Cand nu inteleg....pun intrebari?!

Dincolo de frustrarile vietii ce mai este? Nu inteleg atitudinea omului in imprejurarile cele mai simple ale vietii, cu atat mai putin in cele mai complicate si ma dure. Durerea apare atunci cand vrei sa crezi ca omul e altul decat cel ce este; durerea este si mai mare in momentul in care un monument de supra imagini au fost create in mintea noastra, cu privire la ,,om,, si ele se demonstreaza niste trucari nereusite. De ce? De ce?
Cred ca v-am obosit cu intrebarile mele stupide: de ce si de ce si de ce? dar va spun sincer ca eu nu mai inteleg nimic.
Oare poate ajunge omul vreodata in acel stadiu de intelepciune incat sa nu mai fie nevoie sa primeasca sfaturi de la nimeni, sau sa mai invete de la cei din jur? Eu va marturisesc ca nu cred acest lucru. S- demonstrat de prea multe ori in viata, relativismul si superficialitatea gandului si a gestului uman, cu mici exceptii; in rest fiecare zi apare ca un nou inceput.
Nimic nu pare mai deranjant decat sa discuti cu o persoana care pare a sti tot, sau mai bine scris TOT. De unde si pana unde aceasta infinitate de informatie acumulata intr-un singur creier? Habar nu am! Dar pare ca exista....
Dincolo de frustrarile zilnice si problemele cotidiene, viata trebuie vazuta ca un dar, iar cei din jurul nostru ca singurii care ne pot observa cu adevarat.

Tot mai departe....

Tot mai departe de o întâlnire Panortodoxă. De ce...?

Luna lui Mai vine cu noi surprize pentru lumea ortodoxă, sau cel puţin aşa pare. Un nou conflict se întrezăreşte între Biserica Ortodoxă Rusă şi cea a Constantinopolului. Motivul? .... să-l urmărim mai jos.

În data de 9 ianuarie 2008 Sfântul Sinod al Patriarhiei Constantinopolului a trasat cu linii precise frontierele mitopoliei Hong Kong-ului, înfiinţată în 1996. În jurisdicţia sa cuprinde Republica populară Chineză precum şi o seamă de state din Asia de Sud-Est. La măsurile luate de Constantinopol, în data de 15 aprilie 2008 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse a declarat printre multe altele şi cele care urmează: Sfântul Sinod notează cu profund regret că decizia Sinodului Patriarhiei Constantinopolului din 9 ianuarie 2008 asupra reorganizării mitropoliei Hong-Kong (...) presupune un atac la drepturile Bisericii Ortodoxe din China.

În acest caz se impunea o întrebare: Se confruntă, oare, cele două Patriarhii cu o problemă identică celei din 1996, referitoare la Estonia sau nu?

Prezenţa Bisericii Ortodoxe Ruse în China este atestată documentar, pentru prima dată, în secolul al XVII-lea, când în Peikin sau Beijing, ajunge preotul misionar Maxime Leontiev. În 1713 s-au pus bazele primei misiuni ortodoxe din China. În 1902 Biserica Ortodoxă Rusă a luat decizia de a numi pe protopopul celei de-a XVIII-a misiuni, Inocenţiu Figurovsky, episcop de Pereslav. Această, relativ, tânără Biserică şi-a consolidat bazele prin cei 222 de martiri pe care Biserica Rusă i-a canonizat în urma şedinţei numărul 2874 din 22 aprilie 1902. În 1922 s-a înfiinţat episcopia Peikinului, care cuprindea vicariatele Shanghai şi Tianjin, numit mai târziu Hankou, de asemenea episcopia Harbin care cuprindea vicariatele Hailar şi Qiqihar. În 1934 vicariatul Xinjiang a fost integrat în dioceza Peikinului.

În urma deciziei Sfântului Sinod al Bisericii Ruse, din 23 noiembrie 1956, toate bisericile din China au trecut sub jurisdicţia Bisericii Ortodoxe Chineze care a devenit autonomă. Patriarhul chinez urma să fie ales de către patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii. Această decizie a fost luată în 30 mai 1957 atunci cînd la Moscova a avut loc hirotonia patriarhului Vasile Shuang, episcop al Peikinului şi al Chinei. După moartea acestuia în 1962 şi a episcopului de Shanghai în 1965, Biserica Ortodoxă Chineză a rămas fără conducător. Viaţa în China devenise imposibilă pentru creştinii ortodocşi. Lucrurile aveau însă să se schimbe în decursul anilor 1990-1992, cel puţin pentru Biserica Ortodoxă Rusă. E adevărat că şi-a revenit destul de greu din abisul în care a fost împinsă de către regimurile totalitare ruseşti, dar începând cu 1995-1996 a început să dea primele semne de renaştere. Prin decizia din 17 februarie 1997 Sinodul Bisericii Ruse a hotărât că întrucât Biserica Ortodoxă Chineză nu are un superior al ierarhilor, Biserica Ortodoxă Rusă să fie cea care are grijă de bunul mers al acesteia.

