fi vocea autorizată a mulţimii. El ne descrie în cromatica în care mulţimea reuşeşte să şi-l contureze pe Zaheu. Un personaj cel puţin controversat. Un fel de Napoleon al Ierihonului, mic de înălţime, dar cu temperament de luat în seamă. Cel puţin curios!  Se urcă într-un sicomor! Vrea să-L vadă! Înţelegem de ce se urcă într-un sicomor, dar nu înţelegem de ce nu se apropie de el. Ar fi putut! Era un om important şi chiar dacă lumea îl detesta putea să se apropie cu uşurătate de Hristos. Dar, de ce nu s-a apropiat? Putea fi ruşinea şi grija de a nu fi luat în vizor de către cei care îl detestau pe Hristos: Farisei şi Cărturari. Putea fi mândria personală. Cum să se amestece un om de vază, cum să stea el cu plebea superstiţioasă, săracă şi bolnavă. Toate acestea pot fi luate în calcul, dar nu sunt decât speculaţii, un lucru, însă, e cert: Se urcă în sicomor. Dorea să-l vadă. De ce? Nu poate rezista curiozităţii de a-l vedea pe Cel despre care se vorbea peste tot. Cel despre care se zvonea că va scăpa Israelul de romani, cel despre care se spunea că a vindecat mulţime de bolnavi, ba mai mult, a înviat şi morţi. Hm...! Un om normal nu poate rezista la asemenea tentaţie ... .  

Când dintr-o dată privirile lor se întâlnesc. Hristos nu aşteaptă să fie abordat! Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi în casa ta trebuie să rămân! O linişte de câteva secunde se aşterne şi mulţimea rămâne amuţită. Şi... dintr-o dată murmurul, asemeni unui roi de albine, îşi dă drumul.

- Cum? Cum se poate aşa ceva? Cum acest Hristos care spunea Fericiţi cei săraci cu duhul că aceia vor moşteni Împărăţia Cerurilor, cum acest Hristos care spunea că mai degrabă va intra o funie prin urechile acului decât un bogat în Împărăţia lui Dumnezeu, cum, chiar El vrea să intre în casa acestui ticălos, a acestui om ce toată viaţa lui a înşelat, furat, şantajat şi şi-a clădit averea pe truda altora. Pe de altă parte Zaheu rămâne şocat. De unde mi cunoaşte numele? de ce vrea să vină în casa mea? Ce vor spune prietenii că intră în casa mea. Oricum nu contează trebuie să-l accept. Iar Dumnezeu intră. Dar Dumnezeu nu caută la faţa omului.

Apare o întrebare firească o întrebare pe care la momentul acela şi-a adresat-o şi mulţimea? Ce căuta Dumnezeu în casa unui escroc? Spuneam la un moment dat că Luca reprezintă vocea poporului. El ne dă impulsul, doar prin câteva cuvinte, de a ne crea imaginea unui vameş de statură mică, bogat şi urât de popor. Ori aceasta ţine în primul rând de stilul autorului care de fapt ascunde o frumuseţe. Se pun două moduri de judecată, de analiză: dumnezeiască şi umană. Era vameş era păcătos, era vameş era dispreţuit, este bogat este sortit infernului. Ori Dumnezeu ne demonstrează că nu este aşa. Ne demonstrează că pentru el nu sunt importante aparenţele. Că pentru el bogatul sau săracul răspund la fel în faţa adevărului. Că pentru El bogatul are aceleaşi şanse la mântuire ca săracul. Ori noi oamenii, cei de atunci şi cei de astăzi obişnuim să măsurăm cu măsura omenească, imperfectă.  Dumnezeu nu caută la faţa omului. Şi adevărat este. Dumnezeu caută la suflet. Şi îl vedem cum intră în casa unui vameş al cărui suflet în contact cu divinitatea cu splendoarea dumnezeiască, cu lumina făcătoare de viaţă se deschide, realizează că trebuie să se pocăiască. Iar Zaheu, stând, a zis către Domnul: Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit.9.Şi a zis către el Iisus: Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi acesta este fiu al lui Avraam.10.Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut.

