RAPORTUL DINTRE CRIZE- eseu -

Nu putem urmări un jurnal de ştiri sau să citim un cotidian, fie el cât de banal şi colorat politic, fără să întâlnim cuvântul criză. Este atât de frecvent folosit, - în special în sensul de criză financiară, - încât ajungi să te întrebi, într-o manieră cât se poate de legitimă, ce o fi vrând să spună, sau dacă defineşte obiectiv ceea ce îţi proiectezi în minte că ar putea fi.

Ce este o criză? Este ea, oare, doar un moment de gravă tensiune socială sau fizică, sau este mai mult decât atât. Definiţiile sunt nenumărate, dar coborârea la orginile acestui cuvânt va fi singura care ne va lămuri curiozitatea. În conformitate cu DEX-ul, criza este: 1. manifestare a unor dificultăţi (economice, politice, sociale etc.); perioadă de tensiune, de tulburare, de încercări (adesea decisive) care se manifestă în societate; lipsă acută (de mărfuri, de timp, de forţă de muncă); 2. Moment critic, culminant, în evoluţia care precedă vindecarea sau agravarea unei boli (...). Originea cuvântului este indicată ca fiind latinescul crisis (DEX, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p. 241). E adevărat, cuvântul a intrat în tezaurul limbii române pe filieră franceză – la crise – care l-a moştenit din latină – crisis. În franceză are acelaşi sens ca în limba română cu un accent mai pronunţat pe partea somatică, păstrând în fapt moştenirea latină unde sensul este exclusiv de criză de sănătate (Félix Gaffiot, Le Grand Gaffiot, Dictionnaire Latin-Français, Ed. Hachette, Paris, 2000, p. 448). Originea cuvântului este, însă, în limba greacă. Cuvântul κρισις, εως (ή) are mai multe sensuri, printre care pe acela de distingere, diferenţiere, judecată, acţiune de a alege, fază decisivă a unei boli (Antoine Bailly, Le Grand Bailly, Dictionnaire Grec-Français Ed. Hachette, Paris, 2000, p. 1137). Pornind de la sensul grecesc al cuvântului, voi încerca să dau o definţie proprie crizei: moment sau etapă din viaţa unei persoane sau a unui grup de persoane în care se acutizează conflictul dintre elementele profund materiale cu cele spirituale, creând un vid existenţial şi care închide sau deschide – cu accentul pe deschide - perspectiva unei noi vieţi. Pare extrem de sterilă şi fără sens această definiţie, dar cred că la finalul eseului veţi înţelege ce am vrut să spun prin ea.