După o perioadă de abandon Biserica şi-a reluat activităţile, bisericile fiind repuse în drepturi iar studenţii chinezi ortodocşi studiază în centre importante ale Rusiei. Cu toată acestea Bisrerica Ortodoxă Chineză este departe de o funcţionalitate în normalitate, motiv pentru care Biserica Rusă duce tratative cu Republica Populară Chineză, în vederea ajungerii la normalitate. Actualmente Biserica Ortodoxă Chineză are câteva mii de credincioşi în centre ca Peikin, Shanghai şi în provincia Heilongjiang, în regiunile autonome ale Xinjiang-ului şi a Mongoliei-Centrale.

Gestul Patriarhiei Constantinopolului este deosebit de grav din perspectivă rusă. Acesta încalcă articolul 39 al Sinodului VI Ecumenic precum şi 39 Apostolic şi alte câteva directive sinodale. Iată ce afirmă Biserica Ortodoxă Rusă: Sfântul Sinod al Bisericii Constantinopolului a decis să zidească pe fundaţia altuia (Rom.15, 20), declarând China continentală ca fiind parte integrantă a mitropoliei sale din Hong Kong.
Toate acestea vin pe fondul unor tensiuni fără precedent între cele două entităţi eclisiale ortodoxe. Butoiul cu buldere a explodat în 1996, prin reînoirea de către Constantinopol, la cererea Estoniei, a Tomusului din 1923 prin care Biserica Ortodoxă Estoniană a ieşit de sub tutela Bisericii Ortodoxe Ruse, considerată (de către estonieni) mai mult o prezenţă politică decât una religioasă. Întâlnirile de la Belgrad din 2006 şi Ravena 2007, dintre comisiile Bisericilor Ortodoxe şi Biserica Catolică, au fost un semi eşec, dacă e să vorbim de retragerea de la masa tratativelor, de fiecare dată, a delegaţiilor ruse, al căror motiv principal era, participarea Bisericii Estoniei, pe care ei nu o recunosc ca parte independentă.

Din nefericire aceste evenimente se petrec în momentul în care Biserica Ortodoxă are nevoie acută de o întrunire Panortodoxă, lucru pe care îl simte toată lumea. În acest sens patriarhul ecumenic Bartolomeu I şi-a exprimat dorinţa, printr-o invitaţie lansată tuturor Patriarhilor ortodocşi de a se întâlni la Constantinopol în perioada 9-12 octombrie 2008, aceasta după întâlnirea preparatoare care va avea loc la Rhodos între 18-21 iunie.

Oare va participa Rusia? Oare vor reuşi să treacă peste problemele jursidicţionale uninindu-se pentru Ortodoxiei? Cât va mai dura această atitudine sterilă şi dăunătoare? Răspunsul îl vom afla cel mai probabil la finalul verii, cu toate că la ceea ce se petrece acum, nu am putea spera la mai mult decât a fost, dar,.... Duhul suflă unde voieşte.

Dincolo de mine......

Cu gandul la ceea ce nu am avut vreodata si cu sufletul la ceea ce nu voi avea decat daca-mi voi dori cu adevarat, scriu aceste cateva randuri, poate putin nostalgice. Chiar daca sunt constient ca ma repet, devenind agasant si obsesiv, ma intreb ce e viaţa, dacă nu o infinită întrebare?

Omule .....

