De la anotimp la timp...ul alegerilor de toamna

Toamna aceasta nu vine cu miros de frunze uscate si mere coapte, ci cu miros de campanie electorala, promisiuni la pachet, minciunele ambalate in staniol aurit si zambete altruiste. Ingerasii care promit atatea bunatati cu toate ca inca nu a fost declarata campania electorala deschisa, ei au inceput incalzirea, (lectie luata probabil de la sportivi, ca o incalzire buna te fereste de accidentari) in speranta ca atunci cand vor intra in linie dreapta vor reusi inca o data sa duca cu zaharelul pe electoratul, satul dar si lihnit de povestioarele cu Prasl(ii) cei voinici.
Problemele sunt aceleasi, toate-s noi si vechi is toate, daca ar fi sa citez pe celebrul nostru poet, programele viitoarei guvernari sunt care mai de care mai complexe si mai unse cu glazura, fruntile politicienilor schiteaza inceputul unei sfortari, propozitiile sunt din ce in ce mai nuantate, urmand parca o retorica antica. Si totusi, un lucru ma uimeste,atitudinea fata de Biserica. Domnii nostri guvernanti si nu numai, prin intermediul marilor trusturi de pressa, parca au uitat sa mai arunce cu invective in Biserica ( aceasta daca e sa uitam de statistica de acu' o luna, in care oamenii aveau mai multa incredere in pompieri armata si politie decat in Biserica)... Hei., sa nu ma intelegeti gresit politicienii nu au lovit niciodata in Biserica, ci doar prin intermediari , hm... Asadar, ce se intampla? S-a cumintit dintr-o data pressa si a apucat-o frica de Dumnezeu, sau cei care stau in spatele colosilor presei romanesti considera ca nu e momentul sa mai caute nod in papura?
Se tot vorbeste de puterea religiei, dar cu voce joasa ca nu cumva, vreo propozitie nefericita sa starneasca ceva idei in capul vreunui geniu ce apare tot mai des pe la TV. Si totusi, politicienii incearca sa profite din nou. Si cred ca vor reusi (tot din nou) sa atraga electoratul prin chipurile evlavioase pe care le-au inchiriat acu' in prag de campanie.
Oare nu s-a saturat poporul acesta de manipularea murdara a clasei politice? Oare nu s-a saturat de a fi calcat in picioare la fiecare patru ani, sau s-a obisnuit atat de mult cu promisiunile incat are impresia ca intr-o zi vor fi adevarate?
Interesant! Astept in aceasta campanie sa vad noi atacuri la adresa Bisericii, credeti ca vor fi?

Grăbit...

Dacă stau să mă gandesc bine, niciodată nu am avut suficientă răbdare să las lucrurile să meargă de la sine. Tot timpul am încercat să le grăbesc, pentru că în mine ardea dorinţa de a le vedea începute şi chiar terminate. Dorinţa era la început şi se stingea cu fiecare minut care trecea. Lucrurile grăbite, ajungeam, să le dispreţuiesc pentru că,... pentru că erau grăbite, erau incomplete. Şi dacă e să privesc în jurul meu, totul, dar totul îmi spune că lucrul făcut cu cumpătare, în linişte, cu minuţiozitate şi pasiune moderată, e lucrul care reuşeşte. De ce nu am înţeles oare? Oare nu mi-a fost suficient de clar faptul că mersul Soarelui pe cer nu l-a grăbit nimeni vreodată, ci cel mult l-a întârziat (cunoaştem episodul din Ieşire). Nimic din natură nu vine dintr-o dată şi nici nu se termină fără a da un semn înainte, că se va termina.
Baliverne? Se prea poate, că din dorinţa de a-mi aşterne cele câteva gânduri pe această pagină virtuală, să născocesc bazaconii, dar eu sunt convins că adevărul nu e departe de ceea ce eu afirm. O furtună nu vine niciodată din senin, ci o anunţă norii negrii şi plini de apă, şi nici fructul pomului nu se vede, dacă mai inainte de aceasta, o floare nu a ieşit şi mai apoi nu a fost polenizată. Exemple aş găsi cu zecile, dar nu ele îmi stau acum în ‚spate’, ci întrebarea care m-a împins la aceste rânduri.
Răspunsul mi L-a dat fără să ştiu, printr-o expresie superbă a înţeleptului rege, vreme este pentru toate...