Suntem martorii uneia dintre cele mai mari crize financiare, pe care economia capitalistă a experiat-o până acum. Se pare că ceea ce numim în societatea modernă criză financiară are o ciclicitate destul de uşor de anticipat de către specialiştii în boom-uri economice sau de cei care analizează zilnic pieţele financiare mondiale. Aşa se face că între anii 1929-1932 s-a consumat una dintre cele mai mari şi mai dureroase crize financiare. Această criză a creat un climat politico-social extrem de fragil şi de tensionat, permiţând partidelor naţionalist-extremiste să-şi găsească susţinători în toate straturile sociale şi să le manipuleze într-o manieră cât se poate de crudă (cazul naziştilor şi a fasciştilor sunt cele mai cunoscute). Finalitatea acestei căderi economico-financiare a fost cel de-al doilea Război Mondial. Sigur că nu ne vom opri la acestă criză, ci vom aminti că anii 70 au fost marcaţi de criza pieţelor de capital din Asia, cea mai afectată fiind cea din Hong Kong. Anii ’80, ’90 şi 2000 vin şi ei cu crize financiare dar de o amploare mai mică. Despre crizele care au premers anilor ’90, exceptând-o pe cea din anii ’30, putem să vorbim, dar ca ţară ne interesează prea puţin, fiind sub regimul autoritar comunist şi neavând o piaţă liberă eram feriţi, într-o oarecare măsură, de tornadele junglei financiare. În schimb, tot ce apare după 1990 este legat şi de noi, o ţară cu o economie în dezvoltare (emergentă). Aceste crize sunt un fel de baloane care la perioade mai mult sau mai puţin egale de timp se sparg, creând situaţii ca cea pe care o trăim de mai bine de un an şi care au diferite cauze. Toţi dau vina pe motoarele economice şi pe faptul că Harvardul şi prestigioasele Universităţi ale Americii şi Europei, cu economiştii lor de catifea, prin teoriile lor au dat cel mai mare rateu al istoriei. George Soros, magnatul miliardar ungur stabilit în anii ’50 în America, vede în această criză dovada clară că economia nu este altceva decât o ştiinţă socială şi nu una exactă cum este matematica. Multe din teoriile ei sunt puternic influenţate de factorul social şi politic şi nu pot fi aplicate în toate colţurile planetei la fel. Ori produsele financiare puse în circulaţie după 1990 pe piaţa americană, cu precădere, au fost adevărate bombe cu ceas. Şi pe bune dreptate. Un exemplu ar fi că o piaţă se reglează de la sine. (Adică într-un limbaj mai limpede preţurile pot creşte sau scădea în funcţie de cerere.) Cu toate acestea, cu ocazia acestei crize, s-a văzut că o curbă economică (a cererii sau a ofertei) oricât ar fi de elastică, are acel minim de rigiditate ce-i poate provoca ruptura şi în consecinţă colapsul. Aşadar suntem în faţa unei crize, după unii provocată intenţionat, după alţii rezultatul firesc al unei administrări proaste a indicatorilor economico-financiari. Că tot veni vorba de provocat, acelaşi George Soros e convins că actuala criză este una provocată, întrucât în anii 70 el avea forţa de a provoca crize pe pieţele de capital din Asia, iar în anii ’90 el a fost cel care a aruncat în aer Banca Angliei, prin speculaţiile împotriva lirei sterline (Rev.22, Nr.42(971)/14-20 octombrie 2008).

Însă vocile economiştilor se opresc în această zonă a financiarului, a lipsei materiale şi uită de realitatea spiritual-creştină. De fapt, de ce ar face-o?, trăim într-o societate condusă în parte de atei, deişti şi alte profile non-religioase sau oculte, pe care, partea spirituală, îi interesează doar în măsura în care o pot folosi pentru aducerea unui profit.

Criza financiară este, dintr-o perspectivă pur personală, în primul rând, o criză spirituală, o criză a conştiinţei creştine, o ancorare a omului în ale materialismului, în himerele unei societăţi consumiste, o scăpare de sub control a principiilor unei democraţii economice care-şi are obârşia sec. al XVI-lea.

Trebuie subliniat că odată cu această mult trâmbiţată criză a venit şi un val masiv de depresii şi sinucideri, jafuri şi crime. Oare, nu îndeamnă Mântuitorul cu dragoste: Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură; ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia şi nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură; că unde-ţi este comoara, acolo-ţi este şi inima! (Mt.6, 19-21). Cât de profetice sunt aceste cuvinte şi cât de actuale pentru momentele pe care le trăim! Acest pasaj scripturistic ar putea constitui argumentul de bază al unei secţiuni din mult pomenita theologia socialis. Au fost, oare, aceste acţiuni dramatice provocate de pierderea serviciului şi a unei penurii financiare? În măsura în care dumnezeul lor este pântecele, (Flp. 3, 19) da! Occidentalizarea masivă din ultimii optisprezece ani a adus bune şi rele, deopotrivă. Iluminştii înfierau creştinismul ca fiind cel care a distrus comoara şi frumuseţea antichităţii, a distrus capacitatea omului de a se autoadministra, i-a negat libertatea, etc., uitând că cel din urmă a adus beneficii inestimabile omenirii. Deiştii lui Voltaire şi Rousso au împuiat minţile cititorilor şi adepţilor lor cu ideea că omul se poate descurca singur şi fără ajutorul lui Dumnezeu şi că Dumnezeu e incativ şi s-a retras în Împărăţia Sa.