Indiferent de ceea ce se spune pe posturile de televiziune si in mass-media, legat de vremurile pe care le petrecem, indiferent de ceea ce se spune in Biserici, despre iminenta unui final, un lucru mi se pare cert: timpul si omul sunt realitati independente care interactioneaza doar secvential.
Nostalgia timpurilor pierdute, la un moment dat, apare in viata fiecarui om ce se intreaba care e rolul lui in locul in care s-a trezit traind. Nu mai stiu ce minte luminata spunea aceste lucruri, dar imi amintesc un vers care mi -a placut, si anume ca omul este O neraspunsa intrebare!, cred ca e vorba de Nichifor Crainic...
Cu toate acestea o intrebare ma chinuie: Ce este omul in raport cu timpul? Cred ca nu sunt nici primul si nici ultimul care se intreaba asupra acestei realitati dureroase. Ne-am trezit traind si ne-am trezit cu un handicap. Ne-am trezit cu un handicap pentru ca nu stim ce eram inainite de a ne naste si daca eram ceva, si nici ce vom fi dupa moarte, daca vom mai fi ceva. Ne-am nascut cu o lipsa pentru ca nu stim de ce suntem aici si nici cine ne-a trimis... Si cu toate acestea stim cine suntem si stim si cine ne-a trimis. Veti spune ca bat campii incalcindu-ma in cuvinte, dar eu as vrea sa infirm aceasta spunandu-va ca toate afirmatiile de mai sus nu imi apartin decat in stil. Sunt lucruri pe care le-am citit pe fetele a multor cunsocuti si a multor oameni care au impresia ca sunt singuri pe pamant. Si atunci am cautat cauza acestor nesfarsite lupte interioare. Raspusul e doar unul in acceptiunea mea: toti cei care au astfel de intrebari si nu se raporteaza la Dumnezeu nu vor avea nici cea mai mica sansa sa gaseasca un raspuns.
Scopul omului pe pamant spune Ortodoxia este acela de a-l preamari pe Dumnezeu, acela de a intra in legatura cu infinitul pentru a se contopi cu el si a deveni infinit. Nu e nimic neclar, atata timp cat vedem in aceasta viata doar o punte spre realitati atemporale. Si totusi, cei care accepta aceste lucruri sunt destul de putini. Omul prefera ca totul sa fie explicat matematic. Eu cred ca totul poate fi explicat matematic, dar, trebuie gasita persoana care sa poata explica. Celebrele teorii ale fizicii si ale matematicii si ale altor stiinte exacte, au fost necunoscute mii de ani oamenilor, dar aceasta nu pentru ca ele nu ar fi existat, nu pentru ca acele procese nu se intamplau, nu pentru ca alti oameni nu le-au mai experimentat ci pentru ca inca nu se nascuse aceea persoana, abila, daruita si credincioasa ziselor teorii, pentru a le putea explica.
Deci ce suntem noi oamenii in raport cu timpul si cu spatiul? Ce este timpul? Ce este spatiul? E greu de raspuns si aceasta nu pentru ca nu exista un raspuns, ci pentru ca raspunsurile care exista inca nu si-au gasit maestrul pentru a le face intelese si de catre cei ca mine, oamenii de rand.
Cu raspunsuri sau fara la aceste intrebari, la un moment dat sunt convins ca vom fi atemporali.

Foamete= Razboi

Dacă voi afirma că foametea este una din cauzele care provoacă cele mai crunte războaie, nu cred că voi fi primul, dar nici ultimul; în acelaşi timp aş dori să atrag atenţia asupra unui lucru care mă îngrijorează foarte tare, şi anume că lumea se apropie de un impas deosebit şi fără precedent.
Care ar fi acest impas? Foametea! Poate veţi spune că sunt paranoic sau irealist sau apocaliptic, etc, dar nu veţi putea să negaţi nişte realităţi la care sunteţi mai mult sau mai puţin părtaşi şi pe care le observaţi zilnic. Aceste realităţi sunt dintre cele mai diverse, dar împreună formează un tot, pentru moment ireversibil.
Africa despre care auzim atât de multe rele şi despre care ni se spune că este foarte săracă, are cea mai crescută natalitate de pe mapamond. În acelaşi timp este şi continentul cel mai sărac, dar cu cele mai bogate resurse minerale. Lumea se îndreaptă către un colaps economico-social.
La un moment dat Biblia spune: creşteţi şi vă înmulţiţi, umpleţi pământul şi îl stăpâniţi; cu alte cuvinte cu cât veţi fi mai mulţi cu atât veţi avea mai multă forţă şi veţi putea stăpâni şi supune.
Putem spune că Biblia are doar parţial dreptate, pentru că în cazul Africii, mult nu înseamnă şi stăpânire, putere, bucurie, bunăstare. Aici apare o altă întrebare la care voi încerca şi un timid răspuns: De ce acest continent atât de bogat în resurse minerale şi umane este atât de sărac?
Răspunsul cere şi o propoziţie cu tentă cronicărească, şi anume că acest continent atât de oropsit a fost un continent colonizat de către europeni. Această propoziţie îşi are locul ei în încercarea mea de a da un răspuns, pentru că din punctul meu de vedere, astăzi când Europa trâmbiţă în sus şi în jos, din regiunile septentrionale în cele ecuadoriale şi sudice, democraţia, libertatea şi aşa mai departe, în cazul Africii , tot ea, uită să mai şi aplice ceea ce vorbeşte. Conflictele armate din Kenya, Nairobi, foametea din Etiopia (fostă colonie italiană) îmi par a fi rezultatul politicii parşive a europenilor şi îndeosebi a Franţei şi Angliei, care nu s-au dezobişnuit de mişeleasca exploatare din timpul lui Napoleon.
De ce sunt atât de revoltat? Pentru că îmi pare inuman să moară la fiecare minut un copil de foame, tot pe continentul african sau în plină dezvoltare tehnică şi socială, milioane să mănânce 100 de grame de orez pe zi.
Dar lumea şi istoria ne-au arătat că în viaţă există învingători şi învinşi, cuceritori şi cuceriţi, bolnavi şi sănătoşi etc.
Foametea nu este un lucru nou şi nici nu va rămâne ceva specific unei anumite perioade istorice, ci un fenomen care pare a avea o ciclicitate înfiorătoare. Singura mea teamă este că acest flagel va atinge în curând şi Europa, şi dacă nu o va face el o va face un frate de-al lui, la fel de nimicitor...
Astăzi 14 ale lui april 2++8