Amintirea...

Din tot ce-am avut mi-ai rămas doar tu.
Şi... ce-am avut încât invoc stringent ce am pierdut?! Of mi-e teamă că mi-am legat sufletul de lucruri mărunte, ce mi-au adus o bucurie de-o secundă prelungită, ori aparenţe ce m-au înşelat făcându-mă să rânjesc de bucurie asemeni unui căpcăun după un festin bogat.
De unde şi până unde să strig şi să gem că am pierdut ceva rămânând doar cu tine. Căci nici măcar tu, amintire, nu esti a mea ci a trecutului ce secvenţial îmi reiterează episoade mai mult sau mai puţin veridice din pasajul meu teluric.
M-au părăsit toţi doar tu mi-ai rămas!

__________????_________

Dispreţuiesc mediocritatea, dispreţuiesc tot ceea ce nu vine din suflet ci din dorinţa de a părea altceva decât ceea ce este cu adevărat.

gandul...

De când mă ştiu mă lupt; mă lupt cu morile de vânt şi sunt mai jalnic decât mult pomenitul Don Quijote de la Mancha,şi orice fac şi oriunde mă îndrept rămân doar cu gândul. Gândurile sunt adesea o povară pe care cu cât trece timpul cu atât o duci mai greoi, iar eu o simt... off cu siguranţă nu sunt eu singurul, dar aceasta nu mă bucură ci mă întristează. Dumnezeu ne-a dat libertatea de a gândi, iar noi am profitat de ea, am profitat în sensul cel mai negativ al termenului, ajungând nişte marionete purtate de cele mai negre gânduri.
Ce e gândul? De un vine el? Răspunde-mi şi nu mă lăsa în chinul necunoaşterii!

Normalitatea!

Nu ies bine din supermarket ca dau cu ochii de o masină nemţească..., până aici, nimic interesant, cu toate că era un Mercedes, dar... volanul era pe dreapta! În acel moment îmi veni în minte o întrebare: Ce e normalitatea? Greu cu raspunsul la o aşa întrebare. Adică,.... greu, bine, în fine... iată că dau şi eu în bâlbâială; păi greu cu răspunsul că totul e o aiureală în ziua de astăzi.
Pentru mine nu e normal ca acel volan să fie pe partea dreaptă, în schimb pentru cel din Japonia sau Australia e foarte normal, ba chiar volanul meu de pe partea stângă i se pare o invenţie fără inspiraţie practică.
Of, Normalitatea!
Ce să mai zic de scris!? Pentru mine şi poate chiar pentru tine, cel care citeşti acum, e foarte normal să lecturezi de la stânga spre dreapta, dar pentru ei, pentru ei cei din Orientul Mijlociu, s.a.m.d., oare acest lucru reprezintă o normalitate??? Răspunsul vine de la sine...
Şi iar revin la întrebarea, pe care dacă o mai repet, risc să vă exasperez, ce e normalitatea? Normalitatea nu e cu siguranţă ceea ce noi înţelegem prin cuvântul normal, normalitate aşa cum e şi adevărul, e una singură, şi tot ceea ce diferă de aceasta e uman, adică anormal!

Caterisirea unui episcop rus!!!

Eveniment în Rusia! Un episcop a fost depus din treapta ierarhică

Se ştie că actul caterisirii, cu precădere al unui episcop, este un act de mare responsabilitate şi care are la bază o sumă serioasă de argumente. Într-o perioadă de normalitate o astfel de măsură e luată după îndelungate analize şi dezbateri. În decursul istoriei, în lumea ortodoxă, au fost nenumărate cazuri de caterisire a unor episcopi sau clerici potrivnici dreptelor învăţături de credinţă sau ordinei obşteşti. În cele ce urmează vom încerca să spurprindem câteva din motivele care au dus la caterisirea unuia dintre episcopii ruşi, caz care a ocupat prima pagină a ziareleor de profil din luna iunie.

