Incompletul

Ma tot intreb daca a existat vreodata un om care sa le cunoasca pe toate?! Se poate ca la un moment dat sa fi fost Adam; pentru cat timp? nu stim, timpul fiind, pe atunci, prieten cu omul... Si chiar daca a cunoscut totul, nu l-a cunoscut pentru mult timp... .

Am impresia ca traiesc intr-un imens puzzle, iar eu, la fel ca tine, sunt o insignifianta piesa din el, care totusi contribuie la intreg. Odata cu nefericita cadere in pacat a lui Adam, Dumnezeu ne-a pedepsit in multe feluri: ne-a blestemat ca prin sudoarea fruntii noastre sa ne castigam cele necesare traiului, ne-a facut muritori, dar, nu in ultimul rand, ne-a dat si ghimpele cunoasterii. Curiozitatea l-a dus pe om spre pomul oprit, iar mandria l-a facut sa manance din el. Curiozitatea aceasta si dorinta de a cunoaste tot, de a sti si cum bate toaca in cer, ne arata totodata cat de incompleti suntem si nu doar cat de avizi dupa cunoastere. Unii cunosc fizica, matematicile si chimia, dar probabil le lipseste sociologia, filisofia sau teologia, altii cunosc literele, istoria, filosofia, dar nu au nici un habar de fizica, geometrie sau fizica mecanica; .... e limpede ca suntem incompleti ... in ale cunoasterii.

Vom deveni completi vreodata?

Biblia ar raspunde, dar cine'o intreaba?

E o zapaceala totala: criza in sus, criza in jos; toate posturile de televiziune si trusturile de presa vorbesc doar despre aceasta criza. Unii spun ca a apus capitalismul, altii ca, doar, una din rotitele de functionare ale acestei masinarii gigantice, s-a defectat, dar toti afirma la un ison: e criza. Si criza ne orbeste pe toti si ne lasa sa ne framantam si sa nu mai dormim noptile ca...vai! e criza. Ne culcam obositi, ne trezim obositi, ne culcam suparati, ne trezim disperati. Ce e de facut?

Cred ca nu mare lucru; trebuie doar sa privim realist lucrurile, asa cum Dumnezeu, Cel care ne-a creat, ar vrea sa le vedem. Biblia, cea mai ignorata carte de catre politicieni, dar, totusi, cartea de capatai a majoritatii crestinilor, a avut, are si va avea raspuns la toate. As dori sa ma opresc asupra a catorva versete din cartea Ecclesiast, cap.11, versetele 7-9: Dulce e lumina si bine le este ochilor sa vada soarele. Ca, chiar daca omul va trai ani multi si intru toti se va veseli, e bine sa-si aminteasca de zilele intunericului, ca tare multe vor fi. Tot ce vine e desertaciune. Si cand ma gandesc ca aceste versuri au fost scrise cu multe mii de ani in urma, de catre un om care le-a avut pe toate: faima, bogatie, putere, copii si sotii; care a cunoscut atat binele cat si raul, un om in care a primat, in cele din urma, iubirea pentru intelepciune.

Cati dintre cei care se preocupa de aceasta trista si mincinoasa criza se bucura ca vad lumina soarelui mai mult decat faptul ca au cu 100 de dolari mai mult in buzunar? Cati dintre acestia constientizeaza faptul ca lumea nu se sfarseste cu aceasta criza si ca lucrurile adevarate nu intra niciodata in incidenta ei? De ce ne-am intreba...., e mai usor sa te strezezi decat sa lauzi pe Dumnezeu, e mai usor sa te plangi decat sa te bucuri pentru fiecare dimineata in care te trezesti si ii vezi pe cei dragi langa tine, pentru faptul ca poti merge pana la toaleta pe picioarele tale.

Omul secularizat uita ca tot ce vine e desertaciune; unii s-au sinucis ca si-au pierdut toti banii la bursa, altii se vor sinucide de acum incolo, tot pentru stupizenii materiale, toti insa uita ca zilele intunericului tare multe vor fi.

Sa ne trezim dimineata si sa multumim ca e criza financiara si ca noi putem vedea lumina soarelui, ca e criza financiara si noi putem sa ne bucuram de zambetul inocent al unui copil, al sotiei, al mamei, al tatalui, al fratelui sau al surorii; sa laudam pe Dumnezeu pentru ca inca suntem in viata si mai putem face ceva pentru sufletul nostru: Fiindca omul nu-si cunoaste vremea; asa cum pestii se prind in lat, tot astfel se prind fiii omului in vremea cea rea cand fara veste cade peste ei. Ecclesiast 9, 12.

Citatele au fost luate din Biblia sau Sfanta Scriptura, editie jubiliara a Sf. Sinod, Ed. IBMOR, Bucuresti - 2001.

Drama creştinilor din Irak şi India. De la ameninţare la persecutare

 

Fericiţi veţi fi când din pricina Mea vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi, minţind, vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri,

că aşa i-au prigonit pe profeţii de dinaintea voastră.

Matei 5,11-12

 

Când am început să-mi fac planul pentru articolul din această lună am fost pus, oarecum, în situaţia de a alege între două subiecte extrem de interesante: atitudinea Bisericii Ortodoxe faţă de criza financiară actuală şi drama creştinilor, în mileniul al III-lea, de pe teritoriile Irakului şi ale Indiei. În cele din urmă balanţa a înclinat înspre cel de-al doilea subiect, importanţa lui, după cum veţi putea vedea şi dumneavoastră, întrecând cu mult pasabila criză financiară.

Că este vorba despre ortodocşi, catolici sau vechi orientali, nu cred că mai are o importanţă atât de mare în contextul unor persecuţii de acest calibru.

Aceste evenimente au loc cu precădere în două colţuri ale lumii: Irak şi India. Una secerată de luptele interne (shiiţi şi suunţi) şi în pragul unei drame social-econimice, cealaltă într-o explozie economică fără precedent care ar pute-a plasa pe unul din primele două locuri în ierarhia forţelor economice mondiale.

Semnalul de alarmă a fost tras în 23 octombrie 2008 când s-a dat publicităţii raportul AED (Aide à l'Eglise en détresse, organizaţie care se ocupă anual de statistici şi rapoarte pe tema libertăţii relogioase în peste 190 de state din lume). Raportul ilustrează o recrudescenţă a vilolenţelor împotriva creştinilor, îndeosebi, pe teritoriile de nord ale Irakului şi ale Indiei.

,,Între creştini nu există nici o diferenţă”

În Irak situaţia pare a fi deosebit de gravă. Această ţară din vechea Mesopotamie  a fost creştină înaninte de a se naşte Mohamed şi religia al cărei părinte este. Cu toate acestea, dacă e să ne referim doar la perioada 2003 – 2008, din cei peste 800.000 de credincioşi creştini au rămas mai puţin de jumătate. Cauza este foarte clară: persecuţia grupărilor islamiste radicale împotriva creştinilor. Motivele sunt şi mai clare: sunt creştini asemeni amernicanilor. Îmi amintesc că pe când eram în Franţa la studii aveam mai mulţi colegi din Irak, Siria şi Liban, cu doi dintre aceştia ( din Irak şi Liban) eram prieteni apropiaţi. De fiecare dată când vorbeam despre mediul religios, cu precădere mesopotamian, mă şocau afirmaţiile lor cu privire la drama pe care o trăiesc familiile creştinilor în aceste ţări. Pentru musulmani, erau de acord cei doi,  nu există nici o diferenţă între creştini, adică, idiferent că e catolic, ortodox, vechi oriental, protestant,  toţi sunt creştini, toţi merită aceeaşi soartă.

Unii spun că tragedia creştinilor în Irak, al cărei epicentru este al doilea oraş din ţară Mossul, a început imediat după înlăturarea regimului lui Saddam Hussein în 2003, însă din ceea ce-mi spunea pr.Rami Simun, fostul meu coleg irakian, drama creştinilor a început în anii ’90 odată cu intervenţia americano-creştinilor, în conflictul dintre Irak şi Kuweit. Embargoul impus de către americani Irakului, creşterea corupţiei, viaţa din ce în ce mai săracă pe care irakienii o duceau, toate acestea, erau aruncate, ca vina, asupra creştinilor. E ca şi cum ar fi spus „ Creştinii voştri ne-au adus în această situaţie, deci voi să plătiţi!”

,,Părăsiţi pământul Islamului”

Persecutarea creştinilor de aici a fost luată trepatat, etapizată chiar. De la administraţie şi până la ultimul chioşc în care cel care vindea era musulman, irakianul de religie creştină trebuia să se apere, să îndure ruşinea că e creştin, de aceeaşi teapă ca cei care i-au cotropit ţara. De la prozelitismul violent la atacul cu bombă, toate acestea au fost puse în practică. Intimidările s-au transformat în ameninţări, iar ameninţările în atacuri cu arme sau bombe artizanale, care au lăsat în urmă numai anul acesta peste 80 de morţi. Doar în luna septembrie, în timpul ramadanului, au fost ucişi câteva zeci de nou botezaţi la Creştinism. În octombrie alţi 12 au fost ucişi. Se pare că aceşti asasini nu au nici o jenă în a se plimba cu maşinile pe străzile oraşului şi a striga la portavoce: ,,părăsiţi pământul Islamului”. Toate acestea doar pentru că sunt creştini şi, chipurile, sunt de religia americanilor, iar autorităţile rămân reci şi distante, fiind parcă de acord cu această epurare religioasă. Drama, pe care o trăiesc creştinii din Mossul, este cu atât mai mare cu cât acest oraş, vecin cu Ninivele biblic, este un simbol al creştinimului mesopotamian.

 

 

Şi tu, India?

Să spunem că irakienii musulmani au un argument destul de solid (nici un argument nu poate fi destul de bun atunci când vrem să omorâm pe cineva, dar reducând situaţia la absurd, să o spunem) atunci când persecută pe fraţii lor creştini. Ţara lor a fost asediată de cruciada creştină americană, (aşa cum le place radicalilor musulmani să numească războiul din Irak) dar ceea ce se întâmplă în India e afară de orice înţeles. În India unde ponderea creştinilor e de 2,4% aceştia sunt ţinta preferată a ,,protectorilor hinduismului”. Numai în 2007, 25 decembrie, pe când creştinii serbau Naşterea Mântuitorului, un grup de hinduşi extremişti din statul Orissa (situat în estul Indiei) au atacat violent pe creştinii din aceste locuri. Bilanţul a fost unul tragic: 9 morţi, câteva zeci de răniţi, 70 de biserici şi instituţii creştine distruse sau devastate. Toate acestea reies din raportul AED.

