Tinereţea ca anotimp
Cât de sonore au devenit cuvintele Ecclesiastului: „Pentru orice lucru este o clipă prielnică şi vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer.2.Vreme este să te naşti şi vreme să mori; vreme este să sădeşti şi vreme să smulgi ceea ce ai sădit”(Eccl.3, 1-2)? „Marea trecere” rămâne învăluită în aura misterului şi a tainei, iar imposibilitatea evitării păşirii peste pragul final, şi ea, o evidenţă. Împotriva acestei certitudini omul „post-modern”, dominat de o închipuită atotputernicie, luptă cu cerbicie şi încearcă să demonstreze, amăgindu-se pe sine şi pe alţii, că moartea este doar o chestiune care, odată cu dezvoltarea tehnicii, va fi depăşită. O astfel de mentalitate, autosuficientă, a încercat diluarea adevărului şi a oferit alternative care, pe termen lung, s-au dovedit a fi devastatore, răsfrângându-se, cu predilecţie, asupra generaţiilor tinere, viaţa de aici devenind totul, iar cea viitoare o amăgire.
Tinereţea este, dacă ar fi să folosim vocabule cu iz poetic, o primăvară mai mult sau mai puţin capricioasă. Este un anotimp al acumulării „razelor” educative, al primilor muguri, al florilor care aşteaptă tăcute căldura toridă a verii şi mângâierea brumei în perspectiva maturizării fructului. E o perioadă plină de parfum, dar atât de fragilă încât un îngheţ de aprilie, o grindină de mai poate distruge întreaga acumulare, lăsând toate speranţele pentru anul ce urmează. Dacă natura permite un an „ce va veni”, ce se va repeta, viaţa are un sens unic şi irepetabil, drumul Eshatonului.
Educarea părinţilor, motivarea tinerilor
Pare a fi limpede că ce nu creşte primăvara nu poate fi cules toamna. Dacă nu e cine să însămânţeze, chiar dacă sunt culegători, vor lipsi fructele. Cu alte cuvinte, tentaţiile venite din exterior, sunt doar o secvenţă din mutaţia, adesea fiinţială, a tinerilor. Înaintea acestor ispite (droguri, alcool, pornografie, etc) copilul se confruntă cu piedici mult mai greu de trecut.
Pentru a fi mai limpezi trebuie să recunoaştem că adesea părinţii devin duşmanii principali ai propriilor copii, chiar dacă nicio clipă nu şi-au propus. Lipsa educaţiei religioase, morale, etice dacă doriţi, a adus o parte din tinerele generaţii în pragul „falimentului duhovnicesc”. Liceenii de astăzi sunt născuţi într-o perioadă în care avorturile au depăşit numărul naşterilor. Aparent, doar o problemă demografică, însă în adâncurile ei o problemă de neam, de fiinţă naţională, o stigmată pentru generaţii de generaţii.
Dacă în tinereţea lor, cu bune sau rele, părinţii au avut „curajul” ca din trei, patru sarcini să păstreze una, atunci răspunsul la întrebarea – „nevinovată” – „cu ce-am greşit, Doamne, să pătimesc atât de la copilul acesta?” nu mai are nevoie de răspuns. Şi, poate că în acest cadru, s-ar impune o mică paranteză. Vina, în cazul avorturilor, este transferată, de cele mai multe ori, şi, într-un mod de-a dreptul meschin, asupra femeii. Or, indiferent cât de nevinovat pare soţul sau bărbatul în general, el este la fel de culpabil, ba poate chiar mai mult, întrucât adesea stă la baza deciziei de pruncucidere.
Acceptând această situaţie ar trebui să recunoaştem că suntem în faţa unei noi realităţi. Nu se poate să tratăm tinerii fără părinţi. Biserica are nevoie să pună la punct strategii de comunicare şi educare la toate palierele de vârstă. Într-o mică măsura a reuşit cu „Hristos împărtăşit copiilor”. Dar, oare, nu ar fi utili şi un program „Hristos împărtăşit părinţilor”? Or, ne este frică că adulţii sunt închistaţi în nişte tipare mentale de care nu se mai pot debarasa?
Avem tinerii pe care-i educăm
În lipsa conştientizării propriilor lipsuri, a unei smerenii fireşti, fiecare părinte emite pretenţii imposibil de acoperit. Dar în ce condiţii?
Cine nu-şi doreşte copii sănătoşi, frumoşi, inteligenţi şi, nu în ultimul rând, cuminţi, adică morali şi cu frică de Dumnezeu? Numai cine nu ştie ce să ceară. În acelaşi timp, o simplă anamneză a propriei vieţi poate releva un trecut reprobabil, care ar putea constiui uşor argumentul că „nu toate ne sunt de folos” (I Cor. 6, 12). Din nefericire, aceiaşi părinţi cer de la urmaşii lor un comportament impecabil sau, la fel de grav, nu le impun nicio restricţie. Şi atunci apar, în mod legitim, următoarele întrebări: „În ce măsură putem obţine o educaţie curată când noi ca pedagogi am avut sau avem probleme de situare în Biserică şi societate?” „În ce măsură concentrarea noastră asupra calităţii tinerilor va reuşi să aibă rezultate pozitive, când acasă rămânem contra exemple?” Cât de mult se vor folosi copiii noştri de lipsa noastră de vigilenţă (cazul părinţilor permisivi), de aşa zisa libertate pe care le-o vom oferi, de vreme ce sunt pe punctul de a face aceleaşi greşeli ca şi noi, dacă nu mai mari.