Biserica Ortodoxă Sârbă Şi Declararea Independenţei Provinciei Kosovo

Declararea independeţei noului stat Kosovo, duminică 17 februarie 2008, a ţinut capul de afiş al marilor publicaţii mondiale timp de mai multe săptămâni. Diferiţi politicieni, analişti politici şi sociologi au fost intervievaţi în legătură cu implicaţiile politico-sociale ale acestui gest politic, confirmat de marile puteri politico-militare : SUA, Anglia, Franţa sau Germania. Cine a recunoscut şi cine a refuzat recunoaşterea noului stat putem afla cu uşurinţă din presa românească sau ocidentală, însă, ceea ce este curios şi, în acelaşi timp, revoltător este că atât mass-media occidentală cât şi cea românească sau limitat la a discuta problema Kosovo doar din perspectiva politică, ignorând, parcă voit, partea religioasă a problemei. In acest sens articolul de faţă va încerca să pună în lumină participarea Bisericii Sârbe, în ceea ce opiniei publice îi place să numească : problema kosovară.

Încă din comunicatul din 12 februarie 2008 Biserica Ortodoxă Sârbă dă dovadă de implicare activă în această problemă, afirmând fără menajamente că în cazul unei recunoaşteri a statului Kosovo consecinţele ar putea fi catastrofale pentru întreaga zonă a Blakanilor. Strigătul ei nu a fost auzit, aşa că în 17 februarie pe harta Europei un nou stat îşi delimita teritoriul.

Reacţia Bisericii Sârbe nu întârzie să apară. De această dată tonul comunicatului este mult mai dur. Rănită de indolenţa şi rigiditatea statelor direct implicate în problemă, îşi exprimă dezacordul şi declară noul stat ca fiind ilegitim. Ea califică atitudinea politică a europenilor ca pe un gest politic iresponsabil, atrăgând atenţia asupra a mai multor aspecte de ordin istoric, social, politic şi religios. Acest act politic încalcă înseşi normele stabilite de cei care deţin frâiele puterii internaţionale, şi aici sunt amintite: Charta ONU, Directiva 1244 a Consiliului de Securitate şi Drepturile omului. Un asemenea act politic este identic cu o recunoaştere oficială a violenţelor şi crimelor comise de otomani în ţinuturile sârbeşti sau cu gestul lui Hittler şi Mussolini care au integrat aceste provincii în ceea ce ei au numit Albania Mare, forţând populaţia sârbă să le părăsească. SUA şi EU sunt rugate să reflecte bine la modul în care vor să acţioneze pentru că este împotriva drepturilor omului şi este o imixtiune în politica unui stat independent. În comunicat nu uită să se precizeze importaţa istorică a Kosovo, considerat inima Serbiei.

În 4 martie 2008 Biserica Sârbă, în urma întâlnirii episcopilor săi, la Pec, în nordul Kosovo, mai face încă o dată apel la forurile internaţionlă, îndemnându-i să renunţe la recunoaşterea noului stat. Trebuie să păstrăm al nostru Kosovo (...),spune comunicatul, acest loc sfinţit unde am fost creaţi şi unde am crescut ca popor, ştiind că nu pierdem decât ceva la care renunţă. Iată de ce rechemăm refugiaţii sârbi să revină la casele pe care le-au părăsit pentru că nimeni nu are dreptul să le confişte.