Când alţii greşesc, tot creştinii plătesc

Din 23-24 august violenţele au reînceput. Sub pretextul asasinării lui Laxamanananda Sarawati, unul dintre responsabilii Orissei în Consiliul mondial hindus, asasinare pusă pe seama creştinilor, - cu toate că asasinatul a fost revendicat de rebelii maoişti[1] - persecuţiile au revenit. Numai de la această dată au fost ucişi peste 60 de oameni. După datele pe care le furnizează agenţia „AsiaNews” aceste violenţe au făcut peste 18.000 de răniţi, au fost distruse 178 de biserici, peste 4500 de case şi 13 şcoli au fost arse, iar numărul creştinilor, care au fugit din calea acestui masacru, se ridică la 50.000.  Autorităţile sunt surde la strigătul disperat al creştinilor şi nu intervin decât formal în aplanarea conflictelor. Cu toate că, în mod normal, nu ar avea de ce să fie deranjaţi de prezenţa creştinilor în India, numărul lor fiind foarte mic, hinduşii îşi găsesc diferite pretexte pentru a-i alunga, simţind probabil forţa extraordinară a spiritului creştin.

Oare, nu este o ironie a sorţii că aceste două ţări care au primit Evanghelia de la Sfântul Apostol Toma îşi persecută şi astăzi creştinii?

Irakul şi India nu sunt cazuri singulare

Sigur că, în aceste câteva rânduri, nu am surprins decât o fărâmă din ceea ce se întâmplă în lume cu privire la libertatea religioasă a creştinilor. După cum rezultă din raportul AED, Irakul şi India reprezintă cazurile cele mai îngrijorătoare, dar pe lângă ele mai pot fi aşezate încă cel puţin 60 de state, cum sunt: Arabia Saudită, Iran, Pakistan, China, Coreea de Nord, Sudan, Nigeria, Cuba etc.

Dacă în ţările musulmane creştinii sunt reduşi la tăcere mai mult sau mai puţin prin forţă, la noi, în Europa, lucrurile stau „extraordinar”. Libertatea de mişcare şi de exprimare a musulmanilor nu este îngrădită de nimic, iar rezultatul este văzut în miile de convertiri la Islamism ce se fac anual în ţările europene. Să stea, oare, România mai bine la acest capitol? Din date încă neoficiale, în 2008, numai în Cluj, au trecut la Islamism peste treisute de persoane, în majoritate medici şi avocaţi şi foarte mulţi tineri.

Se pare că, pe fondul unor interese economice şi expansioniste, milioane de creştini suferă, pierzându-şi tot ce au mai scump şi fiind nevoiţi să părăsească locurile unde s-au născut şi au crescut. Dacă la noi, doar în cărţile de istorie, mai citim despre persecutarea creştinilor, ei bine, în Orientul Mijlociu, şi nu doar acolo, creştinii sunt persecutaţi şi omorâţi doar pentru că sunt creştini. Oare, cine susţine această epurare religioasă? Să se plătească pe această cale poliţele restante în urma războaielor susţinute de americani şi europeni în aceste regiuni? Încotro Răzbunare ...? Încotro Islamule... ? Încotro Iubire... ?

---

[1] Partizani ai politicii lui Mao Zedong

Meleaguri Romanesti

Ieri, 8 noiembrie, sarbatoare a Sfintilor Mihail si Gavriil si a tuturor puterilor ceresti, am facut cunostinta cu un loc pe care niciodata nu mi l/am imaginat: Muntele Sacelului. E in judetul Cluj si nu e departe de Muntele Baisorii, dar e mult mai putin cunoscut. 

A fost o zi de exceptie, din punct de vedere meteorologic si am reusit sa urcam cu masinile pana sus, pe un drum forestier construit in serpentine. Acolo, sus, pe creasta muntelui, ca un turn de observatie, ascunsa intre padurile de stejar, fag si mesteacan, vegheaza o bisericuta care poarta hramul Sf. Arhangheli Mihail si Gavriil. E un loc cu adevarat binecuvantat de Dumnezeu de unde poti vedea cel putin patru randuri de coline, atunci cand nu e foarte limpede zarea, si, proabil mai multe cand nu e umiditatea foarte crescuta.

In acest cuib de vulturi, nu traiesc mai mult de cateva zeci de suflete, cu chipurile senine si bujori in obraji, a caror ocupatie de baza este taiatul lemnelor si cresterea bovinelor, cu alt tip de agrigultura neputandu-se ocupa din cauza calitatii pamantului. Unii mai au si cate o pastravarie, dar acestia fac parte din clasa celor foarte avuti. Gospodariile lor sunt presarate la diferite niveluri si altitudini, incat iti creaza impresia unor ciuperci de pasune uriase. O parte dintre acestia nu au nici macar electicitate, dar nici nu par a fi foarte ingrijorati din aceasta pricina. Chipul tinerilor, insa, este scump la vedere. Comunitatea este formata dintr-o majoritate ingrijoratoare de varstnci, semn ca peste cativa ani locurile acestea vor deveni doar o amintire si nu un loc de conviventa. 

Sunt locuri care te impresioneaza prin frumusetea lor virgina, prin oamenii care le locuiesc, prin tot ce acund, dar mai ales prin linistea si implinirea pe care ti- ofera, sunt locuri in care te simti cu adevarat o fiinta umana si nu un robot antopoid.

RELATIVISMUL UMAN (I)

Astazi imi vei spune ca te-ai hotarat ca de maine sa nu mai fumezi, iar maine iti vei spune ca doar o viata ai, de ce sa nu te bucuri in voie de ea. Astazi bogatul si-a spus ca de acum o buna perioada de timp nu se va mai osteni cu nimic, ci va sta in petreceri si veselii, saltand de bucurie si lafaindu-se in desfatari lumesti, tot astazi Dumnezeu i-a zis ca sufletul  ii va fi luat. (...)

Viata urmeaza o linie preciza care incepe intr-un punct X, pe axa vesniciei, si se termina intr-un punct Y, pe aceeasi axa. Dar intre X si Y omul isi face atatea planuri ca nici nu isi mai aminteste cand a pornit din X si cum a ajuns in Y. Daca am avea constiinta micimii noastra, daca am sti ca mai avem doar o ora de trait, oare la fel ne-am comporta?

Omul este o constanta variabila! Si totusi sunt oameni la care constanta primeaza variabilitatii, sunt oameni care stiu ce vor si isi urmeaza obsesiv un plan dinainte stabilit. Insa marea masa nu e facuta din astfel de oameni, marea masa are in centrul ei inconstanta. S-ar putea ca atunci cand esti copil sa-ti fi dorit sa ajungi un chirurg celebru, iar dupa zece ani sa vezi ca ai ajuns un muncitor de santier. Cui se datoreaza aceasta? Inconstantei noastre! Cati oare nu au inceput zeci de lucruri intr-o euforie de invidiat si au ajuns la termen fara a fi finalizate? Cui se datoreaza oare acest lucru? Inconstantei noastre!

va urma

Clujul, gazda unei televiziuni pentru homosexuali

,,Nu judeca ca sa nu fi judecat'' spune Sfanta Scriptura, si totusi ne este greu sa ne abtinem, mai ales la auzul unor asemenea vesti. Aseara am vizionat cateva fragmente dintr-o emisiune de pe un canal OneTv, in care invitatii erau un homosexual, un deputat si un preot, iar tema emisiunii, cred ca era televiziunea Tv Angelicuss, prima televiziune on line a homosexualilor din Romania.

Un lucru mi-a placut si mai multe nu. Mi-a placut modul in care a vorbit preotul, argumentand scripturistic ca homosexualitatea nu poate fi acceptata de Biserica, mai putin deputatul care in loc sa lamureasca si sa argumenteze intr-o maniera calma, mai mult striga; si cel mai putin mi-a placut reprezentantul homosexualilor care mi s-a parut, un foarte bun vorbitor, dar extrem de fals, reducand totul la niste cazuri particulare, incercand oarecum sa demonstreze ca de fapt o proportie impresionanta de barbati sunt homosexuali sau au tendinte homosexuale si cata nevoie au baietii astia de televiziunea ANCELICUSS. Groaznic!!!!

De ce am avea nevoie de o televiziune a homosexualilor? De ce nu? Daca tot sunt atatea televiziuni anapoda, si daca tot sunt atatea anomalii in societatea moderna, de ce nu?! Numai ca, societatea moderna vede in viitor cum vede cartita lumina zilei. Aceasta tehnologie extraordinara prin care se propaga atat de repede informatia, aceasta tehnologie ar putea sa fia apocalipsa noastra. La internet au acces majoritatea tinerilor de astazi, navigheaza peste tot, se cred mai independenti daca adopta obieceiuri cat mai non-conformiste si in cele din urma ajung sa-si rateze viata. Problema e ca acesti tineri, de care avem grija prin mass-media si internet, sa le spalam creierul, pot fi un viitor prosper sau nu al Romaniei. Nu vreau sa duc tema aceasta intr-o zona eclesiala, ci vreau sa raman in sfera eticii si a socialului.

E dureros ca suntem martorii unei discriminari pozitive. Aici se va ajunge cat de repede. Voi cei care locuiti in SUA sau EUROPA, ce credeti, ca le stiti si le simtiti mai bine. acolo fiind mai vechi aceste obiceiuri. Am locuit doi ani in Paris si acolo mi-a fost dat sa vad multe. Aveam multe prejudecati, si multe dintre ele chiar s-au demonstrat a fi prejudecati, dar in ce priveste sarutul homosexualilor in public..., nu m-am putut obisnui, nu era o prejudecata era o realitate. Dureros, dar adevarat.

Ce e de facut? In nici un caz sa marginalizam pe acesti oameni sau sa-i delapidam, sau sa refuzam dialogul cu ei, in nici un caz asa ceva, pentru ca vor fi pierduti definitiv in lumea lor. Va trebui sa ne rugam, in primul rand, iar in al doilea rand sa incercam sa le demonstram ca totul depinde de educatie si de controlul personal si nu de gene si alte motive invocate.

