Stefan ILOAIE, Relativizarea valorilor morale

Ştefan ILOAIE, Relativizarea valorilor morale. Tendinţele eticii postmoderne şi morala creştină, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2009, 180 pp.

           

Iminenta dezarticulare morală a societăţii, sub avalanşa insurmontabilă a relativizării valorilor clasic creştine, tinde să ocupe, din ce în ce mai multe rânduri, în scrisul teologilor, dar şi al sociologilor[1]. Îngrijorarea, provocată de ritmul alert în care, începând cu secolul al XIX-lea, au fost etalate surogate ale moralei creştine,  a început să se materializeze în poziţii mature şi asumate din partea teologilor.

 Veacul trecut a fost marcat de diaspora rusă, şi tind să cred că încă mai este, ale cărei elite au dat o altă turnură studiilor ortodoxe şi dezbaterii moralei în contemporaneitate. Părintele George Florovsky, urmat de Paul Evdokimov în Franţa şi Alexander Schmemann în S.U.A. pot fi număraţi, fără probleme printre cei care au abordat problema relativizării nu atât a valorilor, care pot fi uşor puse în discuţie, cât a încercării de subminare a principiilor creştine. Cu titlul de exemplu vom evoca doar două citate. Părintele G. Florovsky afirma în anii 60-70 că trăim astăzi într-un veac plin de haos şi de dezintegrare intelectuală[2], iar Paul Evdokimov că presiunea mediului social şi a culturii secularizate sînt atît de mari încît, pur şi simplu, omul nu mai este interesat de religie[3].

            După 1989, când libertatea de exprimare a fost descarcerată, o parte din teologia românească s-a concentrat asupra problemelor  morale actuale, cu mult mai multă acrivie. În acest curent îl putem încadra pe autorul cărţii, cadru universitar la Facultatea de Teologie din Cluj.

Relativizarea valorilor morale. Tendinţele eticii postmoderne şi morala creştină este una dintre cele trei cărţi publicate în cursul anului 2009 de părintele Ştefan Iloaie cunoscut publicului larg prin lucrarea Nae Ionescu şi Ortodoxia Românească[4].

Structurată în trei părţi principale: 1. Globalizarea şi secularizarea : manifestări ale postmodernităţii (pp. 13-62); 2. Tendinţe postmoderne în morală, (pp. 63-128);  3. Realism şi atitudine morală, în postmodernitate (pp. 129-166); şi un Epilog: De la valorile morale la morala valorilor (pp. 167-174) plus o Introducere (pp. 7-11) şi o Bibliografie (pp. 175-180), lucrarea îşi propune o abordare tranşantă a pericolului erodării valorilor creştine ca piloni centrali ai vieţii în Hristos.

Secularizarea sau duşmanul religiilor, cum o numeşte Pr. Schmemann, este  văzută ca producţie a unei minţi individualiste şi hedoniste pentru care bucuria unirii cu Hristos în Biserica Sa este o simplă şi irelevantă dialectică. O lume pentru care tehnica a devenit noul dumnezeu, iar, pântecele, etosul de a fi. Sudarea de materie face imposibilă corijarea unui comportament moral alterat, întrucât nu poate  fi conştientizat[5]. Transformarea lui Dumnezeu într-o proiecţie  umană a credinţei, ca o relaţie pe orizonatală, prin părăsirea verticalei şi acordarea atenţiei religioase semenului şi  prin reducerea iubirii creştine, dacă nu chiar a esenţei creştinismului, doar la „caritate” (p. 22).

Declinul a început – în mod paradoxal -  odată cu Renaşterea şi a atins una din cele mai înalte culmi în epoca Luminilor. Efectele Iluminismului, departe de a fi dispărut, se fac simţite astăzi mai mult ca oricând. Secularizarea este una dintre ele. Dovada acestui fapt este clar reliefată de autor printr-o diagnoză cauzală. Cauzele secularizării se identifică în: 1. izolarea de către om a divinităţii în transcendent; (începută clar în Renaştere) 2. autonomia creaţiei; (structurată excelent în veacurile XVIII, XIX) 3. tendinţa manifestă de dominare a lumii din partea omului (manifestată în mod violent la începutul secolului XX, şi într-o amplă desfăşurare astăzi) (p. 23).