Nu pentru independenţă, DA pentru ordine

Cum era de aşteptat, după declararea independenţei Kosovo străzile Belgradului au fost împânzite de manifestanţi, majoritatea veniţi la chemarea clasei politice, dar şi la îndemnurile Bisericii. Actele de vandalism nu au lipsit, aducându-se pagube importante atât patrimoniului statului sârb cât şi imaginii ţării, în măsura în care au fost atacate ambasadelor statelor care au recunoscut noul statut al Kosovo, dar în special a SUA. Chiar dacă s-a exprimat împotriva independenţei noului stat şi au manifestat împreună cu poporul sârb, săvârşind rugăciuni pentru pacea mondială, Biserca Sârbă a atacat în termeni duri pe cei care au dat dovadă de barbarie. Astfel, prin comunicatul din 23 februarie, Biserica a considerat actele de vandalism ca fiind un atac grav la scopul declarat al manifestaţiilor, iar cei care le-au provocat nu sunt decât membrii ai unor clanuri mafiote şi nicidecum luptători pentru independenţă. Biserica nu este un promotor al violenţei şi al bădărăniei ci un vector al stabilităţii spirituale şi sociale a unui popor.

Dureros este faptul că atât presa ocidentală cât şi cea românească au adus în vederea consumatorului de actualităţi doar faptul că ambasada SUA a fost atacată de manifestanţi, dar nu şi faptul că în urma acetui miting, Biseica prin vocea episcopilor săi a mustrat comportamentul inuman al unor participanţi.

Strigătul disperat al unei Biserici văduvite

Un alt aspect pe care occidentalii l-au omis, voit sau nu, este cel referitor la pagubele infinite aduse Bisericii Sârbe de către cei care acum sunt stăpânii de drept ai provinciei Kosovo. Peste 150 de biserici a căror vechime urcă în secolele XIII-XIV-lea au fost profanate sau distruse între 1999-2004. Perioada amintită coincide cu sosirea şi stabilirea în regiune a trupelor KFOR.

La acestea se adaugă şi publicitatea mincinoasă pe care liderii kosovari au înţeles să o facă în Europa şi America în legătură cu monumentele prezente în aceste provincii. Episcopul Teodosie de Decani îşi exprimă durerea în legătură cu aceste gesturi nesancţionate, afirmând că aceste monumente sunt numite illyro albaneze sau bizantino kosovare, în timp ce prezenţa Bisericii Ortodoxe, stăpânul de drept al acestora, este trecută sub tăcere.

Frumuseţea monumentelor ortodoxe întrece cu mult imaginarul ateu al celor care au hotărât soarta Kosovo. Cele mai frumoase şi mai vechi biserici ortodoxe sârbeşti se află în această provincie. O seamă dintre ele au fost distruse în 1999 în timpul raidurilor aeriene ale Alianţei, iar o altă parte sunt victimele nebuniei şi ale urii albanezilor musulmani. Cel mai recent exemplu este o biserică care a fost incendiată în 2004 şi care refăcută la finele lui 2007 a fost din nou profanată. Acest Ierusalim al sârbilor are cea mai ridicată densitate de biserici ortodoxe din Serbia, nu mai puţin de 1400, multe dintre ele unice în lume, fiind patrimoniu UNESCO. Dar care dintre politicieni s-a arătat sensibil la aceste realităţi?

Lupta sârbilor este, aşa cum afirmă episcopul de Ras-Prizren şi Kosovo-Metohia, Artemie, nu numai o luptă pentru dreptate, pentru interese naţionale, nici nu este numai o luptă armată, ci mai presus de toate este o luptă duhovnicească(...) căci Kosovo este Serbia!

La ora actuală în Kosovo sunt aproximativ 2 milioane de locuitori dintre care 100.000 de sârbi ortodocşi.

Biserica, tinta unor atacuri oculte!