Traim in lumea pe care ne-o dorim!

Minuni astazi?!

De ce nu mai sunt minuni astazi? 

Iata o intrebare pe care am auzit-o de cateva ori intr-una din saptamanile trecute. Pe moment, nu am reactionat, pentru ca nu era nici locul si nici cercul potrivit in care sa ma pot exprima, dar intrebarea mi-a ramas vie in minte. Oare chiar nu se petrec minuni astazi? Oare chiar atat de orbi suntem incat sa nu le vedem sau ele nu exista cu adevarat?

Minuni exista si se petrec zilnic, incepand cu rasaritul soarelui si terminandu-se cu aparitia pe cer a primei stele. Dar, totusi, de ce nu sunt minuni? Pentru ca suntem prea obisnuiti cu ele, pentru ca au devenit cotidian multe dintre ele, pentru ca despre o parte din ele nici nu stim, si poate, nici nu ne intereseaza. Si totusi ne intrebam.... Faptul ca zilnic trec pe langa Pamant, sute de meteoriti care nu-l lovesc, oare nu este o minune? Dar nenumaratele nasteri de copii, nu sunt minuni? Dar faptul ca padurile sunt atat de frumos colorate, fara ca cineva sa le fi pictat nu e o minune.....dar cerul cu nenumaratele lui nuante de albastru, brazdat de nori si inrosit de apusul soarelui, oare nu este o minune? 

Si daca nici una dintre toate acestea nu pare a fi minune, poate faptul ca in acest moment citesti aceste randuri este o minune, pentru ca existi. Si daca nici aceasta nu este o minune sa stii ca intr-adevar, astazi, nu se mai petrec minui. 

Criza financiara vazuta prin monoclul personal

STANGACIA UNUI INCEPUT. De mai bine de un an se anticipase aceasta criza financiara. Analistii econimici se intreceau in predictii si prognoze, atentionand totodata pe omul de rand ca se apropie nori negri. Cei mai perspicace si-au luat toate masurile de precautie si acum sunt pe val, cei mai putin vigilenti sunt acum sub val. Si totusi, de unde si pana unde o asemenea criza?
Politicienii ar spune ca e vorba de politicile economice proaste pe care regimul Bush le-a adoptat, iar economistii, cei mai indreptatiti sa opineze in acest caz, dau vina atat pe banci, care prin lipsa lor de viziune au cam exagerat cu imprumuturile, cat si pe stat care nu s-a prezentat la datorie atunci cand era de prezentat; teologii, ... pai nu prea i-am auzit sa se dea cu parerea. Cred si eu, sunt lucruri lumesti, asa ca de ce sa o faca, ... si totusi, unele voci, chiar daca sunt mici, s-au auzit. Se pare ca America primeste o palma serioasa de la Dumnezeu. Nu e doar America ci intreaga lume. De ce? Este a nu stiu cata oara, cand, omul se increde prea mult in puterile sale, e a nu stiu cata oara cand omul il sfideaza pe Dumnezeu, dar se folosete de numele Sau. Spun bazaconii? Haideti sa vedem:
SITUATIA ACTUALA.RAZBOAIELE PREZENTULUI. Razboiale din Orientul Mijlociu cu ce pret sunt ele intretinute: cu pretul pierderii a nenumarate vieti omenesti, a lipsurilor de tot felul pentru cei ce sunt in teatrul de operatiuni, cu ura rasiala si cu multa manipulare.Si la toate acestea sa ramana oare Dumnezeu impasibil? NU cred! Dreptatea lui ramane in veac.
Regimul din Irak, al nenorcitului dictator, a fost inlaturat, dar acum e mai rau, se lupta fratii intre ei. Da, fratii! Oare suferinta lor sa nu fie observata de Cel de Sus, oare greutatile prin care ei trec sa nu fie simtite la un nivel normal, doar pentru ca ei sunt arabi si necrestini? Si ei se roaga, si ei sufera, si pe ei ii doare, si ei mor de foame, si ei plang.
TEHNICA. Sa nu uitam un alt aspect, ca o mare parte din banii facuti de pe urma razboiului au fost reinvestiti in diferite tehnologii. Tehnologii care nu ne erau necesare pentru a duce o viata normala, dar care ajuta pe omul de stiinta sa-si argumenteze independenta fata de Creator, ba chiar sa-i nege prezenta. Experimentul de le Geneva! Ce fenomen, ce amploare, ce rezultate scontate?! Dar, nu e oare curios ca tocmai acum se zdruncina economia, ca tocmai acum apar marile probleme financiare.
In timpuri istorice, se spune ca oamenii au vrut sa arate Cerului ca ei sunt mai puternici decat El, si s-au gandit sa ridice un turn, Turnul Babel. Curios a fost ca tocmai pe cand credeau ca au reusit, au observat marea pierdere: nu se mai intelegea frate cu frate, si exemplele ar putea continua.
PEDEPSELE NATURII. Ca un prim raspuns la toate aceste nedreptati, par a fi nenumaratele ciclonuri si uragane, care s-au abatut cu o atat de mare intensitate asupra Americii, in ultimul timp. Restul nu le mai pomenesc, le stiti prea bine...
Nu vreau sa par a fi paranoia, sau bigotist, cu toate ca unii ar putea-o spune, dar trebuie vazute in toate aceste nenorociri, calculele limitate ale omului. Cineva spunea la un moment dat, ca Istoria ne invata ca din Istorie omul n-a invatat nimic. Cat adevar!
UN FEL DE CONCLUZII. Criza mondiala, cred ca e doar un semn al micimii noastre, al ingamfarii umane. Inca sunt multi care cred ca din aceste nenorociri ne putem salva singuri. Oare? Oare de cate ori in istorie un imperiu mare a devenit un stat insignifiant? Oare de cate ori in istorie, Natura, asa cum le place sa o numeasca celor ce cred mai mult infortele lor, nu a schimbat cursul istoriei? Nu voi raspunde, ca stiti prea bine, cert e ca suntem aproape de o nenorocire. Singura speranta este, vrem nu vrem sa acceptam, Dumnezeu.

De la anotimp la timp...ul alegerilor de toamna

Toamna aceasta nu vine cu miros de frunze uscate si mere coapte, ci cu miros de campanie electorala, promisiuni la pachet, minciunele ambalate in staniol aurit si zambete altruiste. Ingerasii care promit atatea bunatati cu toate ca inca nu a fost declarata campania electorala deschisa, ei au inceput incalzirea, (lectie luata probabil de la sportivi, ca o incalzire buna te fereste de accidentari) in speranta ca atunci cand vor intra in linie dreapta vor reusi inca o data sa duca cu zaharelul pe electoratul, satul dar si lihnit de povestioarele cu Prasl(ii) cei voinici.
Problemele sunt aceleasi, toate-s noi si vechi is toate, daca ar fi sa citez pe celebrul nostru poet, programele viitoarei guvernari sunt care mai de care mai complexe si mai unse cu glazura, fruntile politicienilor schiteaza inceputul unei sfortari, propozitiile sunt din ce in ce mai nuantate, urmand parca o retorica antica. Si totusi, un lucru ma uimeste,atitudinea fata de Biserica. Domnii nostri guvernanti si nu numai, prin intermediul marilor trusturi de pressa, parca au uitat sa mai arunce cu invective in Biserica ( aceasta daca e sa uitam de statistica de acu' o luna, in care oamenii aveau mai multa incredere in pompieri armata si politie decat in Biserica)... Hei., sa nu ma intelegeti gresit politicienii nu au lovit niciodata in Biserica, ci doar prin intermediari , hm... Asadar, ce se intampla? S-a cumintit dintr-o data pressa si a apucat-o frica de Dumnezeu, sau cei care stau in spatele colosilor presei romanesti considera ca nu e momentul sa mai caute nod in papura?
Se tot vorbeste de puterea religiei, dar cu voce joasa ca nu cumva, vreo propozitie nefericita sa starneasca ceva idei in capul vreunui geniu ce apare tot mai des pe la TV. Si totusi, politicienii incearca sa profite din nou. Si cred ca vor reusi (tot din nou) sa atraga electoratul prin chipurile evlavioase pe care le-au inchiriat acu' in prag de campanie.
Oare nu s-a saturat poporul acesta de manipularea murdara a clasei politice? Oare nu s-a saturat de a fi calcat in picioare la fiecare patru ani, sau s-a obisnuit atat de mult cu promisiunile incat are impresia ca intr-o zi vor fi adevarate?
Interesant! Astept in aceasta campanie sa vad noi atacuri la adresa Bisericii, credeti ca vor fi?

Grăbit...

Dacă stau să mă gandesc bine, niciodată nu am avut suficientă răbdare să las lucrurile să meargă de la sine. Tot timpul am încercat să le grăbesc, pentru că în mine ardea dorinţa de a le vedea începute şi chiar terminate. Dorinţa era la început şi se stingea cu fiecare minut care trecea. Lucrurile grăbite, ajungeam, să le dispreţuiesc pentru că,... pentru că erau grăbite, erau incomplete. Şi dacă e să privesc în jurul meu, totul, dar totul îmi spune că lucrul făcut cu cumpătare, în linişte, cu minuţiozitate şi pasiune moderată, e lucrul care reuşeşte. De ce nu am înţeles oare? Oare nu mi-a fost suficient de clar faptul că mersul Soarelui pe cer nu l-a grăbit nimeni vreodată, ci cel mult l-a întârziat (cunoaştem episodul din Ieşire). Nimic din natură nu vine dintr-o dată şi nici nu se termină fără a da un semn înainte, că se va termina.
Baliverne? Se prea poate, că din dorinţa de a-mi aşterne cele câteva gânduri pe această pagină virtuală, să născocesc bazaconii, dar eu sunt convins că adevărul nu e departe de ceea ce eu afirm. O furtună nu vine niciodată din senin, ci o anunţă norii negrii şi plini de apă, şi nici fructul pomului nu se vede, dacă mai inainte de aceasta, o floare nu a ieşit şi mai apoi nu a fost polenizată. Exemple aş găsi cu zecile, dar nu ele îmi stau acum în ‚spate’, ci întrebarea care m-a împins la aceste rânduri.
Răspunsul mi L-a dat fără să ştiu, printr-o expresie superbă a înţeleptului rege, vreme este pentru toate...