O ascensiune fulminantă
Este vorba de episcopul Diomede Dzyuban al Anadyrului şi Chukotkei (Tchukotka), regiune situată în N-Estul extrem al Rusiei. Capitala acestei regiuni este oraşul Anadyr numărând o populaţie de aproximativ 11000 de locuitori.
S-a născut în 24 iunie 1961 în Kadievka (Ucraina) având numele de botez Serghie (Sergiu) Ivanovici Dzyuban. A urmat cursurile Institutului de Radio-Electronică din Kharkhoc (Kharkiv) pe care l-a absolvit în 1983. A lucrat pentru o perioadă ca inginer în Kharkoc Construction-Technological. În perioada 1986 – 1988 a frecventat cursurile seminarului din Moscova, după care s-a înscris la Academia Eclesiastică din acelaşi oraş, ale cărei cursuri le-a absolvit în anul 1993. În 1987 a fost tuns în monahism iar, în anul 1991 a fost ridicat în treapta preoţiei. În anul 2000 Sfântul Sinod al Bisericii Ruse a hotărât numirea sa ca episcop de Anadyr şi Chukotka, fiind unul dintre cei mai tineri membri ai Sinodului.
Primele atacuri la adresa Bisericii Ruse
Cunoscut ca făcând parte din aripa ultra-ortodoxă a Bisericii Ruse, episcopul Diomede a ieşit în evidenţă prin atitudinea ostilă manifestată faţă de tehnologia modernă, telefonie mobilă, paşapoartele moderne, vaccinare sau globalizare şi prin atacurile dure aduse la adresa Patriarhiei ruse şi a unor înalţi prelaţi moscoviţi. Atacurile au început în 2007 când în Biserica Ortodoxă Rusă s-au derulat o serie de evenimente deosebite, ca de exemplu: vizita Patriarhului Alexie II în Franţa, împăcarea cu Biserica Ortodoxă Rusă din diaspora, sau evenimentele ecumenice la care au participat delegaţiile ruse, acestea reflectându-se în presa rusă locală şi naţională.
În 26 februarie 2007, avea să apară pe internet prima intervenţie vehementă a episcopului rus la adresa Bisericii Ruse, catalogată, în 1 martie, de către mitropolitul Chiril de Smolensck ca fiind goală de adevăr. Al doilea atac via media a urmat la doar câteva luni, mai precis în 6 iunie 2007, de această dată printr-o scrisoare trimisă patriarhului şi semnată de câteva zeci de preoţi din Siberia orientală.
,, Rugăciunile în comun sunt inadmisibile pentru un ortodox...’’
Principalele atacuri ale episcopului Diomede s-au îndreptat împotriva politicii eclesiastice a patriarhului Alexie, considerată ca fiind una profund ecumenistă şi antiortodoxă. Reacţii vehemente au apărut în urma vizitei în Franţa în cursul lunii octombrie 2007, prima de acest fel a unui patriarh rus, ocazie cu care patriarhul Alexei al II-lea a intrat în celebra Nôtre Dame de Paris oficiind o slujbă în faţa coroanei de spini a Mântuitorului. Episcopul Chukotkei a considerat gestul patriarhului ca fiind unul blasfemiator afirmând că slujbele religioase şi chiar rugăciunile în comun nu sunt admisibile pentru un ortodox ce se arată îngrijorat de puritatea religiei sale. Episcopul rus însă uitase că Biserica Rusă nu a participat la rugăciunile în comun cu alte culte sau religii. În ce priveşte evenimentul de la Nôtre Dame de Paris, nu a fost vorba de o co-slujire, ci despre o slujbă ortodoxă, la care au asistat şi oficialii catolici, printre care şi episcopul Parisului André Vingt-Trois. Asupra acestui eveniment Biserica Ortodoxă Rusă a dat o seamă de comunicate de presă în vederea unei asimilări corecte de către opinia publică. Tot cu privire la rugăciunea în comun, în comunicatul din 13 mai 2008, Patriarhia moscovită reafirmă poziţia ortodoxiei ruse afirmând următoarele: Vrem încă odată să confirmăm intenţia noastră de a ne abţine de la participarea la rugăciunile comune cu neortodocşii.