In ultimii ani am fost martorul unei suite de atacuri impotriva Bisericii Ortodoxe Romane, in diferite articole de presa din tara si chiar din strainatate. Astazi a mai aparut un articol in care PF Daniel este condamnat de tendinte dictatorialo-papiste, dupa ce ieri un articol sublinia interesul deosebit pe care anumite persoane din SUA il manifesta fata de ritualul de inmormantare, aproape barbar, din Romania si dupa vestea minunata cum ca icoanele si simbolurile religioase trebuie scoase din scoli; ca sa nu uitam cazul Catedralei Neamului care nu stiu cu ce a putut deranja pe domnii de la Le Figaro, caracterizandu-l ca pe un proiect de tip ceausist. Curios?!!!
Se stie foarte bine ca in timpurile moderne cea mai buna metoda de manipulare a maselor a fost presa, si a ramas pana astazi, careia lumea tinde sa ii dea in majoritatea cazurilor dreptate, considerand ca acei oameni, care le scriu, sunt oameni bine intentionati si bine informati. Lucrurile nu stau intotdeauna asa, faptele o dovedesc. La fel se intampla si cu informatiile pe care le primim in legatura cu Biserica.
Ceea ce ma deranjeaza este ca se scoate in evidenta doar ceea ce este negativ si nu si ceea ce presupune o pozitivitate, motivul cu siguranta fiind unul mercantil. Dar, ma intreb eu, sa fie doar acest rationament. Nu sunt prea convins. In orice sistem si in orice institutie condusa de oameni exista erori, gafe, probleme; in orice Biserica exista si uscaturi, cu toate acestea doar cele din BOR sunt vizibile. Care-i motivul? Eu zic ca se cauta o distrugere a imaginii Bisericii seculare, pe motive banale, in spatele carora se ascund interesele unor politicieni si a anumitor cercuri oculte. Motivul esential este frica acestora de Biserica. Puterea Bisericii este atat de mare incat acesti oameni se simt umbriti de ea; asa si trebuie.
As dori sa fac un foarte recurs istoric in legatura cu tentative identice de inlaturare si intimidare a Bisericii de catre stat. Nu mai departe de inceputul secolului al XX-lea Rusia avea sa treaca printr-o perioada de groaznice modificari socio-culturale si religioase. Tinta preferata a comunistilor a fost Biserica Ortodoxa pe care au considerat-o prea puternica si inamicul sistemului si au dorit sa o reduca la tacere, prin campanii calomniatoare si prin diferite orchestrari. Dupa o perioada de timp, in care au observat ca masurile lor draconiene nu au prea mare efect asupra Bisericii au adoptat o alta strategie si anume aceea de a distruge Biserica din interior. Cei care ati citit cartea lui Vladimir Volkoff cred ca stiti despre ce vorbesc. Strategia comunista rusa a fost adoptata de catre tot blocul comunist, implicit de Romania. Despre aceste lucruri se vorbeste atat de putin pentru ca nu are nimeni interesul ca lumea sa afle adevarul. In perioada comunista au intrat in cler o seama de oameni care nu avea nici in clin nici in maneca cu teologia, erau indivizi dedicati sistemului care stiau foarte bine ce au de facut. Eu nu zic ca nu au fost si preoti care au aderat la securitate in urma unor constrangeri si chiar de buna voie, dar cei mai abili dintre ei, si care au facut cu adevarat rau oamenilor au fost cei special instruiti. Securisti facuti peste noapte preoti si plasati in locurile unde SSI avea informatii ca se afla celule combatante.
Astazi se scot in evidenta doar greselile comise in timpul comunismului, dand o nota de general, si ascunzand adevarul. Ce trebuie stiut este ca Biserica nu este vinovata de nimic si cu nimic, eventual anumite persoane care o slujesc, da, dar acest aspect le scapa jurnalistilor cu pana fina; in al doilea rand subiectele legate de Biserica sunt subiecte citite si de interes quasi-general, in conseninta bine vandute, ceea ce ne duce la o concluzie simpla, presa se leaga de Biserica cu riscul de a deforma informaia, doar pentru a-si vinde mai bine hartia. In al treilea si ultimul rand, as spune ca oricat ar incerca aceste cercuri sa distruga imaginea Bisericii nu vor reusi, chiar daca o parte din oamenii lor mai sunt printre clerici.

S-a demonstrat: Cel mai greu e inceputul....!

E atat de jenant si atat de frustrant. CNCD a dat verdictul: Icoanele trebuie scoase din scoli. Cu alte cuvinte, astazi icoanele maine orele de religie.
As dori sa ma opresc asupra catorva aspecte, cum ar fi motivul scoaterii icoanelor din Biserici sau impasibilitatea guvernantilor.
Cu ce pot deranja oare icoanele pe niste copii? Ce prejudicii pot aducea acestea unor elevi? Despre ce discriminare vorbeste domnul Emil Moise? Faptul ca asa gandesc un numar restrans de persoane, nu inseamna ca trebuie sa si acceptam. Daca tot e vorba de motivul atotinvocat discriminare, atunci hadeti sa ne dam acordul si pentru homosexualitate si pentru prostitutie si pentru marijuana ca doar e discriminatoriu faptul ca nu acceptam toate mutatiile morale ale societatii moderne. Eu am impresia ca societatea de astazi o ia din ce in ce mai mult pe banda banalului si a mediocrului. Dar, pentru a nu divaga prea mult, as vrea sa subliniez ca motivul pentru care icoanele vor fi interzise in salile de curs, e unul cat se poate de absurd, bazat pe ratiuni neoprotestante sau protestante radicale, bine dirijate de anumite cercuri, pentru care Dumnezeu, atata timp cat ei au puterea si influenta, nu inseamna prea mult, sau chiar nimic.