Amintirea...

Din tot ce-am avut mi-ai rămas doar tu.
Şi... ce-am avut încât invoc stringent ce am pierdut?! Of mi-e teamă că mi-am legat sufletul de lucruri mărunte, ce mi-au adus o bucurie de-o secundă prelungită, ori aparenţe ce m-au înşelat făcându-mă să rânjesc de bucurie asemeni unui căpcăun după un festin bogat.
De unde şi până unde să strig şi să gem că am pierdut ceva rămânând doar cu tine. Căci nici măcar tu, amintire, nu esti a mea ci a trecutului ce secvenţial îmi reiterează episoade mai mult sau mai puţin veridice din pasajul meu teluric.
M-au părăsit toţi doar tu mi-ai rămas!

__________????_________

Dispreţuiesc mediocritatea, dispreţuiesc tot ceea ce nu vine din suflet ci din dorinţa de a părea altceva decât ceea ce este cu adevărat.

gandul...

De când mă ştiu mă lupt; mă lupt cu morile de vânt şi sunt mai jalnic decât mult pomenitul Don Quijote de la Mancha,şi orice fac şi oriunde mă îndrept rămân doar cu gândul. Gândurile sunt adesea o povară pe care cu cât trece timpul cu atât o duci mai greoi, iar eu o simt... off cu siguranţă nu sunt eu singurul, dar aceasta nu mă bucură ci mă întristează. Dumnezeu ne-a dat libertatea de a gândi, iar noi am profitat de ea, am profitat în sensul cel mai negativ al termenului, ajungând nişte marionete purtate de cele mai negre gânduri.
Ce e gândul? De un vine el? Răspunde-mi şi nu mă lăsa în chinul necunoaşterii!

Normalitatea!

Nu ies bine din supermarket ca dau cu ochii de o masină nemţească..., până aici, nimic interesant, cu toate că era un Mercedes, dar... volanul era pe dreapta! În acel moment îmi veni în minte o întrebare: Ce e normalitatea? Greu cu raspunsul la o aşa întrebare. Adică,.... greu, bine, în fine... iată că dau şi eu în bâlbâială; păi greu cu răspunsul că totul e o aiureală în ziua de astăzi.
Pentru mine nu e normal ca acel volan să fie pe partea dreaptă, în schimb pentru cel din Japonia sau Australia e foarte normal, ba chiar volanul meu de pe partea stângă i se pare o invenţie fără inspiraţie practică.
Of, Normalitatea!
Ce să mai zic de scris!? Pentru mine şi poate chiar pentru tine, cel care citeşti acum, e foarte normal să lecturezi de la stânga spre dreapta, dar pentru ei, pentru ei cei din Orientul Mijlociu, s.a.m.d., oare acest lucru reprezintă o normalitate??? Răspunsul vine de la sine...
Şi iar revin la întrebarea, pe care dacă o mai repet, risc să vă exasperez, ce e normalitatea? Normalitatea nu e cu siguranţă ceea ce noi înţelegem prin cuvântul normal, normalitate aşa cum e şi adevărul, e una singură, şi tot ceea ce diferă de aceasta e uman, adică anormal!

Caterisirea unui episcop rus!!!

Eveniment în Rusia! Un episcop a fost depus din treapta ierarhică

Se ştie că actul caterisirii, cu precădere al unui episcop, este un act de mare responsabilitate şi care are la bază o sumă serioasă de argumente. Într-o perioadă de normalitate o astfel de măsură e luată după îndelungate analize şi dezbateri. În decursul istoriei, în lumea ortodoxă, au fost nenumărate cazuri de caterisire a unor episcopi sau clerici potrivnici dreptelor învăţături de credinţă sau ordinei obşteşti. În cele ce urmează vom încerca să spurprindem câteva din motivele care au dus la caterisirea unuia dintre episcopii ruşi, caz care a ocupat prima pagină a ziareleor de profil din luna iunie.