Sfidând explicaţiile Patriarhiei, episcopul nu s-a oprit, atacând din mai multe perspective. Un reproş destul de întâlnit în Rusia, de acesta uzitând mass-media rusă, este acela al imixtiunii politicului în problemele bisericeşti, lucru care, în opinia lui, nu face altceva decât să demonstreze cât de slugarnică ( sergianism ) este conducerea Bisericii Ruse politicii capitaliste a lui Putin ( pe atunci încă preşedinte al Rusiei ). Diomede afirmă că: dezvoltarea unui spirit de împăciuire, conciliere spirituală, care supune puterea bisericească celei civile, nu face altceva decăt să vină în detrimentul libertăţii date de Dumnezeu. Acesta nu a uitat să supună atenţiei publicului, aşa numitele abuzuri ale conducerii faţă de preoţii şi călugării ce au arătat neascultare faţă de aceasta, fiind excomunicaţi sau scoşi din ierarhie. Diomede pare a fi revoltat de ceea ce el numeşte: Generalizarea sancţiunilor, împotriva preoţilor şi a călugărilor, care sunt puşi sub interdicţie, absolviţi de funcţiile lor şi mutaţi.
În scrisoare sa, episcopul, nu uită să consacre un paragraf special întâlnirii de la Moscova a mai marilor religiilor lumii. Expresii ca Dumnezeul comun, pe care le putem citi în declaraţia finală aprobată de întreaga adunare, sau Noi vom păstra pământul pe care ni l-a dat Dumnezeu, în opinia sa, nu sunt în conformitate cu doctrina ortodoxă. El susţine că e imposibil ca noi creştinii să avem acelaşi Dumnezeu ca iudeii şi musulmanii. În cele din urmă acesta insistă asupra faptului că patriarhul Alexei a renunţat la ideea convocării unui sinod general al Bisericii Ortodoxe Ruse, şi că preferă transferul puterii în mâna unui grup restrâns de episcopi, ceea ce nu face nici o diferenţă între el şi puterea de la Kremlin. Afirmaţiile acestuia par cu totul deplasate în contextul în care Biserica Rusă şi-a prezentat de nenumărate ori poziţia faţă de ceea ce înseamnă ecumenismul şi dialogul cu celelalte religii, una dintre poziţiile cela mai dure şi mai conservatoare, dacă e să ne raportăm şi la celelalte Biserici Ortodoxe.
,,Un veritabil şoc’’
Scrisoarea deschisă a înaltului prelat, a făcut furori în lumea ortodoxă rusă, atât în cea a conservatorilor cât şi în cea a liberalilor. Mikhail Posdnaviaev, corespondent al ziarului Novye Izvestia, susţine că în momentul citirii articolului a avut un veritabil şoc; în timp ce părintele Gleb Yakunin, unul dintre conducătorii aripii ortodoxe ultra-liberale, susţine gestul episcopului, chiar dacă nu este de acord cu cele afirmate de către acesta; îl susţine mai ales pentru faptul că reprezintă un gest de curaj, aprob iniţiativa sa şi sper ca va face să mişte lucrurile, subliniază acesta. În schimb ulta-conservatorul Mikhail Nazarov spune că Preasfinţitul Diomede a avut curajul de a afirma cu voce tare ceea ce mulţi dintre clerici şi laici afirmă şoptit.
O atitudine total ostilă faţă de mai marii săi
Însă atenţie, acestea par a fi doar o mică parte dintre motivele pentru care episcopul Diomede a fost depus. Îndemnurile sale la turbulenţe sociale şi atitudinea sa, faţă de tot ceea ce înseamnă tehnică, precum şi îndemnul întoarcerii la monarhie în defavoarea democraţiei, au fost motivele principale ale acestei caterisiri. După cum rezultă din comunicatul de presă al Bisericii Ortodoxe Ruse, episcopul Diomede în ultimii doi ani a dat dovadă de o atitudine total ostilă faţă de mai marii săi, având un comportament schismatic. A condamnat vehement tot ceea ce a însemnat dialog cu alţi creştini sau cu reprezentanţii altor religii, uitând că fără dialog riscăm să ne inchidem într-o colivie a iluziilor. De asemenea, a îndemnat păstoriţii săi la refuzul folosirii cărţilor de credit sau a telefoanelor mobile, acestea putând ajuta la un control total al autorităţilor asupra persoanei umane, afirmaţie care rămâne încă suspendată, dacă e să ne raportăm la tot ceea ce se vorbeşte despre efectele tehnologiei moderne. În ce piveşte rugăciunea patriarhului Alexie II din catedrala Nôtre Dame, aceasta, din perspectiva lui Diomede nu a fost un semn de frăţietate ci unul de cădere în erezie şi de nerespectare a canoanelor bisericeşti. De asemenea Diomede cerea Bisericii Ruse o părăsire imediată a Consiliului Ecumenic al Bisericilor şi desfiinţarea departamentului de relaţii externe.