As fi curios cu ce vor acesti distinsi domni sa inlocuiasca icoanele. Poate cateva postere din Popcorn, Playboy sau alte genuri de reviste prea putin eficiente in educatia morala a copiilor; si se mai intreaba de ce atatea cazuri de sinucideri, de abateri si anomalii disciplinare la adolescenti.

Presedintele acestui organism e un distins domn C. A., care daca vom cauta mai adanc nu vom fi uimiti sa vedem ca e reformat, adica, din partea lui icoanele nu au decat sa serveasca ca vreascuri pentru aprins focul. Interpretarea acestor evenimente se impune. Cu siguranta voci autorizate se vor ridica si vor aborda problema, dar nu stiu in ce masura o vor rezolva, desi ar trebui.

Mai vreau sa subliniez un aspect, pe care multi il ignora, si anume ca aici nu e vorba doar de valorile ortodoxe ci de valorile crestinismului veritabil, Ortodoxie si Catolicism, a crestinismului autentic. Daca niste indivizi, membri ai unor biserici aparute ca fruct al razbunarii si al urii si din interese economice, au impresia ca detin adevarul si aduc in discutie principiul discriminarii in aceasta problema, ar trebui sa se opreasca din aceasta pseudologhie pe care nici ei nu o inteleg prea bine. CITITI DOMNILOR ISTORIA CRESTINISMULUI. Unde au fost ei atunci cand poporul nu stia nici sa scrie nici sa citeasca, atunci cand manastirile si bisericile adaposteau adevarate centre de cultura si arta. Unde erau ? Pregateau discursuri penibile si lipsite de sens ? Nu va chinuiti prea tare cu raspunsurile, o parte din dumneavoastra nici macar nu fiintau.

Democratie ? Ce democratie domnilor ? Discriminare ? Da, discrimiare fata de acei 90% crestini veritabili ai acestui popor, fata de cei care cred ca icoana e valoare in sine, fara a cadea in supraestimari idolatre. Ce se intampla acum? Ne vom sacrifica majoritatea pentru minoritate... eu zic ca nu. Asa ceva nu e normal. Daca se va intampla asa ceva atunci suntem si noi victimele a ceea ce specialistii numesc discriminare pozitiva, adica o mare nedreptate pe care acest Guvern, (alegeti dumneavoastra calificativele care li se potrivesc) e pe cale sa o faca. De ce sa nu o spunem pe fata, acestor oameni nu le pasa de nimic decat de ei si de buzunarele lor.

Dar, sa nu uitam esentialul : vin alegerile ! :) E momentul in care vom fi martorii unor noi penibilitati, minciuni, s.m.d ; lupii in piei de oaie…. Acum o sa vedem din nou cum ajung sa se foloseasca de imaginea Bisericii pentru a ramane sau accede in posturile ravnite.

Ceea ce pot spune in loc de concluzie e : RUSINE, rusine celor care pe false ratiuni culturale si de drept a omului ataca o Biserica care ar putea purta linistita titulatura de Biserica Nationala, doar pentru sprijinul pe care l-a acordat acestui popor in decursul veacurilor. Si totusi inceputul e cel mai greu, lasandu-i sa faca acest lucru inseamna a accepta ca primul si cel mai dificil pas a fost facut inspre o indobitocire generala a societatii... nu va mai fi marxism ci o alta forma de materialism....sau si mai rau un laxism moral in care politica isi va face jocurile cu mult mai bine decat o face acum, cand are un oponent atat de puternic : Biserica

L.V.M.

Kosovo. Pe drumul unui dezastru.