Oare aşa să fie? Astăzi trăim un iluminism prelungit, un iluminism târziu! De ce să-i spunem post-modernism, când este acelaşi iluminism al sec. al XVIII-lea? Doar pentru că cei care dau pulsul presei şi al artei, al literaturii şi al istoriei, poartă Prada, Gucci şi Louis Vouiton? Doar pentru că nu se mai plimbă în caleaşcă cu coviltir, ci cu Ferrari şi Mercedes? Doar pentru că arta a devenit o banalitate şi adevărata cultură o non-cultură? Cum ar spune-o poetul: Alte măşti aceeaşi piesă, Alţi actori aceeaşi gamă... Realitatea gravitează în jurul faptului că încă din liceu se inoculează ideea după care omul este capabil să se descurce singur, să-şi gereze propriile calităţi în aşa fel încât să reuşească în viaţă fără nici un ajutor. Omul îşi este propriul stăpân, omul poate să creeze şi să omoare (clonarea vs. arma nucleară). În cazul acesta Dumnezeu nu mai este necesar. Raţiunea este deasupra tuturor, este cea care primează. Raţiunea şi numai ea. Credinţa este luată în discuţie numai în măsura în care este legată de raţiune. Dar nici măcar această raţiune nu este raţiunea. Este un termen impropriu. Este o pseudo-raţiune pentru că raţiunea doar în Hristos se adevereşte a fi raţiunea veritabilă. Iar Hristos este Iubire, Dumnezeu este iubire (1 In. 4, 8 s.u).

Ce se întâmplă? Despre ce vorbim aici? Probabil de globalizarea şi secularizarea aproape maturată. Criza unei ţări (America) a provocat criza întregii lumi. Duhul protestant, părintele capitalismului îşi arată încă o dată colţii. Jean Calvin (1509-1564) a interzis multe, a fost un moralist prin excelenţă, a îndemnat la asceză şi corectitudine, dar a acceptat camăta... Astăzi suntem victimele băncilor.

Lipsa raţiunii în iubire şi prezenţa absolută a raţiunii goale face ca în situaţii de criză materială să apară tendinţele sinucigaşe, mefistofelice şi de ce nu criminale. Nădejdea în material nu face decât să comploteze împotriva spiritualului, să omoare duhul celui care nu este în contact cu Hristos şi Biserica Sa. În aceast context cuvintele Mântuitorului că: mai lesne este să treacă cămila prin urechile acului decât să intre bogatul în împărăţia lui Dumnezeu (Mt. 19, 24), sunt atât de uşor de înţeles.

Este criza aceasta una financiară? Aproape că aş fi tentat să spun: nu! Dar este şi financiară. Suntem martorii unei crize spirituale şi morale. Dar aceste două crize sunt complementare şi au aceeaşi sursă: necredinţa şi lăcomia. Practic există un raport de cauzalitate şi nimic mai mult. Abia în astfel de situaţii conştientizăm că trăim o profundă criză religioasă.

Sigur că nu voi spune că ceea ce era înainte era mai bine. Nicidecum. Comunismul nu a fost cu nimic mai presus decât acest neo-liberalism deşănţat. Să nu zici – Cum se face că zilele de demult erau mai bune decât acestea?; că nu din înţelepciune pui o astfel de întrebare (Eccl. 7, 10); dar apare o întrebare legitimă: cum se face că în condiţii materiale mult mai bune, oamenii apelează la metode, nu reprobabile, ci condamnabile şi nefireşti?