27 iunie: Sinodul Bisericii Ruse găseşte o soluţie pentru episcopul schismatic
În perioada 24 -27 iunie în sala de şedinţe a Biserici Hristos Mântuitorul, din Moscova a avut loc întâlnirea Sinodului Bisericii Ruse, sub preşedenţia patriarhului Alexie al II-lea. La această adunare au participat 184 dintr-un total de 197 de episcopi ai Bisericii Ruse. Ultima întâlnire a acestui Sinod s-a desfăşurat în 2004. Punctul central al discuţiilor au fost restabilirea comuniunii cu Biserica Rusă din diaspora, numit şi eveniment istoric, Biserică care din 1920 nu mai participase la vreun sinod al Bisericii Ortodoxe ruse; cononizarea unor sfinţi, înfiinţarea de tribunale ecclesiastice, dreptul omului modern la libertate şi bineînţeles problema episcopului Diomede.
În urma acuzelor aduse, şi a nenumăratele refuzuri de a dialoga ale lui Diomede, Sinodul Bisericii Ruse a analizat situaţia acestuia, prezentată de Comisia Sinodală Teologică şi au decis depunerea din treapta episcopală pentru acte anticanonice, pentru calomnie şi minciună cu privire la ierarhia bisericească şi pentru incitare la schismă. Cu toate acestea Sinodul a mai dat o şansă episcopului răzvrătit, decizia intrând în vigoare doar în cazul în care acesta nu se va prezenta cu explicaţii solide. Trebuie menţionat că episcopul Diomede nu a fost prezent la sesiunea sinodală din 27 iunie, el absentând nejustificat. Episcopii au considerat că după studierea documentelor, mărturiilor şi a circumstanţelor date, greşeala cea mai mare a episcopului Diomede a fost aceea a cultivării în Biserică, prin mesajele şi declaraţiile sale, a unui suflu de revoltă în devafoarea unităţii la care ne îndeamnă Însuşi Domnul nostru.
Ascultare versus anatematizare
Chiar dacă Biserica Orthodoxă Rusă i-a mai dat o şansă, pentru a se căi de faptele sale, liderul religios al regiunii Tchukotka a continuat să fie ostil superiorilor săi. Aşa se face că la 17 iulie ( la 90 de ani de la executarea ţarului Nicolae II al Rusiei ) a apărut în presa rusă o scrisoare semnată de episcopul (acum depus) Diomede. În textul acestei scrisori Diomede condamnă încă o dată ierarhia superioară rusă ca eretică, anatematizând pe patriarh şi pe cei din suita sa. De asemenea, el a afirmat că după această anatematizare mitropolia de Moscova şi Minsk este vacantă şi i-a îndemnat pe credincioşii ruşi să refuze a mai da ascultare acutualei ierarhii. Tot aici îşi exprimă şi dorinţa ca Rusia să se întoarcă la monarhie. Toate invectivele aduse la adresa Patriarhiei ruse, au fost respinse ca fiind neadevărate.
Episcopul Marcu de Khabarovsk şi Amur, cel care suplineşte temporar pe Diomede, a afirmat într-o emisiune televizată de pe RENTV că atitudinea Bisericii şi pedeapsa dată acestuia, nu va readuce pe Diomede la adevăr, acesta refuzând să îl perceapă ca atare.
Biserica Rusă prin vocile sale oficiale a afirmat că tot ce mai rămâne de făcut în legătură cu acest episcop este să se roage pentru luminarea lui şi revenirea la raţiune, pentru că doar o minte lipsită de înţelepciune poate debita asemenea afirmaţii defăimătoare.
Ca o concluzie la toate acestea am putea spune că acest conflict, s-a iscat în primul rând din cauza încăpăţânării episcopului Diomede în susţinerea poziţiei sale ignorând orice fel de explicaţie, dar pe de altă parte, trebuie, să vedem şi lipsa unor căi transparente, sincere şi durabile de comunicare între clerul nivelului ierarhic superior cu cei din treapta inferioară, dar şi cu cei de pe aceeaşi treaptă.
Cazul acesta ar putea stârni anumite întrebări legate de ceea ce s-a petrecut în România în această vară. Înainte de a trage, însă, nişte concluzii pripite, să nu uităm că Diomede nu a schiţat nici un gest de regret pentru cele spuse, absentând de la şedinţele sinodale şi în plus răspunzând prin pomenita scrisoare de anatematizare, lucru care nu s-a întâmplat şi în cazul episcopilor noştri.
Liviu VIDICAN-MANCI