Urmaresc cu interes scena politica internationala si ma intreb uneori de ce se intampla atat de multe din lucrurile pe care le gandesc. O problema recenta si care pare a fi una cu implicatii socio-politice atat pe termen scurt cat si pe termen mediu si lung este Kosovo.
Pozitia geografica ar fi de prisos sa o mai amintesc, la fel si faptul ca populatia majoritara din aceasta provincie este de origine albaneza, dar am sa pun o intrebare: Care a fost interesul marilor puteri si ce au urmarit ele prin recunoasterea acestei independente?
Cunoastem ca dintre tarile europene, Franta si Germania s-au grabit cel mai tare in ce priveste recunoasterea statului, iar Statele Unite au fost probabil pionierii acestei strategii. Mai stim ca o seama de state, printre care Spania, Romania si Grecia nu au recunoscut aceasta independenta, motivele le stim foarte bine. Si totusi pentru mine enigma este Franta.
Inainte de a trece la aceasta problema, as dori sa opinez putin in legatura cu intrebarea lansata. Balcanii, cunoscuti in istorie pentru dezvoltarea unor conflicte fara precedent in istorie au toate sansele sa devina si de aceasta data un punct de pornire intr-un nou conflict. Prin aceasta afirmatie nu am facut decat sa raspund pe scurt unei intrebari nelansate: De ce a fost aleasa tocmai Serbia si nu Romania sau Spania. Mergand mai departe as dori sa atrag atentia asupra unui fapt: Rusia. Ultimele declaratii ale liderului rus au avut menirea sa puna putin jar pe scaunele promotorilor independentei.
Iata deci trei forte care incearca pe scena politica mondiala sa-si afirme suprematia:SUA, UE, si Rusia care vine cu o viteza naucitoare din spate si nu schiteaza nici cel mai mic gest in ideea de a ascunde dorinta reocuparii locului pierdut in 1990.
SI totusi, nu am raspuns intrebarii. Nici nu as putea da un raspuns foarte clar din cauza confuziei pe care o reprezinta situatia. Intentia probabila a fost aceea de a nu lasa ca un stat ca Serbia, pe punctul de a se integra in UE, sa aiba o potentiala zona de conflict. Sa fie acesta? Se prea poate... Un alt aspect ar putea fi dorinta SUA, dar, si a UE sa intre intr-un conflict deschis cu Rusia. Anormal ce spun?! Posibil, nu am prea multe argumente, dar poate fi luat in calcul. Dar ma gandesc la suita de nereusite a SUA si UE in dorinta lor de a fixa acel scut antiracheta precum si numeroasele conflicte dintre cele doua si Rusia pe teme ca Irak, Afganistan, Iran, petrol si gaze naturale, la ultimele doua Rusia avand chiar un fel de monopol, aceasta daca ne referim la dependenta Europei de ea. Sa nu uitam si conflictele din 1999, tot din Balcani, cand Rusia, cu toate ca participa cu trupe la NATO a avut o alta pozitie fata de Alianta, dar atunci Rusia nu avea forta de astazi. Si atunci care sa fie motivul neocolorii tensiunilor prezente? Rusia e clar ca doreste sa fie ascultata, ceea ce nu se prea intampla deocamdata, dar eu cred ca ar trebui cat de cat, amenintarile lui Putin nu par a avea parfum de iasomie. SUA si UE (statele puternice cu precadere), probabil aceasta si asteapta, un atac din partea Rusiei ca mai apoi sa ii raspunda cu varf si indesat. Dar, oare, si-au luat ei toate masurile de precautie posibile? SUA cu siguranta nu, (scuzati partinirea) ea stie un lucru, demaram conflicte si intretinem ambele tabere cu arme, ca altfel de ce ar avea cea mai puternica industrie de armament din lume. In ce priveste reusitele ei in postura de arbitru international al pacii, priviti bine in istorie doar fiascouri. UE isi stie si ea interesul, mai ales Germania, Franta si Anglia.
Si acum sa ne oprim asupra problemei si enigmei mele: Franta. Franta condusa de ambitiosul Nicolas Sarkozy s-a grabit sa fie prima in a recunoaste independenta micului stat cu toate ca la randul ei are o problema care tine de zeci de ani: Corsica. Oare statutul ei de mare putere ii pemite luxul unui asemenea act. Nationalistii corsicani nu cred ca vor rata momentul. Deja s-au facut masive arestari la un meci de fotbal din Corsica, unde un grup de scandalagii pe langa lozincile homofobe si rasiste au strigat si lozinci anti franceze. Oare a crezut ca va scapa de aceste manifestatii doar pentru ca este Franta? Istoria o va arata.
Ceea ce pare cert este ca acea cutiuta a Pandorei a fost deschisa. Pacea care a domnit mai bine de 50 de ani in Europa s-ar putea sa fie in curand doar o amintire. Tara Basca, Catalunia, sau Tinutul Secuiesc in curand isi vor cere drepturile pe un alt ton si cu o alta intensitate.
Daca ceea ce am spus se va intampla sau nu, istoria o va arata, ceea ce e cert insa, e ca Serbia a mai primit o palma din partea Germaniei, pardon a UE si a SUA, asa numitii ei prieteni.