Oare dacă Dumnezeu nu i-ar fi dat această şansă de a vorbi cu el, oare Zaheu s-ar fi deschis faţă de Dumnezeu. Atenţie la următorul aspect. Cine se deschide faţă de Dumnezeu se deschide şi faţă de lume, oameni. La fel se întâmplă şi aici. Zaheu promite jumate din avere săracilor, iar celor pe care i a neîndreptăţit le întoarce împătrit.

Iată că atunci când rezistăm să măsurăm cu măsura noastră omenească şi îl luăm ca model pe Hristos, iată aşadar cât avem de câştigat. Putem câştiga dragostea şi mântuirea semenului nostru. Să ne deschidem sufletele şi să dăm la o parte ceaţa invidie, a răutăţii şi a subiectivităţii omeneşti, şi prin rugăciune să dobândim mântuirea noastră şi a celor din jurul nostru. Amin.

---

[1] 1.Şi intrând, trecea prin Ierihon..2.Şi iată un bărbat, cu numele Zaheu, şi acesta era mai-marele vameşilor şi era bogat.3.Şi căuta să vadă cine este Iisus, dar nu putea de mulţime, pentru că era mic de statură.4.Şi alergând el înainte, s-a suit într-un sicomor, ca să-L vadă, căci pe acolo avea să treacă.5.Şi când a sosit la locul acela, Iisus, privind în sus, a zis către el: Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi în casa ta trebuie să rămân.6.Şi a coborât degrabă şi L-a primit, bucurându-se.7. Şi văzând, toţi murmurau, zicând că a intrat să găzduiască la un om păcătos.8.Iar Zaheu, stând, a zis către Domnul: Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit.9.Şi a zis către el Iisus: Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi acesta este fiu al lui Avraam.10.Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut.

Scurta meditatie la ''Fuga in Egipt'' Matei 2, 13-23.

Astăzi 26 decembrie, a doua zi după Naşterea Domnului, în Bisericile Ortodoxe s-a citit episodul evanghelic găsit la Matei 2, 13-23, numit Fuga în Egipt. Este un episod pe care nu-l vom mai găsi relatat la ceilalţi Evanghelişti, doar Luca lăsând să se întrevadă o posibilă prezenţă a familiei sfinte în Egipt.

Pasajul acesta provoacă o seamă de întrebări dar, în acelaşi timp, oferă prilej de meditaţie. În cele care urmează aş dori să zăbovesc asupra câtorva aspecte pe care, cred, că ar fi potrivit să le lămurim:

1. De ce îndeamnă, oare, Dumnezeu familia sfântă să fugă în Egipt, de vreme ce El Însuşi îi proteja şi îi binecuvânta cu protecţia Lui. Nu putea oare El să-i protejeze de  Irod? Ii era teama pentru viata pruncului sau scopul era altul?
2. Cine era Irod si ce l-a îndemnat pe Irod să dea un ordin atât de odios, de a ucide pe toţi pruncii, de parte bărbătească, de doi ani şi mai în jos?

Aş începe să răspund printr-o altă întrebare: Oare nu putea să-i protejeze, Cel despre care psalmistul spune: El a zis şi s-a făcut El a poruncit şi s-a zidit Ps. 32, 9.? Cu siguranta, DA! Vedem că actorul principal în această secvenţă biblică este Iosif, logodnicul Mariei. Îngerul îi comunică ceea ce are de făcut. De ce oare? Cu ce scop? De ce Iosif? De ce Egipt? 

