Pr. Liviu Vidican-Manci
liviuvidican@yahoo.com
E luna începutului de an şcolar, iar una dintre constatările recurente, făcută și de sondajele sociologice, legată de stadiul educaţiei şi culturii tinerilor se referă la raportul cu cartea, cu lectura. Nu se mai citește „ca pe vremuri”, adică pe timpul generațiilor anterioare, lipsite de televizor și internet. Comparația improprie dintre tinerii „de azi” și cei de ieri se înfundă de regulă în retorica decadenței, a deculturalizării etc. Sigur, ca de atâtea ori, o parte de adevăr există și aici. Este adevărat că, în România ultimelor două decenii, dar și la nivel european, se înregistrează o scădere constantă a „consumului” de carte (dar și de presă tipărită), că există o concurență inegală între literă și imagine, că prizonieratul în fața televizorului este preferat timpului din bibliotecă. Cu toate acestea, remediul nu poate fi lamentația, ci efortul redescoperirii unei culturi a cărții. Or, din acest punct de vedere, Creștinismul nu este denumit întâmplător, alături de Iudaism și Islam, „religie a cărții”. Altfel spus, urmarea lui Hristos are o componentă livrescă (în sensul larg al termenului) constitutivă: Tradiția este un permanent proces de dare mai departe a unor texte, experiențe, stări. Viața Bisericii nu ar fi completă fără biblioteca ei formată în cele două milenii, dintre care „volumul” de căpătâi, cartea cărților, este Sfânta Scriptură. Ei bine, înainte de a acuza pe tineri, să ne întrebăm critic dacă în propriul nostru mediul bisericesc se mai citește. Concret și plecând de la cartea cu cota de înregistrare „1”, se mai citește Biblia? Nu cumva suntem în fața unui paradox? Cartea cărților este citată și, liturgic vorbind, cântată, dar nu și mereu citită, cercetată. Doar după ce am semnalat această stare de fapt credem că putem să trecem mai departe și să ne întrebăm, deloc retoric: „Se mai citeşte astăzi?”, „Îi foloseşte tânărului lectura?”, „Ce ar trebui să citim?”, „Ce rol ar trebui să aibă preotul în promovarea cărţii?”
Se mai citeşte astăzi?
„Cititul” a ajuns un motiv serios de îngrijorare în ultima perioadă. Aşa se explică manifestele pentru lectură cum ar fi Cărţile care ne-au făcut oameni (ed.Dan C. Mihăilescu, Humanitas, Bucureşti 2010) sau Care-i faza cu cititul (Art, Bucureşti, 2010). Faptul cantitativ că nu se mai citește „ca pe vremuri” nu este un indicator suficient. Ar trebui să ne întrebăm ce anume nu se mai citeşte? Sau: Raportat la ce perioadă nu se mai citeşte? Se pare că nu se mai citeşte literatură „grea”. Nu mai sunt citiți Dostoievsky, Tolstoi sau Balzac, Rebreanu, Preda sau Eliade, dar se citeşte Magazinul de sinucideri, Prima mea beţie ori Primul meu fum. Dacă ofertele editurilor sunt extraordinar de bogate, iar punctul de raportare este, în mod clar, o societate care, deşi atît de apropiată istoric, este atât de îndepărtată cultural, concluzia ar putea fi sumbră: tinerii fie nu citesc, fie citesc prost. Şi într-un caz şi într’altul purtăm, ca mentori, partea noastră de vină. E limpede că nu ne interesează atât de mult cât se citeşte, ci cum şi ce se citeşte or, aici apare îngrijorarea. Problema tinerilor de astăzi nu pare a fi una de potenţial, ci de atitudine faţă de cultură, carte şi, de ce nu, Biserică. Dispreţul faţă de cei care citesc, lipsa unei conştiinţe minime a lecturii, confundarea culturii cu subcultura par a fi probleme mult mai delicate decât necititul în sine.
De la carte la Biblie
În acest caz ne punem întrebarea, de altfel legitimă, „Ce trebuie să citească, în mod obligatoriu, un tânăr? Dificultatea oferirii unui „menu” de lectură e intuibilă şi asemenea reţete nu sunt de preferat dacă se ţine cont de subiectivismul cititului. Şi totuşi, în „bibliografiile” oferite de unii dintre autorii lucrării Cărţile care ne-au făcut oameni, ne atrage atenţia o carte, pe care nu numai că am putea să o oferim spre citire ca slujitori ai Bisericii, ci, se impune, să o prezentăm în faţa credincioşilor ca „paradis preafrumos”, după sintagma Sfântului Ioan Damaschinul, ce trebuie cunoscut.
Aproape toate cărţile sunt valoroase dar, „Sfânta Scriptură”, „Biblia” sau „Cuvântul lui Dumnezeu” este cartea unde se află „ştiinţa cea adevărată” (Sfântul Ioan Casian, Scrieri alese, PSB 57, Bucureşti, 1990, p.558). Sigur că acestei minunate „Cărţi” i s-ar putea adăuga, iar în cazul preoţilor şi profesorilor de religie nu încape discuţie, Filocaliile şi Patericul, ca mărgăritare ale unei îndelungate Tradiţii creştin-ortodoxe, dar scopul principal rămâne sensibilizarea credincioşilor ortodocşi faţă de Biblie, ea impunându-se ca singura lectură obligatorie.