O ascensiune fulminantă
Este vorba de episcopul Diomede Dzyuban al Anadyrului şi Chukotkei (Tchukotka), regiune situată în N-Estul extrem al Rusiei. Capitala acestei regiuni este oraşul Anadyr numărând o populaţie de aproximativ 11000 de locuitori.
S-a născut în 24 iunie 1961 în Kadievka (Ucraina) având numele de botez Serghie (Sergiu) Ivanovici Dzyuban. A urmat cursurile Institutului de Radio-Electronică din Kharkhoc (Kharkiv) pe care l-a absolvit în 1983. A lucrat pentru o perioadă ca inginer în Kharkoc Construction-Technological. În perioada 1986 – 1988 a frecventat cursurile seminarului din Moscova, după care s-a înscris la Academia Eclesiastică din acelaşi oraş, ale cărei cursuri le-a absolvit în anul 1993. În 1987 a fost tuns în monahism iar, în anul 1991 a fost ridicat în treapta preoţiei. În anul 2000 Sfântul Sinod al Bisericii Ruse a hotărât numirea sa ca episcop de Anadyr şi Chukotka, fiind unul dintre cei mai tineri membri ai Sinodului.
Primele atacuri la adresa Bisericii Ruse
Cunoscut ca făcând parte din aripa ultra-ortodoxă a Bisericii Ruse, episcopul Diomede a ieşit în evidenţă prin atitudinea ostilă manifestată faţă de tehnologia modernă, telefonie mobilă, paşapoartele moderne, vaccinare sau globalizare şi prin atacurile dure aduse la adresa Patriarhiei ruse şi a unor înalţi prelaţi moscoviţi. Atacurile au început în 2007 când în Biserica Ortodoxă Rusă s-au derulat o serie de evenimente deosebite, ca de exemplu: vizita Patriarhului Alexie II în Franţa, împăcarea cu Biserica Ortodoxă Rusă din diaspora, sau evenimentele ecumenice la care au participat delegaţiile ruse, acestea reflectându-se în presa rusă locală şi naţională.
În 26 februarie 2007, avea să apară pe internet prima intervenţie vehementă a episcopului rus la adresa Bisericii Ruse, catalogată, în 1 martie, de către mitropolitul Chiril de Smolensck ca fiind goală de adevăr. Al doilea atac via media a urmat la doar câteva luni, mai precis în 6 iunie 2007, de această dată printr-o scrisoare trimisă patriarhului şi semnată de câteva zeci de preoţi din Siberia orientală.
,, Rugăciunile în comun sunt inadmisibile pentru un ortodox...’’
Principalele atacuri ale episcopului Diomede s-au îndreptat împotriva politicii eclesiastice a patriarhului Alexie, considerată ca fiind una profund ecumenistă şi antiortodoxă. Reacţii vehemente au apărut în urma vizitei în Franţa în cursul lunii octombrie 2007, prima de acest fel a unui patriarh rus, ocazie cu care patriarhul Alexei al II-lea a intrat în celebra Nôtre Dame de Paris oficiind o slujbă în faţa coroanei de spini a Mântuitorului. Episcopul Chukotkei a considerat gestul patriarhului ca fiind unul blasfemiator afirmând că slujbele religioase şi chiar rugăciunile în comun nu sunt admisibile pentru un ortodox ce se arată îngrijorat de puritatea religiei sale. Episcopul rus însă uitase că Biserica Rusă nu a participat la rugăciunile în comun cu alte culte sau religii. În ce priveşte evenimentul de la Nôtre Dame de Paris, nu a fost vorba de o co-slujire, ci despre o slujbă ortodoxă, la care au asistat şi oficialii catolici, printre care şi episcopul Parisului André Vingt-Trois. Asupra acestui eveniment Biserica Ortodoxă Rusă a dat o seamă de comunicate de presă în vederea unei asimilări corecte de către opinia publică. Tot cu privire la rugăciunea în comun, în comunicatul din 13 mai 2008, Patriarhia moscovită reafirmă poziţia ortodoxiei ruse afirmând următoarele: Vrem încă odată să confirmăm intenţia noastră de a ne abţine de la participarea la rugăciunile comune cu neortodocşii.
Sfidând explicaţiile Patriarhiei, episcopul nu s-a oprit, atacând din mai multe perspective. Un reproş destul de întâlnit în Rusia, de acesta uzitând mass-media rusă, este acela al imixtiunii politicului în problemele bisericeşti, lucru care, în opinia lui, nu face altceva decât să demonstreze cât de slugarnică ( sergianism ) este conducerea Bisericii Ruse politicii capitaliste a lui Putin ( pe atunci încă preşedinte al Rusiei ). Diomede afirmă că: dezvoltarea unui spirit de împăciuire, conciliere spirituală, care supune puterea bisericească celei civile, nu face altceva decăt să vină în detrimentul libertăţii date de Dumnezeu. Acesta nu a uitat să supună atenţiei publicului, aşa numitele abuzuri ale conducerii faţă de preoţii şi călugării ce au arătat neascultare faţă de aceasta, fiind excomunicaţi sau scoşi din ierarhie. Diomede pare a fi revoltat de ceea ce el numeşte: Generalizarea sancţiunilor, împotriva preoţilor şi a călugărilor, care sunt puşi sub interdicţie, absolviţi de funcţiile lor şi mutaţi.
În scrisoare sa, episcopul, nu uită să consacre un paragraf special întâlnirii de la Moscova a mai marilor religiilor lumii. Expresii ca Dumnezeul comun, pe care le putem citi în declaraţia finală aprobată de întreaga adunare, sau Noi vom păstra pământul pe care ni l-a dat Dumnezeu, în opinia sa, nu sunt în conformitate cu doctrina ortodoxă. El susţine că e imposibil ca noi creştinii să avem acelaşi Dumnezeu ca iudeii şi musulmanii. În cele din urmă acesta insistă asupra faptului că patriarhul Alexei a renunţat la ideea convocării unui sinod general al Bisericii Ortodoxe Ruse, şi că preferă transferul puterii în mâna unui grup restrâns de episcopi, ceea ce nu face nici o diferenţă între el şi puterea de la Kremlin. Afirmaţiile acestuia par cu totul deplasate în contextul în care Biserica Rusă şi-a prezentat de nenumărate ori poziţia faţă de ceea ce înseamnă ecumenismul şi dialogul cu celelalte religii, una dintre poziţiile cela mai dure şi mai conservatoare, dacă e să ne raportăm şi la celelalte Biserici Ortodoxe.
,,Un veritabil şoc’’
Scrisoarea deschisă a înaltului prelat, a făcut furori în lumea ortodoxă rusă, atât în cea a conservatorilor cât şi în cea a liberalilor. Mikhail Posdnaviaev, corespondent al ziarului Novye Izvestia, susţine că în momentul citirii articolului a avut un veritabil şoc; în timp ce părintele Gleb Yakunin, unul dintre conducătorii aripii ortodoxe ultra-liberale, susţine gestul episcopului, chiar dacă nu este de acord cu cele afirmate de către acesta; îl susţine mai ales pentru faptul că reprezintă un gest de curaj, aprob iniţiativa sa şi sper ca va face să mişte lucrurile, subliniază acesta. În schimb ulta-conservatorul Mikhail Nazarov spune că Preasfinţitul Diomede a avut curajul de a afirma cu voce tare ceea ce mulţi dintre clerici şi laici afirmă şoptit.
O atitudine total ostilă faţă de mai marii săi
Însă atenţie, acestea par a fi doar o mică parte dintre motivele pentru care episcopul Diomede a fost depus. Îndemnurile sale la turbulenţe sociale şi atitudinea sa, faţă de tot ceea ce înseamnă tehnică, precum şi îndemnul întoarcerii la monarhie în defavoarea democraţiei, au fost motivele principale ale acestei caterisiri. După cum rezultă din comunicatul de presă al Bisericii Ortodoxe Ruse, episcopul Diomede în ultimii doi ani a dat dovadă de o atitudine total ostilă faţă de mai marii săi, având un comportament schismatic. A condamnat vehement tot ceea ce a însemnat dialog cu alţi creştini sau cu reprezentanţii altor religii, uitând că fără dialog riscăm să ne inchidem într-o colivie a iluziilor. De asemenea, a îndemnat păstoriţii săi la refuzul folosirii cărţilor de credit sau a telefoanelor mobile, acestea putând ajuta la un control total al autorităţilor asupra persoanei umane, afirmaţie care rămâne încă suspendată, dacă e să ne raportăm la tot ceea ce se vorbeşte despre efectele tehnologiei moderne. În ce piveşte rugăciunea patriarhului Alexie II din catedrala Nôtre Dame, aceasta, din perspectiva lui Diomede nu a fost un semn de frăţietate ci unul de cădere în erezie şi de nerespectare a canoanelor bisericeşti. De asemenea Diomede cerea Bisericii Ruse o părăsire imediată a Consiliului Ecumenic al Bisericilor şi desfiinţarea departamentului de relaţii externe.
27 iunie: Sinodul Bisericii Ruse găseşte o soluţie pentru episcopul schismatic
În perioada 24 -27 iunie în sala de şedinţe a Biserici Hristos Mântuitorul, din Moscova a avut loc întâlnirea Sinodului Bisericii Ruse, sub preşedenţia patriarhului Alexie al II-lea. La această adunare au participat 184 dintr-un total de 197 de episcopi ai Bisericii Ruse. Ultima întâlnire a acestui Sinod s-a desfăşurat în 2004. Punctul central al discuţiilor au fost restabilirea comuniunii cu Biserica Rusă din diaspora, numit şi eveniment istoric, Biserică care din 1920 nu mai participase la vreun sinod al Bisericii Ortodoxe ruse; cononizarea unor sfinţi, înfiinţarea de tribunale ecclesiastice, dreptul omului modern la libertate şi bineînţeles problema episcopului Diomede.
În urma acuzelor aduse, şi a nenumăratele refuzuri de a dialoga ale lui Diomede, Sinodul Bisericii Ruse a analizat situaţia acestuia, prezentată de Comisia Sinodală Teologică şi au decis depunerea din treapta episcopală pentru acte anticanonice, pentru calomnie şi minciună cu privire la ierarhia bisericească şi pentru incitare la schismă. Cu toate acestea Sinodul a mai dat o şansă episcopului răzvrătit, decizia intrând în vigoare doar în cazul în care acesta nu se va prezenta cu explicaţii solide. Trebuie menţionat că episcopul Diomede nu a fost prezent la sesiunea sinodală din 27 iunie, el absentând nejustificat. Episcopii au considerat că după studierea documentelor, mărturiilor şi a circumstanţelor date, greşeala cea mai mare a episcopului Diomede a fost aceea a cultivării în Biserică, prin mesajele şi declaraţiile sale, a unui suflu de revoltă în devafoarea unităţii la care ne îndeamnă Însuşi Domnul nostru.
Ascultare versus anatematizare
Chiar dacă Biserica Orthodoxă Rusă i-a mai dat o şansă, pentru a se căi de faptele sale, liderul religios al regiunii Tchukotka a continuat să fie ostil superiorilor săi. Aşa se face că la 17 iulie ( la 90 de ani de la executarea ţarului Nicolae II al Rusiei ) a apărut în presa rusă o scrisoare semnată de episcopul (acum depus) Diomede. În textul acestei scrisori Diomede condamnă încă o dată ierarhia superioară rusă ca eretică, anatematizând pe patriarh şi pe cei din suita sa. De asemenea, el a afirmat că după această anatematizare mitropolia de Moscova şi Minsk este vacantă şi i-a îndemnat pe credincioşii ruşi să refuze a mai da ascultare acutualei ierarhii. Tot aici îşi exprimă şi dorinţa ca Rusia să se întoarcă la monarhie. Toate invectivele aduse la adresa Patriarhiei ruse, au fost respinse ca fiind neadevărate.
Episcopul Marcu de Khabarovsk şi Amur, cel care suplineşte temporar pe Diomede, a afirmat într-o emisiune televizată de pe RENTV că atitudinea Bisericii şi pedeapsa dată acestuia, nu va readuce pe Diomede la adevăr, acesta refuzând să îl perceapă ca atare.
Biserica Rusă prin vocile sale oficiale a afirmat că tot ce mai rămâne de făcut în legătură cu acest episcop este să se roage pentru luminarea lui şi revenirea la raţiune, pentru că doar o minte lipsită de înţelepciune poate debita asemenea afirmaţii defăimătoare.
Ca o concluzie la toate acestea am putea spune că acest conflict, s-a iscat în primul rând din cauza încăpăţânării episcopului Diomede în susţinerea poziţiei sale ignorând orice fel de explicaţie, dar pe de altă parte, trebuie, să vedem şi lipsa unor căi transparente, sincere şi durabile de comunicare între clerul nivelului ierarhic superior cu cei din treapta inferioară, dar şi cu cei de pe aceeaşi treaptă.
Cazul acesta ar putea stârni anumite întrebări legate de ceea ce s-a petrecut în România în această vară. Înainte de a trage, însă, nişte concluzii pripite, să nu uităm că Diomede nu a schiţat nici un gest de regret pentru cele spuse, absentând de la şedinţele sinodale şi în plus răspunzând prin pomenita scrisoare de anatematizare, lucru care nu s-a întâmplat şi în cazul episcopilor noştri.
Liviu VIDICAN-MANCI

Pentru întocmirea acestui articol au fost folosite informaţii de pe următoarele pagini web:
http://www.russie.net/article4407.html
http://www.egliserusse.eu
http://www.orthodoxie.com
http://religion.info
http://www.orthodoxpress.com
http://www.orthodoxnews.com
http://www.interfax-religion.com
http://en.wikipedia.org/wiki/Diomid

Şi a plecat....şi pleacă....şi nu va rămâne!

Îmi amintesc cu plăcere de vara anului 1995 când eram în febra examenelor de admitere la Seminarul Teologic din Cluj-Napoca. Eram trei pe un loc, ... în consecinţă o concurenţă acerbă. Timpul a trecut, iar copilul timid din curtea Seminarului, pe cale de a părăsi examenul de Religie pentru că a avut proasta inspiraţie să scrie cu pastă neagră, că cică aşa îi părea lui mai estetic, a crescut. Vara lui 2000 venea cu alte examene şi alte doze de stres, dar au trecut şi acelea. A venit masterul, iar mai apoi doctoratul, toate trecând şi lăsând în urmă doar amintirea unor momente, atunci, cu o încărcătură emoţională extraordinară, acum, file scrise pe pergamentul unui debut în viaţă.
Dacă ar fi să trag o linie, acum, aş fi tentat să spun că toată viaţa mea a fost un neîncetat şir de încercări (da neîncetat ...de încercări) şi dacă atunci nu am înţeles de ce, acum începe să mi se contureze un răspuns şi să conştientizez că, nimic în această viaţă, nu îţi dă o satisfacţie mai mare decât lucrurile cele mai dificil de rezolvat.
Un alt aspect pe care aş dori să îl subliniez este temporalitatea fiecărui eveniment din viaţa mea, şi trăirea lui la maximă intensitate, fără a mă transpune în viitor şi a conştientiza gravitatea evenimentelor ce vor urma. E imatur şi prematur să spun că am experienţă de viaţă, cu toate cu uneori sunt tentat să afirm că un minim de experienţă, am; dar un lucru îmi este extraordinar de clar: TIMPUL TRECE SI, LA FEL CA PASAREA PE CER, NU LASA URME VIZIBILE, care să ne spună că pe aici a trecut timpul. Timpul, această noţiune care mă zăpăceşte, am impresia că a fost creată pentru a-l ajuta pe om atunci când acesta realizează că viaţa lui e doar o dâră de evenimete şi iluzii, şi că, după această dâră urmează CONCRETUL.
Mă voi opri aici cu reflexia mea, recunoscând că nostalgia vremurilor trecute şi a fiecărei secunde ce trece mă învăluie.

De ce ma plang?

