Retorica febrilă cu
privire la revoluţia tehnnologică fără precedent datorată, chipurile, eliberării
omului de sub „jugul” Bisericii, încearcă să întărească sentimentul autonomiei
faţă de orice sentiment religios şi mai ales faţă de Dumnezeul predicat de
Bisericile istorice. În pofida eforturilor susţinute de secătuire duhovnicească
„omul nou” reclamă nevoi spirituale, interioare pe care „materia”, în mod
ironic (sau poate nu!), nu i le poate satisface. În situaţia dată, ar fi potrivit să ne oprim
asupra unei componente, ce-i priveşte pe tineri şi adulţi deopotrivă, asupra
unei dimensiuni funciare omului: „comuniunea”
dar care are ca variantă secularizată: „socializarea”. Prezenta abordare încearcă
analizarea unei stări de fapt, a unei situaţii pe care o traversăm şi care se
încadrează în binomul „socializare – comuniune”. Astfel ne întrebăm mai mult
sau mai puţin retoric: „Ce oferă „lumea” omului însingurat?” sau „Ce
alternativă are Biserica pentru omul secularizat?” „Îi este omului modern
lămurită diferenţa dintre socializare şi comuniune?”
Atât înainte de ’89 cât şi
după, omul a fost împins prin cele mai perfide mijloace spre un izolaţionism
care să folosească unui cerc restrâns de indivizi. S-a încercat o robotizare, o
artificializare a lui. Numai că omul în esenţa lui este o creatură comunitară
şi mai presus de orice este persoană. Acest aspect l-a făcut şi îl face pe om
să fie superior tuturor celorlalte vieţuitoare, şi, mai mult decât atât, îl
plasează pe el drept „coroană a creaţiei”. Aşa se facă că omul, în firea sa, a
simţit nevoia de „socializare” de „întâlnire” cu celălalt. Lumea,
supertehnicizată şi tehnolocizată, ce ne-a invadat viaţa după ’89, l-a prins pe
creştinul ortodox cu ambele picioare în aer, cu vocea piţigăiată (nevenindu-i
nici lui să creadă) strigând: „Libertate!”. Pe cât au fost speranţele de mari,
pe atât şi dezamăgirile. Nici acest tip de viaţă nu a venit cu îmbunătăţiri
majore, ci cu o artificializare a trăirii interpersonale. „Chat”-ul a avut încă
din anii 90 un succes extraordinar la consumatori şi mai ales la tineri. Singurul
impediment în acei ani era penuria pe care o traversa România şi care nu
permitea achiziţionarea unui computer. Creşterea puterii de cumpărare şi
implicit accesibilizarea Internetului au făcut ca la noi, după paradigma
occidentală, „reţelele de socializare” gen Hi5 sau Facebook să „explodeze”. Posibilitatea
de a vorbi cu cineva care nu te cunoaşte, şansa de a fi cel pe care tu îl vrei
şi-l imaginezi, frustrările aduse de disproporţia dintre exspectaţă şi oferta
finală, forţa extraordinară a acestor forme de comunicare de a introverti
oamenii au dus la dezvoltarea curentă.
Or, firesc este să ne întrebăm de ce? De unde
setea aceasta de comunicare? Ce stă în spatele acestor proiecte încât au atât
de mult succes? Cel mai probabil e vorba de o nevoie simplă, primară, pe care „creatorii”
reţelelor amintite au exploatat-o într-o manieră genială: „comuniunea”. Dar,
pentru că ei nu pot oferi „comuniune”, oferă „socializare” şi o interesantă
formă de comunicare, că doar se numesc „reţele de socializare”. Aşa că
filosofia lor e simplă: „oamenii au nevoie de comuniune noi le oferim
socializare” că tot e vorba de întâlnirea cu celălalt. Numai că aici semnalăm o
mică problemă. Comunicarea reală, aşa cum ne ajută să înţelegem şi termenul
latin, nu se poate face decât între două persoane cu o identitate clară şi care
se întâlnesc în mod real, în timp ce socializarea nu comportă dimensiuni de o
asemenea profunzime.
Pentru a nu lungi prea
mult discuţia e nevoie de circumscrierea celor doi termeni în logică acestui
eseu. „Socializarea” înseamnă integrarea într-o societate de indivizi, într-o
colectivitate în timp ce comuniunea înseamnă împărtăşirea şi reciprocitatea
iubirii. Ambele au nevoie de „om”, dar numai una are nevoie şi de iubirea lui;
ambele încearcă umplerea unui gol, însă numai una reuşeşte în mod real. Socializarea se potriveşte foarte bine omului
secularizat ea nu reclamă sentimente curate, sincere. Jocul de rol îi este
specific. Fiinţa socială adoptă comportamente, obiceiuri, moduri de viaţă care
deşi nu i se potrivesc îl definesc ca individ al unei grup social. Comuniunea
nu poate fi văzută în afara logicii soteriologice în timp ce socializarea nu
are ca scop mântuirea ci satisfacerea unor nevoi imediate şi egoiste. Nu cred
că mai e cazul să remarcăm că, setea omului de comuniune se traduce, în zilele
noastre, în două tipuri de manifestare pe care unii ar dori să le înţelegem ca
nivele de civilizaţie. Unul cu rădăcinile înfipte în „Agora” antică,
socializarea în „Mall”, o reală „cultură a Mall-ului” (subiect ce va constitui
obiectul unui articol viitor), iar celălalt, ca formă ce acum este exersată
pentru prima dată, ce se traduce în reţelele de comunicare gen Hi5 sau Facebook
etc.
Fără a mai accentua linia
paralelă pe care „socializarea” o menţine faţă de „comuniune”am putea conchide
că omul se află la o răscruce fără precedent. Are în faţă, şi aici mi-aş
permite să fac o comparaţie, „mărul” şi „plicul cu concentrat de măr”. S-ar
putea ca ambele să aibă acelaşi gust, însă finalitatea cu siguranţă nu este
aceeaşi. Ce ne rămâne nouă de făcut e să-i atenţionăm pe tineri şi pe
credincioşi din amvon sau de la catedră, asupra pericolelor care-i pândesc în
urma folosirii excesive şi iraţionale a acestor „canale de comunicare” care
nu-i „cuminecă”. În ce măsură îşi mai poate reveni omul din acest „alunecuş”?
Cât de gravă este situaţia în care ne aflăm? Rămâne ca timpul să decidă, iar
noi să ne rugăm. Şi pentru că ar fi impropriu să formulăm nişte concluzii ne
vom referi la cuvintele Mântuitorului, în care se ascunde o parte din „taina
fratelui”: „Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu
adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (In. 17, 3).
Publicat în Renaşterea, octombrie/2011, p.6.