Pentru întocmirea acestui articol au fost folosite informaţii de pe următoarele pagini web:
http://www.russie.net/article4407.html
http://www.egliserusse.eu
http://www.orthodoxie.com
http://religion.info
http://www.orthodoxpress.com
http://www.orthodoxnews.com
http://www.interfax-religion.com
http://en.wikipedia.org/wiki/Diomid

Şi a plecat....şi pleacă....şi nu va rămâne!

Îmi amintesc cu plăcere de vara anului 1995 când eram în febra examenelor de admitere la Seminarul Teologic din Cluj-Napoca. Eram trei pe un loc, ... în consecinţă o concurenţă acerbă. Timpul a trecut, iar copilul timid din curtea Seminarului, pe cale de a părăsi examenul de Religie pentru că a avut proasta inspiraţie să scrie cu pastă neagră, că cică aşa îi părea lui mai estetic, a crescut. Vara lui 2000 venea cu alte examene şi alte doze de stres, dar au trecut şi acelea. A venit masterul, iar mai apoi doctoratul, toate trecând şi lăsând în urmă doar amintirea unor momente, atunci, cu o încărcătură emoţională extraordinară, acum, file scrise pe pergamentul unui debut în viaţă.
Dacă ar fi să trag o linie, acum, aş fi tentat să spun că toată viaţa mea a fost un neîncetat şir de încercări (da neîncetat ...de încercări) şi dacă atunci nu am înţeles de ce, acum începe să mi se contureze un răspuns şi să conştientizez că, nimic în această viaţă, nu îţi dă o satisfacţie mai mare decât lucrurile cele mai dificil de rezolvat.
Un alt aspect pe care aş dori să îl subliniez este temporalitatea fiecărui eveniment din viaţa mea, şi trăirea lui la maximă intensitate, fără a mă transpune în viitor şi a conştientiza gravitatea evenimentelor ce vor urma. E imatur şi prematur să spun că am experienţă de viaţă, cu toate cu uneori sunt tentat să afirm că un minim de experienţă, am; dar un lucru îmi este extraordinar de clar: TIMPUL TRECE SI, LA FEL CA PASAREA PE CER, NU LASA URME VIZIBILE, care să ne spună că pe aici a trecut timpul. Timpul, această noţiune care mă zăpăceşte, am impresia că a fost creată pentru a-l ajuta pe om atunci când acesta realizează că viaţa lui e doar o dâră de evenimete şi iluzii, şi că, după această dâră urmează CONCRETUL.
Mă voi opri aici cu reflexia mea, recunoscând că nostalgia vremurilor trecute şi a fiecărei secunde ce trece mă învăluie.

De ce ma plang?

Adesea ma intreb de ce ma plang ca sunt obosit, ca sunt ocupat, ca sunt depasit de situatie, ca ma doare capul, ca mi-e foame, ca cineva drag m-a suparat, s.m.d., dar imi spun mult prea rar, bucura-te că poţi fi ocupat, depăşit de situaţie, supărat ş.m.d.. De ce spun acestea? Pentru ca toate aceste mici inconveniente se întâmplă oamenilor normali, pentru care nu e o problemă să facă o plimbare, nici să asculte o muzică, nici să conducă o maşină, pentru că fizic sunt integri.
Se spune ca o buna parte dintre persoanele ajunse la varsta pensionarii, care in tinerete au fost foarte active, ajung intr-o depresie teribilă, unele dintre ele murind la puţini ani după evenimentul menţionat. Probabil că există puţină exagerare în această afirmaţie, dar un sâmbure de adevăr tot conţine, oamenii acestia se trezesc in incapacitatea de a mai face ceea ce o viata au putut si au stiut sa faca, dar eu cred ca tragedia incepe de la 70 de ani in sus.
În cele din urmă mai bine e să spunem că suntem obosiţi, că suntem stresaţi, că avem probleme la servici, decât să spunem că ne-ar prinde bine o plimbare prin parc, dar nu are cine să ne ajute, că am vrea să mergem la servici dar suntem imobilizaţi într-un cărucior cu rotile.
Obişnuiesc să spun că viaţa este frumoasă, dar intensitatea cu care o trăim contribuie mult la gradul frumuseţii ei.