Adesea ma intreb de ce ma plang ca sunt obosit, ca sunt ocupat, ca sunt depasit de situatie, ca ma doare capul, ca mi-e foame, ca cineva drag m-a suparat, s.m.d., dar imi spun mult prea rar, bucura-te că poţi fi ocupat, depăşit de situaţie, supărat ş.m.d.. De ce spun acestea? Pentru ca toate aceste mici inconveniente se întâmplă oamenilor normali, pentru care nu e o problemă să facă o plimbare, nici să asculte o muzică, nici să conducă o maşină, pentru că fizic sunt integri.
Se spune ca o buna parte dintre persoanele ajunse la varsta pensionarii, care in tinerete au fost foarte active, ajung intr-o depresie teribilă, unele dintre ele murind la puţini ani după evenimentul menţionat. Probabil că există puţină exagerare în această afirmaţie, dar un sâmbure de adevăr tot conţine, oamenii acestia se trezesc in incapacitatea de a mai face ceea ce o viata au putut si au stiut sa faca, dar eu cred ca tragedia incepe de la 70 de ani in sus.
În cele din urmă mai bine e să spunem că suntem obosiţi, că suntem stresaţi, că avem probleme la servici, decât să spunem că ne-ar prinde bine o plimbare prin parc, dar nu are cine să ne ajute, că am vrea să mergem la servici dar suntem imobilizaţi într-un cărucior cu rotile.
Obişnuiesc să spun că viaţa este frumoasă, dar intensitatea cu care o trăim contribuie mult la gradul frumuseţii ei.

Din cotidian....

Astăzi am participat la unul dintre puţinele examene pe care, ca doctorand, trebuie sa le susţin în primul an de studiu. Dinsciplina: Istoria ştiinţei, cu un distins profesor al cărui nume prefer să nu îl fac public. Totul s-a derulat bine....până la un moment dat, când frustrările amestecate cu mândria şi ura a două personaje cheie în susţinerea examenului, adică, domnişoara ce susţinea referatul şi profesorul ce încerca să schiţeze maximă concentrare; deci totul a părut O.K., până în momentul în care nefericita mea colegă a început susţinerea unui nenorocit de referat pe o temă pe care nici daca m-ai fi forţat să o reţin, nu aş fi reuşit.
Prin întrepătrunderea verbală şi psihică dintre cei doi, am observat un lucru care m-a prăbuşit; să nu vă gândiţi că este prima dată când văd aşa ceva, dar este pentru prima dată când un student, doctorand în cazul de faţă, îşi susţine poziţia cu o forţă de apreciat, dar, care îi este într-un stil comunist, fatală.
Profesorul s-a arătat a fi un tip înţelegător, el s-a arătat, dar eu nu l-am perceput aşa...înţelegeţi ce vreau să spun; adică ceea ce mi-a arătat el, eu nu am văzut. În schimb, ....în schimb am conştientizat şi procesat imaginea unei persoane extrem de trufaşe, de orgolioase, de neloiale şi neechitabile. O persoană care apreciază atunci când este ascultată şi depreciează atunci când trebuie să asculte, un fel de ŞTIE TOT. Dar nu aceasta mă interesează, s-ar putea ca toţi să avem aceleaşi defecte, ba chiar mai mari, dar faptul că cineva îşi susţine într-un mod pertinent punctul de vedere, poate cu o insesizabilă infatuare, şi depunctarea lui din această cauză îmi pare a fi un act mişelesc, un act de slăbiciune.
Miturile cu, şi despre profesori sunt la ordinea zilei şi pe buzele tuturor studenţilor, dar parcă sunt greu de crezut...ei bine, astăzi, încă odată, mi s-a demonstrat cât de nepărtinitor poate fi omul şi cât de subiectiv. Si de ce? Doar pentru faptul că cineva a încercat, şi zic eu a reuşit, să-şi susţină punctul de vedere într-un mod inteligent şi inteligibil, dar printr-o exprimare mult prea academică şi mult prea elevată pentru vârsta sa. Greşeala...? Greşeala a fost în faptul că tânăra ştia mult prea bine ceea ce vrea să spună, şi ceea ce îşi doreşte de la viaţă! Rezultatul... arestarea nedreaptă şi refuzul de a fi ascultată cu maximul de atenţie şi de seriozitate, precum şi refuzul de a încerca să înţeleagă ceea ce vrea ea să exprime....
Bine....vorba multă sărăcia omului, ca o concluzie aş afirma următoarele: în faţa oamenilor, mai mult sau mai puţin complexaţi e bine să nu faci pe inteligentul, chiar dacă eşti, e bine să taci (că doar la un curs ŞTIE TOT vorbeşte, ROBII SĂI ascultă). Ţineţi-vă bine fraţilor!...şi generaţiile noastre au asemenea fenomene, care din nefericire la vârsta pe care distinsul profesor o are, s-ar putea să fie infinit mai drastici şi mai nenorociţi.

Astăzi, când Soarele mi-a scăldat faţa cu razele sale şi când tavanul de la Sinagogă a fost găurit de o spaimă de ploaie..... Să ne bucurăm de fiecare clipă, totul e unic!

Cand nu inteleg....pun intrebari?!

Dincolo de frustrarile vietii ce mai este? Nu inteleg atitudinea omului in imprejurarile cele mai simple ale vietii, cu atat mai putin in cele mai complicate si ma dure. Durerea apare atunci cand vrei sa crezi ca omul e altul decat cel ce este; durerea este si mai mare in momentul in care un monument de supra imagini au fost create in mintea noastra, cu privire la ,,om,, si ele se demonstreaza niste trucari nereusite. De ce? De ce?
Cred ca v-am obosit cu intrebarile mele stupide: de ce si de ce si de ce? dar va spun sincer ca eu nu mai inteleg nimic.
Oare poate ajunge omul vreodata in acel stadiu de intelepciune incat sa nu mai fie nevoie sa primeasca sfaturi de la nimeni, sau sa mai invete de la cei din jur? Eu va marturisesc ca nu cred acest lucru. S- demonstrat de prea multe ori in viata, relativismul si superficialitatea gandului si a gestului uman, cu mici exceptii; in rest fiecare zi apare ca un nou inceput.
Nimic nu pare mai deranjant decat sa discuti cu o persoana care pare a sti tot, sau mai bine scris TOT. De unde si pana unde aceasta infinitate de informatie acumulata intr-un singur creier? Habar nu am! Dar pare ca exista....
Dincolo de frustrarile zilnice si problemele cotidiene, viata trebuie vazuta ca un dar, iar cei din jurul nostru ca singurii care ne pot observa cu adevarat.

Tot mai departe....

Tot mai departe de o întâlnire Panortodoxă. De ce...?

Luna lui Mai vine cu noi surprize pentru lumea ortodoxă, sau cel puţin aşa pare. Un nou conflict se întrezăreşte între Biserica Ortodoxă Rusă şi cea a Constantinopolului. Motivul? .... să-l urmărim mai jos.

În data de 9 ianuarie 2008 Sfântul Sinod al Patriarhiei Constantinopolului a trasat cu linii precise frontierele mitopoliei Hong Kong-ului, înfiinţată în 1996. În jurisdicţia sa cuprinde Republica populară Chineză precum şi o seamă de state din Asia de Sud-Est. La măsurile luate de Constantinopol, în data de 15 aprilie 2008 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse a declarat printre multe altele şi cele care urmează: Sfântul Sinod notează cu profund regret că decizia Sinodului Patriarhiei Constantinopolului din 9 ianuarie 2008 asupra reorganizării mitropoliei Hong-Kong (...) presupune un atac la drepturile Bisericii Ortodoxe din China.

În acest caz se impunea o întrebare: Se confruntă, oare, cele două Patriarhii cu o problemă identică celei din 1996, referitoare la Estonia sau nu?

Prezenţa Bisericii Ortodoxe Ruse în China este atestată documentar, pentru prima dată, în secolul al XVII-lea, când în Peikin sau Beijing, ajunge preotul misionar Maxime Leontiev. În 1713 s-au pus bazele primei misiuni ortodoxe din China. În 1902 Biserica Ortodoxă Rusă a luat decizia de a numi pe protopopul celei de-a XVIII-a misiuni, Inocenţiu Figurovsky, episcop de Pereslav. Această, relativ, tânără Biserică şi-a consolidat bazele prin cei 222 de martiri pe care Biserica Rusă i-a canonizat în urma şedinţei numărul 2874 din 22 aprilie 1902. În 1922 s-a înfiinţat episcopia Peikinului, care cuprindea vicariatele Shanghai şi Tianjin, numit mai târziu Hankou, de asemenea episcopia Harbin care cuprindea vicariatele Hailar şi Qiqihar. În 1934 vicariatul Xinjiang a fost integrat în dioceza Peikinului.

În urma deciziei Sfântului Sinod al Bisericii Ruse, din 23 noiembrie 1956, toate bisericile din China au trecut sub jurisdicţia Bisericii Ortodoxe Chineze care a devenit autonomă. Patriarhul chinez urma să fie ales de către patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii. Această decizie a fost luată în 30 mai 1957 atunci cînd la Moscova a avut loc hirotonia patriarhului Vasile Shuang, episcop al Peikinului şi al Chinei. După moartea acestuia în 1962 şi a episcopului de Shanghai în 1965, Biserica Ortodoxă Chineză a rămas fără conducător. Viaţa în China devenise imposibilă pentru creştinii ortodocşi. Lucrurile aveau însă să se schimbe în decursul anilor 1990-1992, cel puţin pentru Biserica Ortodoxă Rusă. E adevărat că şi-a revenit destul de greu din abisul în care a fost împinsă de către regimurile totalitare ruseşti, dar începând cu 1995-1996 a început să dea primele semne de renaştere. Prin decizia din 17 februarie 1997 Sinodul Bisericii Ruse a hotărât că întrucât Biserica Ortodoxă Chineză nu are un superior al ierarhilor, Biserica Ortodoxă Rusă să fie cea care are grijă de bunul mers al acesteia.

După o perioadă de abandon Biserica şi-a reluat activităţile, bisericile fiind repuse în drepturi iar studenţii chinezi ortodocşi studiază în centre importante ale Rusiei. Cu toată acestea Bisrerica Ortodoxă Chineză este departe de o funcţionalitate în normalitate, motiv pentru care Biserica Rusă duce tratative cu Republica Populară Chineză, în vederea ajungerii la normalitate. Actualmente Biserica Ortodoxă Chineză are câteva mii de credincioşi în centre ca Peikin, Shanghai şi în provincia Heilongjiang, în regiunile autonome ale Xinjiang-ului şi a Mongoliei-Centrale.