Biserica se găseşte face à face cu o suită de provocări inedite. A apărut riscul major de a se dizolva în nebuloasa instituţională, abil potenţată de modernitate şi postmodernitate.  De asemenea există pericolul ca ea însăşi să-şi piardă dimensiunea duhovnicească şi să se comporte lumesc – chiar dacă global, dar: secularizat -, ca o instituţie între alte instituţii, ceea ce este chiar dorit din partea unor structuri lumeşti (p. 27).

Autorul nu tratează problematica într-o notă fatalistă şi lipsită de soluţii. El provoacă la reflexie printr-un îndemn la schimbare de optică: De ce să ne mai lăsăm globalizaţi doar economic, social, cultural? De ce să nu fie creştinismul cel care să globalizeze lumea întreagă? Pentru că omul este stăpânit de globalizare? Dar realitatea ar trebui să fie inversă: nu omul să fie stăpânit ci el să stăpânească! (p. 30). O ridicare corectă a problemei şi o prezentare optimă a poziţiei dezirabil creştine. Geneza este mărturie a ceea ce afirmă autorul chiar dacă nu o aminteşte. Creşteţi şi vă înmulţiţi umpleţi pământul şi îl stăpâniţi [...] Fc. 1, 28. Cu alte cuvinte e cazul să luptăm pentru vocaţia autentic umană. De aceea, e nevoie să fie reafirmat apelul la identitatea spirituală şi la credinţa pe care o avem (p. 37).

            Confundarea libertăţii cu libertinajul, această nefericită osmoză, constituie o piesă importantă în constructul lucrării. Specifice contemporaneităţii, lipsa de disociere şi discernământ, însoţite de teribilismul unei adolescenţe prelungite, devin cauza nereuşitelor majore, în rândul tinerilor. Societatea românească s-a confruntat şi se confruntă cu importul masiv şi iraţional de aşa zise valori democratice, produse ale libertăţii. Dar, în stare de libertate brusc primită, a fost determinată apariţia confuziei libertăţii cu libertinajul, ... . (p. 33).  Societăţi întregi acceptă acum ca fiind bine ceea ce mai înainte fusese proscris, criticat şi cenzurat. (p. 43) Altfel spus, suntem pe punctul de a vedea o răsturnare dură a valorilor pe care le considerăm veritabile.

            Autonomizarea domeniului social faţă de cel religios duce la o polarizare malignă care, nu numai că îi va fi defavorabilă omului mileniului III, ci, mai mult, va constitui premisa unei mutaţii fundamentale la nivel duhovnicesc. Valorile perene, odată pierdute, iar Biserica, odată izolată, vor fi greu de reactivat. În fapt, avem aici afirmarea libertăţii umane ca autonomă, şi în consecinţă, dreptul individului de a se autoguverna, în baza acceptării raţiunii ca singurul reper necesar al instituirii unei societăţi juste şi cauzatoare de fericire (p. 40). Riscul este cu atât mai mare cu cât individul getoizat va începe să-şi trăiască propria-i dramă. O dramă a însingurării.