Din cotidian....

Astăzi am participat la unul dintre puţinele examene pe care, ca doctorand, trebuie sa le susţin în primul an de studiu. Dinsciplina: Istoria ştiinţei, cu un distins profesor al cărui nume prefer să nu îl fac public. Totul s-a derulat bine....până la un moment dat, când frustrările amestecate cu mândria şi ura a două personaje cheie în susţinerea examenului, adică, domnişoara ce susţinea referatul şi profesorul ce încerca să schiţeze maximă concentrare; deci totul a părut O.K., până în momentul în care nefericita mea colegă a început susţinerea unui nenorocit de referat pe o temă pe care nici daca m-ai fi forţat să o reţin, nu aş fi reuşit.
Prin întrepătrunderea verbală şi psihică dintre cei doi, am observat un lucru care m-a prăbuşit; să nu vă gândiţi că este prima dată când văd aşa ceva, dar este pentru prima dată când un student, doctorand în cazul de faţă, îşi susţine poziţia cu o forţă de apreciat, dar, care îi este într-un stil comunist, fatală.
Profesorul s-a arătat a fi un tip înţelegător, el s-a arătat, dar eu nu l-am perceput aşa...înţelegeţi ce vreau să spun; adică ceea ce mi-a arătat el, eu nu am văzut. În schimb, ....în schimb am conştientizat şi procesat imaginea unei persoane extrem de trufaşe, de orgolioase, de neloiale şi neechitabile. O persoană care apreciază atunci când este ascultată şi depreciează atunci când trebuie să asculte, un fel de ŞTIE TOT. Dar nu aceasta mă interesează, s-ar putea ca toţi să avem aceleaşi defecte, ba chiar mai mari, dar faptul că cineva îşi susţine într-un mod pertinent punctul de vedere, poate cu o insesizabilă infatuare, şi depunctarea lui din această cauză îmi pare a fi un act mişelesc, un act de slăbiciune.
Miturile cu, şi despre profesori sunt la ordinea zilei şi pe buzele tuturor studenţilor, dar parcă sunt greu de crezut...ei bine, astăzi, încă odată, mi s-a demonstrat cât de nepărtinitor poate fi omul şi cât de subiectiv. Si de ce? Doar pentru faptul că cineva a încercat, şi zic eu a reuşit, să-şi susţină punctul de vedere într-un mod inteligent şi inteligibil, dar printr-o exprimare mult prea academică şi mult prea elevată pentru vârsta sa. Greşeala...? Greşeala a fost în faptul că tânăra ştia mult prea bine ceea ce vrea să spună, şi ceea ce îşi doreşte de la viaţă! Rezultatul... arestarea nedreaptă şi refuzul de a fi ascultată cu maximul de atenţie şi de seriozitate, precum şi refuzul de a încerca să înţeleagă ceea ce vrea ea să exprime....
Bine....vorba multă sărăcia omului, ca o concluzie aş afirma următoarele: în faţa oamenilor, mai mult sau mai puţin complexaţi e bine să nu faci pe inteligentul, chiar dacă eşti, e bine să taci (că doar la un curs ŞTIE TOT vorbeşte, ROBII SĂI ascultă). Ţineţi-vă bine fraţilor!...şi generaţiile noastre au asemenea fenomene, care din nefericire la vârsta pe care distinsul profesor o are, s-ar putea să fie infinit mai drastici şi mai nenorociţi.

Astăzi, când Soarele mi-a scăldat faţa cu razele sale şi când tavanul de la Sinagogă a fost găurit de o spaimă de ploaie..... Să ne bucurăm de fiecare clipă, totul e unic!