Adulţii, noi, cei care ne ocupăm de tinerele generaţii, obişnuim să fim extrem de categorici atunci când vine vorba de tineri. Îi împărţim fără să clipim în serioşi şi neserioşi, buni şi răi, inteligenţi şi proşti, frumoşi şi urâţi, omiţând nuanţele atât de necesare şi analiza matură. Genetica spirituală, moşternirea spirituală aşa cum o numesc unii teologi, nu par a fi un simplu artificiu teologic. Şi aceasta în ideea în care Ieşirea, a doua carte a Pentateuhului, ne atrage atenţia asupra faptului că Dumnezeu blestemă până la al şaptelea neam, dar, binecuvintează până la al miilea neam, pe cei care, după caz, necinstesc sau cinstesc numele Său. Se pare că aşa cum lăsăm prin testament averile strânse de-a lungul unei vieţi, la fel, dar cu efecte mult mai importante, transmitem zestrea spirituală.
Adolescenţii un grup ignorat
Revenind la „primăvara” vieţii am dori să zăbovim puţin asupra adolescenţei, situată în mijlocul „anotimpului”. Acest segment de vârstă este cu atât mai sensibil cu cât acum se înregistrează modificări majore la nivel fizic şi psihic. Se descoperă ca om, începe să dea importanţă felului în care arată, pleacă urechea la ceea ce spun ceilalţi despre el, devine irascibil din varii motive, îşi sudează primele prietenii serioase, într-un cuvânt păşeşte pe treptele către maturitate. Spuneam, totuşi, că este o perioadă sensibilă. Este o vreme în care este dispus să acumuleze cât mai mult posibil, are maximum de disponibilitate de aceea devine şi foarte vulnerabil. Sfântul Vasile cel Mare, în „Omilia a XXII-a ” îndemna tinerii să fie ca albinele, să ia din toate florile pe care le colindă doar ceea ce este folositor, or, astăzi, la muntele de informaţii disponibile, tânărul are toate şansele să iasă în derivă. Aici ajungem din nou la sensibilul subiect al imposibilităţii de a vedea tânărul în afara familiei. Rolul părinţilor, pe de o parte, şi al Bisericii pe de altă parte este major în acest interval de vârstă, ei acţionând ca o imensă busolă în orientarea acestora.
Trebuie, de asemenea, punctat faptul că ne face mare plăcere să lucrăm cu tinerii. Puţini sunt preoţii care nu au coagulat în jurul enoriei măcar un grup de copii. Numai că, din nefericire, aceste grupuri sunt formate din copii cu vârste cuprinse între 6-14 ani. La sat e clară cauza: nu avem licee, decât în foarte puţine zone rurale, dar la oraş? Perioada cea mai dificil de gestionat, adolescenţa, rămâne vulnerabilă.
Invitaţie la empatie
La maturitate părinţii sunt pândiţi de două pericole majore, atunci când vine vorba de educarea copiilor: fie impun un regim cazon şi cer lucruri pe care nici ei nu le-ar putea împlini (ceea ce adesea duce la tulburări de comportament şi un cumul imens de frustrări), fie îşi lasă copilul în „voia sorţii” sub argumentul „şi eu am fost tânăr” sau „lasă-l să se bucure de viaţă” (ceea ce poate duce la libertinaj, efectele fiind arhicunoscute); calea de mijloc, adesea, este uitată sau neştiută.
Misiunea Bisericii este şi aceea de a arătă că există alternativa „mai binelui”, că tinerii nu sunt o problemă prin prisma vârstei lor, ci se confruntă cu probleme, şi, adesea, cedează, tocmai din princina noastră ca părinţi. Lipsa unui minim exerciţiu de emaptizare cu ei, face ca de la o anumită vârstă dialogul să devină imposibil, să intre într-un picaj, adesea cu consecinţe dramatice. Disponibilitatea tânărului de a asculta şi acumula (dar nu în orice condiţii, orice şi oricum) şi maturiatatea, experienţa părinţilor pot crea punţi de legături peste instabila perioadă a adolescenţei. Tot în sarcina Bisericii cade şi invitaţia la educaţie religioasă a părinţilor sau la autoeducaţie, vitală în acest dialog.
În încheiere, vă invit la un moment de reflexie. Să ne gândim la perioada pe care o traversează generaţiile tinere, la ispitele şi încercările lor, la exemplele pe care le oferim noi adulţii. Suntem, noi, întotdeauna exemple pentru tineri? Oare ce este mai greu pentru slujitorii Bisericii? Să condamne, să pedepsească sau să încerce să găsească soluţii? O simplă stare de empatie ar putea ajuta mai mult decât credem. Să nu mă înţelegeţi greşit, nu e nevoie să încercăm să ne transpunem în trăirile lor pentru a le scuza atitudinile, nici vorbă, ci pentru a le oferi răspunsuri şi alternative. Nu e nevoie să ne punem în pielea lor pentru a face un reminder al propriei primăveri, ci pentru a vedea că ceea ce le oferim ca modele, adesea, e perimat şi imoral. O minimă radiografie spirituală, o recunoaştere şi o asumare a ei, ar putea marca începutul rezolvării problemelor tinerelor generaţii.
publ.în rev.Renaşterea iulie/2011
publ.în rev.Renaşterea iulie/2011