Gestul Patriarhiei Constantinopolului este deosebit de grav din perspectivă rusă. Acesta încalcă articolul 39 al Sinodului VI Ecumenic precum şi 39 Apostolic şi alte câteva directive sinodale. Iată ce afirmă Biserica Ortodoxă Rusă: Sfântul Sinod al Bisericii Constantinopolului a decis să zidească pe fundaţia altuia (Rom.15, 20), declarând China continentală ca fiind parte integrantă a mitropoliei sale din Hong Kong.
Toate acestea vin pe fondul unor tensiuni fără precedent între cele două entităţi eclisiale ortodoxe. Butoiul cu buldere a explodat în 1996, prin reînoirea de către Constantinopol, la cererea Estoniei, a Tomusului din 1923 prin care Biserica Ortodoxă Estoniană a ieşit de sub tutela Bisericii Ortodoxe Ruse, considerată (de către estonieni) mai mult o prezenţă politică decât una religioasă. Întâlnirile de la Belgrad din 2006 şi Ravena 2007, dintre comisiile Bisericilor Ortodoxe şi Biserica Catolică, au fost un semi eşec, dacă e să vorbim de retragerea de la masa tratativelor, de fiecare dată, a delegaţiilor ruse, al căror motiv principal era, participarea Bisericii Estoniei, pe care ei nu o recunosc ca parte independentă.

Din nefericire aceste evenimente se petrec în momentul în care Biserica Ortodoxă are nevoie acută de o întrunire Panortodoxă, lucru pe care îl simte toată lumea. În acest sens patriarhul ecumenic Bartolomeu I şi-a exprimat dorinţa, printr-o invitaţie lansată tuturor Patriarhilor ortodocşi de a se întâlni la Constantinopol în perioada 9-12 octombrie 2008, aceasta după întâlnirea preparatoare care va avea loc la Rhodos între 18-21 iunie.

Oare va participa Rusia? Oare vor reuşi să treacă peste problemele jursidicţionale uninindu-se pentru Ortodoxiei? Cât va mai dura această atitudine sterilă şi dăunătoare? Răspunsul îl vom afla cel mai probabil la finalul verii, cu toate că la ceea ce se petrece acum, nu am putea spera la mai mult decât a fost, dar,.... Duhul suflă unde voieşte.

Dincolo de mine......

Cu gandul la ceea ce nu am avut vreodata si cu sufletul la ceea ce nu voi avea decat daca-mi voi dori cu adevarat, scriu aceste cateva randuri, poate putin nostalgice. Chiar daca sunt constient ca ma repet, devenind agasant si obsesiv, ma intreb ce e viaţa, dacă nu o infinită întrebare?

Omule .....

Indiferent de ceea ce se spune pe posturile de televiziune si in mass-media, legat de vremurile pe care le petrecem, indiferent de ceea ce se spune in Biserici, despre iminenta unui final, un lucru mi se pare cert: timpul si omul sunt realitati independente care interactioneaza doar secvential.
Nostalgia timpurilor pierdute, la un moment dat, apare in viata fiecarui om ce se intreaba care e rolul lui in locul in care s-a trezit traind. Nu mai stiu ce minte luminata spunea aceste lucruri, dar imi amintesc un vers care mi -a placut, si anume ca omul este O neraspunsa intrebare!, cred ca e vorba de Nichifor Crainic...
Cu toate acestea o intrebare ma chinuie: Ce este omul in raport cu timpul? Cred ca nu sunt nici primul si nici ultimul care se intreaba asupra acestei realitati dureroase. Ne-am trezit traind si ne-am trezit cu un handicap. Ne-am trezit cu un handicap pentru ca nu stim ce eram inainite de a ne naste si daca eram ceva, si nici ce vom fi dupa moarte, daca vom mai fi ceva. Ne-am nascut cu o lipsa pentru ca nu stim de ce suntem aici si nici cine ne-a trimis... Si cu toate acestea stim cine suntem si stim si cine ne-a trimis. Veti spune ca bat campii incalcindu-ma in cuvinte, dar eu as vrea sa infirm aceasta spunandu-va ca toate afirmatiile de mai sus nu imi apartin decat in stil. Sunt lucruri pe care le-am citit pe fetele a multor cunsocuti si a multor oameni care au impresia ca sunt singuri pe pamant. Si atunci am cautat cauza acestor nesfarsite lupte interioare. Raspusul e doar unul in acceptiunea mea: toti cei care au astfel de intrebari si nu se raporteaza la Dumnezeu nu vor avea nici cea mai mica sansa sa gaseasca un raspuns.
Scopul omului pe pamant spune Ortodoxia este acela de a-l preamari pe Dumnezeu, acela de a intra in legatura cu infinitul pentru a se contopi cu el si a deveni infinit. Nu e nimic neclar, atata timp cat vedem in aceasta viata doar o punte spre realitati atemporale. Si totusi, cei care accepta aceste lucruri sunt destul de putini. Omul prefera ca totul sa fie explicat matematic. Eu cred ca totul poate fi explicat matematic, dar, trebuie gasita persoana care sa poata explica. Celebrele teorii ale fizicii si ale matematicii si ale altor stiinte exacte, au fost necunoscute mii de ani oamenilor, dar aceasta nu pentru ca ele nu ar fi existat, nu pentru ca acele procese nu se intamplau, nu pentru ca alti oameni nu le-au mai experimentat ci pentru ca inca nu se nascuse aceea persoana, abila, daruita si credincioasa ziselor teorii, pentru a le putea explica.
Deci ce suntem noi oamenii in raport cu timpul si cu spatiul? Ce este timpul? Ce este spatiul? E greu de raspuns si aceasta nu pentru ca nu exista un raspuns, ci pentru ca raspunsurile care exista inca nu si-au gasit maestrul pentru a le face intelese si de catre cei ca mine, oamenii de rand.
Cu raspunsuri sau fara la aceste intrebari, la un moment dat sunt convins ca vom fi atemporali.

Foamete= Razboi

Dacă voi afirma că foametea este una din cauzele care provoacă cele mai crunte războaie, nu cred că voi fi primul, dar nici ultimul; în acelaşi timp aş dori să atrag atenţia asupra unui lucru care mă îngrijorează foarte tare, şi anume că lumea se apropie de un impas deosebit şi fără precedent.
Care ar fi acest impas? Foametea! Poate veţi spune că sunt paranoic sau irealist sau apocaliptic, etc, dar nu veţi putea să negaţi nişte realităţi la care sunteţi mai mult sau mai puţin părtaşi şi pe care le observaţi zilnic. Aceste realităţi sunt dintre cele mai diverse, dar împreună formează un tot, pentru moment ireversibil.
Africa despre care auzim atât de multe rele şi despre care ni se spune că este foarte săracă, are cea mai crescută natalitate de pe mapamond. În acelaşi timp este şi continentul cel mai sărac, dar cu cele mai bogate resurse minerale. Lumea se îndreaptă către un colaps economico-social.
La un moment dat Biblia spune: creşteţi şi vă înmulţiţi, umpleţi pământul şi îl stăpâniţi; cu alte cuvinte cu cât veţi fi mai mulţi cu atât veţi avea mai multă forţă şi veţi putea stăpâni şi supune.
Putem spune că Biblia are doar parţial dreptate, pentru că în cazul Africii, mult nu înseamnă şi stăpânire, putere, bucurie, bunăstare. Aici apare o altă întrebare la care voi încerca şi un timid răspuns: De ce acest continent atât de bogat în resurse minerale şi umane este atât de sărac?
Răspunsul cere şi o propoziţie cu tentă cronicărească, şi anume că acest continent atât de oropsit a fost un continent colonizat de către europeni. Această propoziţie îşi are locul ei în încercarea mea de a da un răspuns, pentru că din punctul meu de vedere, astăzi când Europa trâmbiţă în sus şi în jos, din regiunile septentrionale în cele ecuadoriale şi sudice, democraţia, libertatea şi aşa mai departe, în cazul Africii , tot ea, uită să mai şi aplice ceea ce vorbeşte. Conflictele armate din Kenya, Nairobi, foametea din Etiopia (fostă colonie italiană) îmi par a fi rezultatul politicii parşive a europenilor şi îndeosebi a Franţei şi Angliei, care nu s-au dezobişnuit de mişeleasca exploatare din timpul lui Napoleon.
De ce sunt atât de revoltat? Pentru că îmi pare inuman să moară la fiecare minut un copil de foame, tot pe continentul african sau în plină dezvoltare tehnică şi socială, milioane să mănânce 100 de grame de orez pe zi.
Dar lumea şi istoria ne-au arătat că în viaţă există învingători şi învinşi, cuceritori şi cuceriţi, bolnavi şi sănătoşi etc.
Foametea nu este un lucru nou şi nici nu va rămâne ceva specific unei anumite perioade istorice, ci un fenomen care pare a avea o ciclicitate înfiorătoare. Singura mea teamă este că acest flagel va atinge în curând şi Europa, şi dacă nu o va face el o va face un frate de-al lui, la fel de nimicitor...
Astăzi 14 ale lui april 2++8

Biserica Ortodoxă Sârbă Şi Declararea Independenţei Provinciei Kosovo

Declararea independeţei noului stat Kosovo, duminică 17 februarie 2008, a ţinut capul de afiş al marilor publicaţii mondiale timp de mai multe săptămâni. Diferiţi politicieni, analişti politici şi sociologi au fost intervievaţi în legătură cu implicaţiile politico-sociale ale acestui gest politic, confirmat de marile puteri politico-militare : SUA, Anglia, Franţa sau Germania. Cine a recunoscut şi cine a refuzat recunoaşterea noului stat putem afla cu uşurinţă din presa românească sau ocidentală, însă, ceea ce este curios şi, în acelaşi timp, revoltător este că atât mass-media occidentală cât şi cea românească sau limitat la a discuta problema Kosovo doar din perspectiva politică, ignorând, parcă voit, partea religioasă a problemei. In acest sens articolul de faţă va încerca să pună în lumină participarea Bisericii Sârbe, în ceea ce opiniei publice îi place să numească : problema kosovară.