Nu există soluţii? Însuşi cuvântul criză oferă o a doua alternativă. Sinuciderea poate fi înlocuită prin dorinţa unui nou început, printr-o deschidere spre viitor şi nu printr-o suprimare violentă a speranţei de mai bine. Ar putea apărea întrebarea, dacă este posibil ca în viaţă că avem mai multe multe puncte 0 pe axa vieţii? De ce nu?! Atât Biblia cât şi Sfinţii Părinţi vorbesc despre nenumărate situaţii în care oamenii o iau de la 0 pentru că simt că viaţa lor nu mai poate continua într-un anume ritm, pentru că riscă să intre pe segmentele negative ale acestei axe care se întinde de la – ¥ [infinit (luat ca infern)] la + ¥ [infinit (înţeles ca intrare în iubirea treimică)]. E grea povara libertăţii pentru noi cei care cunoaştem doar libertatea, dar e şi mai greu dorul ei. Ori, dor nu-ţi poate fi decât după ceva ce ai avut, ai simţit, ai trăit, iar prezentul nu ţi-l mai oferă. Cei care au trăit în comunism o pot spune cel mai bine.

Criza financiară mondială este doar un prim semnal al unui calup de crize şi are ca o cauză imediată indiferenţa omului faţă de Dumnezeu şi creaţia Sa. Să nu ne mirăm de aceasta, nu e nimic nou în ceea ce afirm aici. Ştiaţi că dacă nu era criza financiară era o altă criză? Ce criză? Să nu vă gândiţi la spiritual-morală, pentru că aceea riscă să devină cronică dacă nu acţionăm! E vorba de criza alimentară. Aproape că tind să cred că prin atâta mediatizare a crizei financiare se caută crearea unei diversiuni. Criza alimentară este foarte aproape şi nu poate fi evitată. Se cultivă din ce în ce mai puţine plante alimentare şi tot mai multe plante industriale. Culturile de rapiţă au luat locul celor de cereale. Lumea se înmulţeşte într-un ritm greu de imaginat, iar ţările supra-dezvoltate produc mult mai mult decât consumă. Cu alte cuvinte cei care cântă raţiunea se comportă iraţional, uitând de cumpătare.

Liderii lumii de astăzi ( atenţie nu cei care ne conduc, adică politicienii, ci cei care sunt în spatele acestora) nu fac altceva decât spălare de creier. Crează oamenilor impresia că au bani pentru toate capriciile; şi nu doar atât, ci că toate acele himere sunt absolut necesare pentru viaţa lor. Mulţi dintre cetăţenii acestei planete au crezut că pot să cumpere mai mult decât produc. Au vrut mai mult. Au fost lacomi, ar spune Sfinţii Părinţi. Dar au devenit scalvi. Sclavia modernă nu este cea în lanţuri, (cu toate că sunt ţări din Africa care o practică încă), una eminamente fizică, ci e o sclavie la nivelul spiritului. În general e provocată de Megaliţii Financiari, care ne conduc. Aceste instituţii de camătă legalizată au creat iluzii pe care le-au vândut cu dobândă. După ce au creat aceste impresii false s-au oferit să-i ajute. Omul golit de măsura lucrurilor şi a echilibrului în Hristos a căzut uşor în plasă. Denis de Rougement autorul celebrului roman Partea Diavolului are o idee care traversează aproape toată cartea şi anume că diavolul e întotdeauna acolo unde te astepti mai puţin, şi că el crează, special, diversiuni pentru a fi greu de găsit.

Ca o recapitulare a celor afimate mai sus putem stabili ca principală cauză a crizei financiare actuale, o profundă criză spirituală. Totuşi nu putem omite faptul că însuşi cuvântul criză în sensul lui plenar înseamnă printre altele şi dublă alternativă, posibilitatea de a alege. Altfel spus criza implică dubla alternativă, deznădejdea şi speranţa, infernul şi edenul, nu ne rămâne decât să alegem.

O etapă delicată a dialogului catolico-ortodox - editorial ISTINA - trad. din franceza

O etapă delicată a dialogului catolico-ortodox

În cele ce urmează vom reda traducerea editorialului semanat: Hyacinthe Destivelle, preot dominican şi redatoctor al revistei Istina[1] din Franţa:

