Declararea independeţei noului stat Kosovo, duminică 17 februarie 2008, a ţinut capul de afiş al marilor publicaţii mondiale timp de mai multe săptămâni. Diferiţi politicieni, analişti politici şi sociologi au fost intervievaţi în legătură cu implicaţiile politico-sociale ale acestui gest politic, confirmat de marile puteri politico-militare : SUA, Anglia, Franţa sau Germania. Cine a recunoscut şi cine a refuzat recunoaşterea noului stat putem afla cu uşurinţă din presa românească sau ocidentală, însă, ceea ce este curios şi, în acelaşi timp, revoltător este că atât mass-media occidentală cât şi cea românească sau limitat la a discuta problema Kosovo doar din perspectiva politică, ignorând, parcă voit, partea religioasă a problemei. In acest sens articolul de faţă va încerca să pună în lumină participarea Bisericii Sârbe, în ceea ce opiniei publice îi place să numească : problema kosovară.
Încă din comunicatul din 12 februarie 2008 Biserica Ortodoxă Sârbă dă dovadă de implicare activă în această problemă, afirmând fără menajamente că în cazul unei recunoaşteri a statului Kosovo consecinţele ar putea fi catastrofale pentru întreaga zonă a Blakanilor. Strigătul ei nu a fost auzit, aşa că în 17 februarie pe harta Europei un nou stat îşi delimita teritoriul.
Reacţia Bisericii Sârbe nu întârzie să apară. De această dată tonul comunicatului este mult mai dur. Rănită de indolenţa şi rigiditatea statelor direct implicate în problemă, îşi exprimă dezacordul şi declară noul stat ca fiind ilegitim. Ea califică atitudinea politică a europenilor ca pe un gest politic iresponsabil, atrăgând atenţia asupra a mai multor aspecte de ordin istoric, social, politic şi religios. Acest act politic încalcă înseşi normele stabilite de cei care deţin frâiele puterii internaţionale, şi aici sunt amintite: Charta ONU, Directiva 1244 a Consiliului de Securitate şi Drepturile omului. Un asemenea act politic este identic cu o recunoaştere oficială a violenţelor şi crimelor comise de otomani în ţinuturile sârbeşti sau cu gestul lui Hittler şi Mussolini care au integrat aceste provincii în ceea ce ei au numit Albania Mare, forţând populaţia sârbă să le părăsească. SUA şi EU sunt rugate să reflecte bine la modul în care vor să acţioneze pentru că este împotriva drepturilor omului şi este o imixtiune în politica unui stat independent. În comunicat nu uită să se precizeze importaţa istorică a Kosovo, considerat inima Serbiei.
În 4 martie 2008 Biserica Sârbă, în urma întâlnirii episcopilor săi, la Pec, în nordul Kosovo, mai face încă o dată apel la forurile internaţionlă, îndemnându-i să renunţe la recunoaşterea noului stat. Trebuie să păstrăm al nostru Kosovo (...),spune comunicatul, acest loc sfinţit unde am fost creaţi şi unde am crescut ca popor, ştiind că nu pierdem decât ceva la care renunţă. Iată de ce rechemăm refugiaţii sârbi să revină la casele pe care le-au părăsit pentru că nimeni nu are dreptul să le confişte.
Nu pentru independenţă, DA pentru ordine
Cum era de aşteptat, după declararea independenţei Kosovo străzile Belgradului au fost împânzite de manifestanţi, majoritatea veniţi la chemarea clasei politice, dar şi la îndemnurile Bisericii. Actele de vandalism nu au lipsit, aducându-se pagube importante atât patrimoniului statului sârb cât şi imaginii ţării, în măsura în care au fost atacate ambasadelor statelor care au recunoscut noul statut al Kosovo, dar în special a SUA. Chiar dacă s-a exprimat împotriva independenţei noului stat şi au manifestat împreună cu poporul sârb, săvârşind rugăciuni pentru pacea mondială, Biserca Sârbă a atacat în termeni duri pe cei care au dat dovadă de barbarie. Astfel, prin comunicatul din 23 februarie, Biserica a considerat actele de vandalism ca fiind un atac grav la scopul declarat al manifestaţiilor, iar cei care le-au provocat nu sunt decât membrii ai unor clanuri mafiote şi nicidecum luptători pentru independenţă. Biserica nu este un promotor al violenţei şi al bădărăniei ci un vector al stabilităţii spirituale şi sociale a unui popor.
Dureros este faptul că atât presa ocidentală cât şi cea românească au adus în vederea consumatorului de actualităţi doar faptul că ambasada SUA a fost atacată de manifestanţi, dar nu şi faptul că în urma acetui miting, Biseica prin vocea episcopilor săi a mustrat comportamentul inuman al unor participanţi.
Strigătul disperat al unei Biserici văduvite
Un alt aspect pe care occidentalii l-au omis, voit sau nu, este cel referitor la pagubele infinite aduse Bisericii Sârbe de către cei care acum sunt stăpânii de drept ai provinciei Kosovo. Peste 150 de biserici a căror vechime urcă în secolele XIII-XIV-lea au fost profanate sau distruse între 1999-2004. Perioada amintită coincide cu sosirea şi stabilirea în regiune a trupelor KFOR.
La acestea se adaugă şi publicitatea mincinoasă pe care liderii kosovari au înţeles să o facă în Europa şi America în legătură cu monumentele prezente în aceste provincii. Episcopul Teodosie de Decani îşi exprimă durerea în legătură cu aceste gesturi nesancţionate, afirmând că aceste monumente sunt numite illyro albaneze sau bizantino kosovare, în timp ce prezenţa Bisericii Ortodoxe, stăpânul de drept al acestora, este trecută sub tăcere.
Frumuseţea monumentelor ortodoxe întrece cu mult imaginarul ateu al celor care au hotărât soarta Kosovo. Cele mai frumoase şi mai vechi biserici ortodoxe sârbeşti se află în această provincie. O seamă dintre ele au fost distruse în 1999 în timpul raidurilor aeriene ale Alianţei, iar o altă parte sunt victimele nebuniei şi ale urii albanezilor musulmani. Cel mai recent exemplu este o biserică care a fost incendiată în 2004 şi care refăcută la finele lui 2007 a fost din nou profanată. Acest Ierusalim al sârbilor are cea mai ridicată densitate de biserici ortodoxe din Serbia, nu mai puţin de 1400, multe dintre ele unice în lume, fiind patrimoniu UNESCO. Dar care dintre politicieni s-a arătat sensibil la aceste realităţi?
Lupta sârbilor este, aşa cum afirmă episcopul de Ras-Prizren şi Kosovo-Metohia, Artemie, nu numai o luptă pentru dreptate, pentru interese naţionale, nici nu este numai o luptă armată, ci mai presus de toate este o luptă duhovnicească(...) căci Kosovo este Serbia!
La ora actuală în Kosovo sunt aproximativ 2 milioane de locuitori dintre care 100.000 de sârbi ortodocşi.