Eu cred ca scopul este multiplu. Dar inainte de a demonstra acest lucru, v-aş adresa o întrebare: Cine a acceptat să coopereze cu Dumnezeu din familia sfântă, Maria sau Iosif? Maria cu siguranţă, ea este cea care a afirmat Fie mie după cuvântul tău. Credinţa ei era întărită. În schimb a lui Iosif, nu. Acesta este un prim aspect, pe de alta parte Dumnezeu are grijă ca prin comunicarea pe care o are cu cuplul sfânt să nu răstoarne ordinea socială în care se circumscria şi cuplul Iosif şi Maria.  El nu rămâne în dialog doar cu Maria, ignorând prin aceasta bărbatul, pe Iosif, ci intră în dialog cu Iosif, încearcă să-l facă, pe de o parte conştient de rolul extraordinar pe care îl are, acela de protector al Mariei, aleasa Domnului, şi, pe de altă parte, acela de a-i întări credinţă.

Cum să-i întărească credinţa? Simplu! Dumnezeu ştia să Iosif încă se îndoia că Maria a rămas însărcinată în chip miraculos. De aceea, prin sfatul pe care i-l dă, de a fugi în Egipt, pune accentul pe faptul că Pruncul din pântecele Mariei este protejatul Său, Fiul Său, şi de aceea îi poartă atât de mult de grijă. Pentru a fi în siguranţă, Dumnezeu are nevoie de ajutorul lui Iosif. Dumnezeu îi spune lui Iosif: Pleacă în Egipt că Irod va căuta să-ţi omoare pruncul. Vedem că Iosif execută ordinul. Însă, câtă nedumerire era în sufletul lui? Oare nu se întreba el: Am procedat bine? E bine că am rămas lângă Maria? Necredinţa lui avea să fie risipită de un eveniment şocant, tragic: uciderea pruncilor de parte bărbătească, de doi ani şi mai în jos.

Bine, vedem că Iosif este întărit în credinţă, că observă că Fiul din pântecele Mariei este binecuvântat, că prevestirile din vis se adeveresc, dar încă nu ştim ce l-a îndemnat pe Irod să dea un asemenea ordin.

E limpede ca suntem în faţa unui personaj tragic, trist, copleşti de mustrări de conştiinţă, un suflet tulburat de glasul propriilor copii ucişi cu mâna lui, un rege bolnav de putere.

Irod, supranumit cel Mare, Mare pentru realizările sale administrative, dar mic pentru caracterul său moral, era un om extrem de mândru şi de viclean. A  fost unul dintre cei mai mari regi pe care i-a avut Iudeea Romana. A domnit peste 30 de ani, din 34 idH până în anul 4 d.H. În tradiţia iudaică şi creştină a rămas ca un mare dictator şi tiran. Este cunoscut în istorie pentru realizarile sale extraordinare pe plan administrativ dar şi pentru poziţia sa pro-romană. S-a consacrat în tradiţia creştină drept ucigaşul de prunci.

Şi totuşi, n-am răspuns la întrebare, ce l-a îndemnat să recurgă la o asemenea măsură?

Ar putea fi dorinţa de putere, invidia, ura, rautatea, frica de moarte...

De ce d.d.putere? Pentru că aşa cum i L-au descris magii, acest Prunc se înfăţişa ca un conducător mult mai mare decât el, iar venirea lui ar fi însemnat subminarea lui, şi chiar executarea lui, - de unde şi frica de moarte.

Sufletul lui Irod nu era pregătit să-L primească pe Hristos, aşa cum de multe ori nici sufletele noastre nu sunt pregătite. Dorinţa de mărire, de putere ne face să ne bârfim semenii, să-i invidiem, să le facem rău, uitând că ei sunt creaţi după chipul lui Hristos, Dumnezeu Adevărat şi Om deplin. Adesea suntem asemeni lui Irod. Chiar dacă nu ucidem cu sabia, ucidem cu vorba, cu gândul. Să ne oprim, e moment de Sărbătoare! Hristos S-a născut! S-a născut să împărtăşească o lume mai bună şi nu una cum credea Irod şi alţii asemenea lui. S-a întrupat pentru a distruge păcatul şi prin păcat moartea.

Să ne bucurăm de aceste zile binecuvântate, să rugăm pe Bunul Dumnezeu să ne inmoaie inimile învârtoşate de păcat, mândrie, ură, invidie şi dorinţă de putere şi să ne dea asemeni lui Iosif credinţă şi iubire. Amin.