Treizeci de ani după lansarea sa, dialogul teologic internaţional catolic-ortodox va intra, [la întâlnirea din ] Cipru din octombrie anul curent, într-o fază cu totul delicată. Într-adevăr, este pentru prima dată când problema rolului episcopului Romei în comuniunea Bisericii, principala piatră de poticnire în relaţiile dintre catolici şi ortodocşi, va fi astfel abordată în cadrul acestui dialog al adevărului inaugurat în 1979. Afirmaţia centrală a recentului Document de la Ravena (2007), fondată pe canonul 34 Apostolic, a fost că primat şi conciliaritate (sinodalitate) sunt în mod reciproc interdependente şi că datorită acestui lucru, primatul la diferitele niveluri – local, regional, universal – a vieţii Bisericii, trebuie, întotdeauna să fie văzut în contextul conciliarităţii (sinodalităţii) şi, de asemenea, conciliaritatea în contextul primatului (§ 43). O astfel de propoziţie pare a trimite pe fiecare dintre Biserici la provocări interne pe care, recent, cardinalul Walter Kasper, le rezuma: În timp ce Biserica ortodoxă trebuie să-şi clarifice mai profund problema primatului (protos) la nivel universal, noi, catolicii, trebuie să reflectăm mai clar la problema sinodalităţii sau a conciliarităţii, în special la nivel universal[2].

Provocările sunt, într-adevăr, interne în mod simultan. Astfel, datorită contextului istoric, dezbaterile interortodoxe asupra concepţiei şi exerciţiului primatului sunt în particular vii în zilele noastre. După separarea de Roma, patriarhul de Constantinopol este într-adevăr primul între egali (primus inter pares) în sânul ortodoxiei. Dar, autoritatea sa, slăbită de numărul mic de credincioşi ai Bisericii sale, întâmpină multe dificultăţi în a-şi exersa funcţia sa. În aceşti ultimi ani, tensiunile au umbrit relaţiile sale cu anumite Biserici din Europa de Est, în plină renaştere după anii de persecuţie, şi în primul rând cu patriarhia Moscovei, care adună jumătate din numărul de ortodocşi. Aceasta ultima a contestat mai multe poziţii sau iniţiative recente ale patriarhiei de Constantinopol – contestaţii care au condus chiar la o ruptură temporară a comuniunii[3].

Uneori am observat că, în afara acestor genuri de tensiuni, Bisericile ortodoxe autocefale nu par a dispune de proceduri care să permită un arbitraj univoc. În realitate, conciliaritatea funcţionează în pofida tuturor. În acelaşi timp, deciziile sinaxelor panortodoxe nu par dotate cu autoritate constrângătoare. În ce priveşte dialogurile bilaterale dintre Bisericile ortodoxe, ce privesc, de acum, probleme ca, de exemplu, organizarea diasporelor sau recunoaşterea autonomiilor şi autocefaliilor, constatăm că patriarhul ecumenic este perceput aici, de către confraţii săi, ca fiind totodată judecător şi parte – în problemele canonice clasice[4]. Aceste chestiuni destul de sensibile explică în mare parte lentoarea pregătirilor sinodului panortodox, anunţant încă din 1960[5].

Ne-am putut teme ca aceste dezbateri care ating problema primatului, dezbateri aparent interne ale ortodoxiei, să nu paralizeze dezbaterea ecumenică actuale care urmăreşte o înţelegere comună a catolicilor şi ortodocşilor în ce priveşte primatul în Biserica întreagă. O parte a problemelor par a veni din superpoziţionarea, în anumite spirite, a două chestiuni: pe de o parte, problema primatului în sânul ortodoxiei – în deosebi cea pe care ar putea-o exercita patriarhul Constantinopolului, şi pe de altă parte expresia unei poziţii comune a Bisericilor ortodoxe în legătură cu primatul în Biserica întreagă – în mod special a rolului pe care ar putea să-l exercite aici episcopul Romei.