Atelierele biblice – mediul provocării la citit
Ne întrebam ce să citim şi am găsit răspunsul: Sfânta Scriptură. Dacă literatura română şi universală sunt „apanajul” filologilor, responsablitatea lor, a oamenilor de litere, cartea duhovnicească şi cu precădere Sfânta Scriptură trebuie puse la sufletul tinerilor de către preoţi şi profesorii de religie. „Atelierele biblice” sunt doar una din multele soluţii prin care putem să oferim bucuria lecturii. E important de precizat că în Biserică nu căutăm o intelectualizare, o raţionalizare excesivă a credincioşilor, dar nici o spălare de creier cum ar insinua unii. Scopul Bisericii ca „Şcoală” este acela de a pune în sufletul credinciosului hrana cea adevărată care are ca finalitate unirea cu Hristos, de a descoperi şi pune în valoare comoara îngropată în ţărâna multimilenară a creştinismului ce transcede acest neam.
Ca dominantă a misiunii creştine preoţii şi profesorii ortodocşi au datoria de a educa tinerii în duhul Scripturii şi al Tradiţiei. Tinerii merită să ştie la ce foloseşte lectura Scripturii. De ce se numeşte Biblie? Ce taine ascunde. De ce trebuie întreabat preotul asupra „locurile obscure” şi care sunt riscurile interpretării „după ureche”? De ce avem un Vechi Testament şi un Nou Testament? De ce afirmăm că Iisus Hristos este Mântuitorul? Motivaţiile pot continua, acestea fiind doar câteva exemple alese la întâmplare. Să nu ni se pară banale, o simplă aplicare a chestionarului va releva lucruri neaştepate şi o incultură biblică menită să îngrijoreze.
Iar, dacă nu vom fi convigători folosind exemplele sfinţilor, care au citit Scripturile şi s-au mântuit prin ele, dacă niciunul dintre teologii contemporani ce prin lucrările lor au promovat importanţa lecturii „Bibliotecii Creştinismului” (Enzo Bianchi sau John Breck s.a.), poate vom reuşi pornind de la prezentarea impactului pe care l-a avut Biblia asupra unor cunoscuţi oameni de cultură ca Andrei Pleşu, Ion Vianu, Ioana Pârvulescu sau Ştefan Câlţia, câţiva dintre cei ce au afirmat răspicat importanţa Sfintei Scripturi în evoluţia culturală şi spirituală a unui om, şi, de ce nu, a unui popor. Adesea aceste exemple au o priză mai bună întrucât discursul bisericesc, pentru omul secularizat e adesea perimat şi greu de urmărit.
În încheiere am putea spune că o cultură creştină nu este desăvârşită fără Biblie şi o viaţă duhovnicească nu poate începe fără Cuvântul revelat. Însă conştientizarea acestui adevăr şi asumarea maximă a misiunii pe care o implică, va începe de la modul cum vom şti să ne motivăm credincioşii (tineri sau vârstnici), de la schimbarea unei mentalităţi păguboase care consideră predica duminicală sau ora de religie suficiente pentru a deschide inimile şi minţile spre „Cuvântul lui Dumnezeu”. Or, este demonstrat că în bisericile unde se predică des, unde se desfăşoară „Ateliere biblice” sau „Seri biblice”, în şcolile unde pe lângă ora de religie profeorii au şi alte activităţi de genul studierii textului sacru, credincioşii (şi aici îi cuprindem pe toţi, de la mic la mare) sunt mai dinamici, mai numeroşi şi mai apropiaţi de valorile perene creştine. Şi, să nu uităm, cunoaşterea Ortodoxie începe cu citirea Scripturii şi transformarea ei în rugăciune.
Pentru CASETĂ
„este peste putinţă să merite darul adevăratei ştiinţe acela care studiază numai pentru a căpăta laudă” (Sfântul Ioan Casian, Scrieri Duhovniceşti, PSB 57, p. 558)
„Sfânta Scriptură ni s-a dat de Dumnezeu, ca nişte epistole, prin care ni se face cunoscut darul ceresc ce vine din esenţa Dumnezeirii Sale făgăduit tuturor, căci „El ne-a hărăzit mari şi preţioase făgăduieli, ca prin ele să vă faceţi părtaşi dumnezeieştii firi” (II Petru 1,4). „Dar dacă omul nu se apropie, nu cere şi nu primeşte, nu-i serveşte la nimic citirea Scripturilor, ba dimpotrivă se face vinovat de moarte, pentru că n-a voit să primească de la Împăratul ceresc darul vieţii, fără de care este cu neputinţă să obţină viaţa ce nu trece, care este Hristos” (Sfântul Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhovniceşti, PSB, 34, Bucureşti, 1992, p. 375)
„[...] Se tot spune că elevii nu citesc. Nu asta e grav. Nici atunci nu citeau de bună voie mulţi. [...] Elevii care nu citeau ştiau că au ceva de pierdut. Astăzi, prea adesea, ţi se râde în nas. Şi e păcat, cu atât mai mult cu cât - cum mi-a dovedit întâmplarea de a fi pus în situaţia să citesc zeci de jurnale scrise de elevi din toată ţara – adolescenţii au o libertate de gândire cum noi nici nu visam” (Cărţile care ne-au făcut oameni, p. 44).
Renasterea, septembrie/2011