Încă din comunicatul din 12 februarie 2008 Biserica Ortodoxă Sârbă dă dovadă de implicare activă în această problemă, afirmând fără menajamente că în cazul unei recunoaşteri a statului Kosovo consecinţele ar putea fi catastrofale pentru întreaga zonă a Blakanilor. Strigătul ei nu a fost auzit, aşa că în 17 februarie pe harta Europei un nou stat îşi delimita teritoriul.

Reacţia Bisericii Sârbe nu întârzie să apară. De această dată tonul comunicatului este mult mai dur. Rănită de indolenţa şi rigiditatea statelor direct implicate în problemă, îşi exprimă dezacordul şi declară noul stat ca fiind ilegitim. Ea califică atitudinea politică a europenilor ca pe un gest politic iresponsabil, atrăgând atenţia asupra a mai multor aspecte de ordin istoric, social, politic şi religios. Acest act politic încalcă înseşi normele stabilite de cei care deţin frâiele puterii internaţionale, şi aici sunt amintite: Charta ONU, Directiva 1244 a Consiliului de Securitate şi Drepturile omului. Un asemenea act politic este identic cu o recunoaştere oficială a violenţelor şi crimelor comise de otomani în ţinuturile sârbeşti sau cu gestul lui Hittler şi Mussolini care au integrat aceste provincii în ceea ce ei au numit Albania Mare, forţând populaţia sârbă să le părăsească. SUA şi EU sunt rugate să reflecte bine la modul în care vor să acţioneze pentru că este împotriva drepturilor omului şi este o imixtiune în politica unui stat independent. În comunicat nu uită să se precizeze importaţa istorică a Kosovo, considerat inima Serbiei.

În 4 martie 2008 Biserica Sârbă, în urma întâlnirii episcopilor săi, la Pec, în nordul Kosovo, mai face încă o dată apel la forurile internaţionlă, îndemnându-i să renunţe la recunoaşterea noului stat. Trebuie să păstrăm al nostru Kosovo (...),spune comunicatul, acest loc sfinţit unde am fost creaţi şi unde am crescut ca popor, ştiind că nu pierdem decât ceva la care renunţă. Iată de ce rechemăm refugiaţii sârbi să revină la casele pe care le-au părăsit pentru că nimeni nu are dreptul să le confişte.

Nu pentru independenţă, DA pentru ordine

Cum era de aşteptat, după declararea independenţei Kosovo străzile Belgradului au fost împânzite de manifestanţi, majoritatea veniţi la chemarea clasei politice, dar şi la îndemnurile Bisericii. Actele de vandalism nu au lipsit, aducându-se pagube importante atât patrimoniului statului sârb cât şi imaginii ţării, în măsura în care au fost atacate ambasadelor statelor care au recunoscut noul statut al Kosovo, dar în special a SUA. Chiar dacă s-a exprimat împotriva independenţei noului stat şi au manifestat împreună cu poporul sârb, săvârşind rugăciuni pentru pacea mondială, Biserca Sârbă a atacat în termeni duri pe cei care au dat dovadă de barbarie. Astfel, prin comunicatul din 23 februarie, Biserica a considerat actele de vandalism ca fiind un atac grav la scopul declarat al manifestaţiilor, iar cei care le-au provocat nu sunt decât membrii ai unor clanuri mafiote şi nicidecum luptători pentru independenţă. Biserica nu este un promotor al violenţei şi al bădărăniei ci un vector al stabilităţii spirituale şi sociale a unui popor.

Dureros este faptul că atât presa ocidentală cât şi cea românească au adus în vederea consumatorului de actualităţi doar faptul că ambasada SUA a fost atacată de manifestanţi, dar nu şi faptul că în urma acetui miting, Biseica prin vocea episcopilor săi a mustrat comportamentul inuman al unor participanţi.

Strigătul disperat al unei Biserici văduvite

Un alt aspect pe care occidentalii l-au omis, voit sau nu, este cel referitor la pagubele infinite aduse Bisericii Sârbe de către cei care acum sunt stăpânii de drept ai provinciei Kosovo. Peste 150 de biserici a căror vechime urcă în secolele XIII-XIV-lea au fost profanate sau distruse între 1999-2004. Perioada amintită coincide cu sosirea şi stabilirea în regiune a trupelor KFOR.

La acestea se adaugă şi publicitatea mincinoasă pe care liderii kosovari au înţeles să o facă în Europa şi America în legătură cu monumentele prezente în aceste provincii. Episcopul Teodosie de Decani îşi exprimă durerea în legătură cu aceste gesturi nesancţionate, afirmând că aceste monumente sunt numite illyro albaneze sau bizantino kosovare, în timp ce prezenţa Bisericii Ortodoxe, stăpânul de drept al acestora, este trecută sub tăcere.

Frumuseţea monumentelor ortodoxe întrece cu mult imaginarul ateu al celor care au hotărât soarta Kosovo. Cele mai frumoase şi mai vechi biserici ortodoxe sârbeşti se află în această provincie. O seamă dintre ele au fost distruse în 1999 în timpul raidurilor aeriene ale Alianţei, iar o altă parte sunt victimele nebuniei şi ale urii albanezilor musulmani. Cel mai recent exemplu este o biserică care a fost incendiată în 2004 şi care refăcută la finele lui 2007 a fost din nou profanată. Acest Ierusalim al sârbilor are cea mai ridicată densitate de biserici ortodoxe din Serbia, nu mai puţin de 1400, multe dintre ele unice în lume, fiind patrimoniu UNESCO. Dar care dintre politicieni s-a arătat sensibil la aceste realităţi?

Lupta sârbilor este, aşa cum afirmă episcopul de Ras-Prizren şi Kosovo-Metohia, Artemie, nu numai o luptă pentru dreptate, pentru interese naţionale, nici nu este numai o luptă armată, ci mai presus de toate este o luptă duhovnicească(...) căci Kosovo este Serbia!

La ora actuală în Kosovo sunt aproximativ 2 milioane de locuitori dintre care 100.000 de sârbi ortodocşi.

Biserica, tinta unor atacuri oculte!

In ultimii ani am fost martorul unei suite de atacuri impotriva Bisericii Ortodoxe Romane, in diferite articole de presa din tara si chiar din strainatate. Astazi a mai aparut un articol in care PF Daniel este condamnat de tendinte dictatorialo-papiste, dupa ce ieri un articol sublinia interesul deosebit pe care anumite persoane din SUA il manifesta fata de ritualul de inmormantare, aproape barbar, din Romania si dupa vestea minunata cum ca icoanele si simbolurile religioase trebuie scoase din scoli; ca sa nu uitam cazul Catedralei Neamului care nu stiu cu ce a putut deranja pe domnii de la Le Figaro, caracterizandu-l ca pe un proiect de tip ceausist. Curios?!!!
Se stie foarte bine ca in timpurile moderne cea mai buna metoda de manipulare a maselor a fost presa, si a ramas pana astazi, careia lumea tinde sa ii dea in majoritatea cazurilor dreptate, considerand ca acei oameni, care le scriu, sunt oameni bine intentionati si bine informati. Lucrurile nu stau intotdeauna asa, faptele o dovedesc. La fel se intampla si cu informatiile pe care le primim in legatura cu Biserica.
Ceea ce ma deranjeaza este ca se scoate in evidenta doar ceea ce este negativ si nu si ceea ce presupune o pozitivitate, motivul cu siguranta fiind unul mercantil. Dar, ma intreb eu, sa fie doar acest rationament. Nu sunt prea convins. In orice sistem si in orice institutie condusa de oameni exista erori, gafe, probleme; in orice Biserica exista si uscaturi, cu toate acestea doar cele din BOR sunt vizibile. Care-i motivul? Eu zic ca se cauta o distrugere a imaginii Bisericii seculare, pe motive banale, in spatele carora se ascund interesele unor politicieni si a anumitor cercuri oculte. Motivul esential este frica acestora de Biserica. Puterea Bisericii este atat de mare incat acesti oameni se simt umbriti de ea; asa si trebuie.
As dori sa fac un foarte recurs istoric in legatura cu tentative identice de inlaturare si intimidare a Bisericii de catre stat. Nu mai departe de inceputul secolului al XX-lea Rusia avea sa treaca printr-o perioada de groaznice modificari socio-culturale si religioase. Tinta preferata a comunistilor a fost Biserica Ortodoxa pe care au considerat-o prea puternica si inamicul sistemului si au dorit sa o reduca la tacere, prin campanii calomniatoare si prin diferite orchestrari. Dupa o perioada de timp, in care au observat ca masurile lor draconiene nu au prea mare efect asupra Bisericii au adoptat o alta strategie si anume aceea de a distruge Biserica din interior. Cei care ati citit cartea lui Vladimir Volkoff cred ca stiti despre ce vorbesc. Strategia comunista rusa a fost adoptata de catre tot blocul comunist, implicit de Romania. Despre aceste lucruri se vorbeste atat de putin pentru ca nu are nimeni interesul ca lumea sa afle adevarul. In perioada comunista au intrat in cler o seama de oameni care nu avea nici in clin nici in maneca cu teologia, erau indivizi dedicati sistemului care stiau foarte bine ce au de facut. Eu nu zic ca nu au fost si preoti care au aderat la securitate in urma unor constrangeri si chiar de buna voie, dar cei mai abili dintre ei, si care au facut cu adevarat rau oamenilor au fost cei special instruiti. Securisti facuti peste noapte preoti si plasati in locurile unde SSI avea informatii ca se afla celule combatante.
Astazi se scot in evidenta doar greselile comise in timpul comunismului, dand o nota de general, si ascunzand adevarul. Ce trebuie stiut este ca Biserica nu este vinovata de nimic si cu nimic, eventual anumite persoane care o slujesc, da, dar acest aspect le scapa jurnalistilor cu pana fina; in al doilea rand subiectele legate de Biserica sunt subiecte citite si de interes quasi-general, in conseninta bine vandute, ceea ce ne duce la o concluzie simpla, presa se leaga de Biserica cu riscul de a deforma informaia, doar pentru a-si vinde mai bine hartia. In al treilea si ultimul rand, as spune ca oricat ar incerca aceste cercuri sa distruga imaginea Bisericii nu vor reusi, chiar daca o parte din oamenii lor mai sunt printre clerici.