Trebuie, dar, să separăm aceste două probleme? Eclesiologia latină insistă asupra faptului că episcopul Romei se bucură de o harismă deosebită, şi că într-o anumită măsură unică, în serviciul unităţii – un ministerium care, bineînţeles, va trebui să se exercite diferit în sânul Bisericii latine şi în Biserica întreagă în sfârşit reconciliată[6]. Această poziţie este în general admisă de către ortodocşi chiar dacă cu unele rezerve. La Ravena, ortodocşii şi catolicii au distins, împreună, trei niveluri de actualizare a raportului dintre primat şi sinodalitate: nivelul local (dioceza), nivelul regional (Bisericile autocefale în Orient, conferinţele episcopale în Occident), şi în sfârşit nivelul universal. La acest ultim nivel ambele părţi au declarat că sunt de acord să spună că în perioada Bisericii indivizate Roma, ca Biserică „conduce în iubire” [...] ocupa primul loc în taxis şi că episcopul Romei era în consecinţă protosul printre patriarhi (§ 41). Sigur, ortodocşii şi catolicii se deosebesc asupra prerogativelor episcopului Romei ca protos. Totuşi, ei converg pentru a-i recunoaşte, la nivel universal, un loc unic, un loc analog – dar nu neapărat identic – celui al protosului la nivel local sau la nivel regional. Dacă se pleacă de la acest punct de vedere, este de dorit, [oare] este chiar posibil, să se răspundă la problema primatului în sânul Bisericilor ortodoxe independent de cea care priveşte primatul la nivel universal? În realitate, ni se pare că un acord panortodox asupra felului în care s-ar putea exercita primatul de la Constantinopol nu ar trebui să fie unul prealabil unei reflexii comune asupra rolului episcopului Romei în comuniunea Bisericii întregi. Într-adevăr, demersul ecumenic roditor nu se situează în cadrul separării creştinilor, ci în perspectiva doritei lor unităţi.

Această problemă a fost ridicată, de altfel, de anumiţi membrii ai comisiei mixte internaţionale, care se mirau că problema primatului în sânul Bisericii ortodoxe a fost de fapt prezentată ca fiind anterioară şi exterioară celei a primatului în Biserica întreagă: într-adevăr declara unul dintre ei, Bisericile catolice şi ortodoxe nu sunt două Biserici cu doi primaţi independenţi, ci sunt împreună Biserici surori în căutarea unei expresii apropriate a unităţii lor în corpul lui Hristos. În consecinţă, afirma el, nu trebuie aplicat modelul separării Bisericii occidentale din sec. XVI Bisericilor ortodoxe, pentru că originea lor nu este o ruptură, ci o tradiţie eclesială autentică asupra fundamentului moştenirii apostolice comune[7].

Mutatis mutandis, aceiaşi problemă se pune în ceea ce priveşte statutul structurilor eclesiale stabilite pe locurile scaunelor istorice a Bisericilor separate, dar care se recunosc reciproc ca surori în succesiunea apostolică. Ea se pune cu o acuitate particulară în Europa, de la căderea zidului Berlinului s-a permis o anumită renaştere catolică în ţările de tradiţie ortodoxă la fel ca un nou val de emigrări ortodoxe în Occident: de ce să nu se fondeze Biserici locale, catolice acolo, ortodoxe aici, pentru că suntem – din nefericire – despărţiţi? Dar în mod precis, într-o Europă în sfârşit reunificată, trebuie să-şi ia partea din divizarea creştinilor şi să se superpună, într-o perspectivă pur confesională, Bisericile paralele, purtând aceleaşi titluri, revendicând aceleaşi statuturi, funcţionând izolat şi uneori concurându-se una pe cealaltă,... sau să se încerce să se lase deschisă poarta unui viitor comun găsind colegial soluţiile tranzitorii ale unei speraţii care sperăm că este provizorie? Încă o dată: trebuie amenajată separarea (cu riscul instituţionalizării), sau pregătită unitatea? Răspunsul depinde în final de speranţa noastră într-o reconciliere a creştinilor.

Acestea sunt aici, ni se pare, chestiuni de eclesiologie care merită să fie reflectate, dincolo de susceptibilităţile sau de eventualele jocuri de putere. Nu putem deci decât să ne bucurăm de continuarea dialogului teologic internaţional între catolici şi ortodocşi. Condiţia succesului său este în mod evident să existe o reală încredere între Biserici pentru a evita orice suspiciune de instrumentalizare a dialogului în folosul unor interese particulare, străine de finalitatea sa. Catolici şi ortodocşi trebuie aşadar să reziste tentaţiei de a-şi aplica reciproc eclesiologiile lor sau problematicile lor interne.

Dosarul relaţiilor dintre catolici şi ortodocşi pare totuşi foarte complex, grevat de rănile ascunse, de interesele politice latente, de conflictele mascate, de riscuri, în sfârşit, pentru actorii săi, de a fi bănuit de a fi pentru sau împotriva uneia sau alteia dintre eclesiologii, pentru sau contra faţă de unul sau altul dintre patriarhate. În realitate, singurul risc veritabil ar fi ca teologii interesaţi şi competenţi în acest domeniu, şi nu sunt chiar aşa numeroşi, să se descurajeze complet, cu cât alte provocări, aparent mai urgente, se fac prezente. Căutarea unităţii s-ar limita atunci la vizite protocolare ale primaţilor, la declaraţii de intenţie, la întâlniri ale câtorva convinşi. De asemenea, tot în prelungirea dialogului adevărului, este mai mult ca niciodată necesar să se urmărească şi aprofundeze dialogul dragostei, care, singur, poate să ne permită să ne recunoaştem ca fraţi în Hristos, membrii ai Bisericii una, în ciuda săracelor noastre diviziuni.

Hyacinthe DESTIVELLE, o.p.

Traducere din franceză de Liviu VIDICAN-MANCI

---

[1] Revista Istina este una dintre cele mai cunsocute reviste ecumenice din Europa. A apărut pentru prima dată în 1934 ca Russie et la chrétienté şi avea rolul să informeze Occidentul asupra persecuţiilor la care era supusă Biserică Ortodoxă Rusă în aceea perioadă, dar şi de a a face cunoscută istoria, spiritualitatea şi teologia rusă. Din 1954 poartă numele de Istina.

[2] Our Sunday Visitor, 3 februarie 2008.

[3] A se vedea Istina 54 (2009), p. 87-91.

[4] Actualul conflict între patriarhatul Moscovei şi cel al Constanitinopolului se duce asupra problemei dacă cel din urmă a moştenit în mod deplin, în taxisul dintre Biserici, poziţia recunoscută Romei în Antichitate, lucru de care patriarhia Moscovei nu e prea convinsă. Unul dintre prerogativele legate de această poziţie era competenţa recunoscută scaunului roman de a fi consultat în cazul unor litigii, după procedura prevăzută de conciliul de la Sardica (341). Asupra acestui conciliu şi asupra actualităţii sale, a se vedea H. Legrand, „Pour une approche procédurale de la primauté romaine ”, Istina 53 (2008), p. 23-46.

[5] A se vedea Istina 54 (2009), p. 85-87.

[6] „[Teologul catolic] nu poate considera în mod absolut maniera în care se prezintă primatul în sec. al XIX-lea şi al XX-lea ca fiind singura posibilă şi care s-ar impune la toţi creştinii [...] Roma nu trebuie să ceară Orientului în ce priveşte primatul, mai mult decât ceea ce a fost formulat şi trăit în primul mileniu creştin”, Cardinal J. Ratzinger, Les principes de la théologie catholique. Esquisse et materiaux, Paris, 1985, p. 222 (original, München, 1982).

[7] B. HALLENSLEBEN, „Katholichen Selbstkritik nach dem orthodox-katholischen Dialog in Belgrad. Heilsames Erstauen”, KIPA-APIC, 28 septembrie 2006.

Decernarea titlului de doctor HONORIS CAUSA, la Institutul Saint Serge din Paris

Remise du diplôme Honoris Causa au patriarche Daniel
Video trimis de orthodoxie

In vizita oficiala intreprinsa de PF Daniel, patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, a fost invitat la Institutul Ortodox Saint Serge, fost bastion al diasporei ortodoxe rusesti. Aici i s-a oferit titlul de Doctor HONORIS CAUSA. Cel care i l-a oferit a fost decanul Nicolas Cernockrak, profesor pe Biblice.