            Astăzi suntem puşi în faţa unor realităţi ca individualismul şi autonomia prin care divinitatea este împinsă în sferele cereşti îndepărtate sau e chiar uitată (p. 65), un soi de neo-deism. Forurile sociale, paralele Bisericii (chiar dacă nu o spun direct), încearcă să impună o morală lipsită de norme. Acest tip de abordare este numită de autor morala independentă (p.69). Omul trebuie să-şi determine faptele şi doar el, iar scopul vieţii rămâne tot omul. Or în aceste condiţii omul este izolat într-un individualism camuflat de moralitate. Individul face casă bună cu libertinajul, care reprezintă efectul negativist al supremaţiei voinţei subiective (p. 73). Odată consumate acestea, - să le spunem etape (individualizare şi libertinaj) - omul accede spre permisivitatea acţiunii morale (p. 75) care este în fapt cauza incapacităţii de a respecta legile şi regulile impuse de o morală creştină. Toate acestea îl duc pe om la o comoditate a comportamentului moral (p. 78). Or, printr-o relativizare a datoriei morale, nu se poate accede decât la funcţia destructivă a ambiguităţii morale, care sub cuvertura libertăţii îl aduce pe individ în pragul schizofreniei spirituale.

            Toate aceste subversiuni ale valorilor religios-morale îndeplinesc un anumit canon pe care autorul încearcă să-l clasifice. Dacă desăvârşirea sfinţeniei este frica de Dumnezeu (II Cor. 7,1), pierderea acestei frici, printr-o permisivitate exagerată, duce la relativizarea trăirii în Dumnezeu (p. 97). Ori cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său (I In. 4, 21),  sau adaptând acest verset la subiectul nostru, o dată relativizată trăirea în Dumnezeu, nu mai este decât un pas până la alterarea profundă a relaţiei cu aproapele (p. 104). În lipsa unor raporturi sincere şi clare între om-Dumnezeu-om, creaţia devine un obiect de consum pentru care nu mai este nici un fel de respect (p. 114). Cine înţelege că legătura dintre elementele enunţate mai sus este decisivă pentru a evita o cădere în derizoriu, evită cu înţelepciune relativizarea sinelui şi a faptei care este lipsită de semnificaţie morală şi nu-şi cunoaşte Scopul.

            Secţiunea ultimă a lucrării are un profund caracter  dogmatico-moral în care omul hristic este propus ca model de urmat. În primul rând, autorul înlătură orice dubiu asupra Moralei care este trăirea în Hristos, iar mai departe ne dezvăluie complexitatea acestei trăiri: voinţa omului urmează – liber şi împlinitor – voia lui Dumnezeu, fapta primeşte valoare prin relaţionarea pe care o produce fie cu divinitatea fie cu semenul acţiunile umane dezvoltă fiinţarea şi îi conferă sens, iar existenţa omului devine prezenţă a divinităţii în lume (p.131).

În acest context avem invocată o Ecclesia care în virtutea caracterului ei teandric, e nevoită să-şi formuleze un discurs coerent şi aplicat, fiind nevoită să dea soluţii unei societăţi în care discursul eclesial întâlneşte, concurenţial, alte voci publice, considerate cel puţin la fel de îndreptăţite. (p. 137). În opinia autorului, armonizată cu cea a lui Dan Chiachir, Biserica Ortodoxă are toate armele pentru a lupta împotriva flagelului secularizării şi aceasta stă în puterea Ortodoxiei să ofere răspunsuri adevărate la provocările postmodernităţii, în misiunea ei înscriindu-se oferirea spre lume a mărturiei despre spiritul specific ce a făcut-o să reziste vie două mii de ani: puterea înnoitoare a tradiţiei, actualitatea gândirii patristice, dinamica bogăţiei spirituale a credinţei, înduhovnicirea omului şi a creaţiei, înaintea lui Dumnezeu (p. 137).

Diagnoza făcută de părintele pare a avea toate ingredientele pentru a fi credibilă. În societăţile de astăzi, marcate de fenomenele induse de postmodernitate, valorile clasice – inclusiv cele morale – sunt în curs de relativizare, iar efectul acesteia asupra persoanelor şi comunităţilor e deja vizibil. (p. 170)

În cele din urmă, suntem îndemnaţi la o redescoperire a valorilor Ortodoxiei (p. 160). Cu alte cuvinte, nu suntem puşi în situaţia de a inventa strategii nici de a pune baza unor sisteme morale, ci e nevoie de o reflexie responsabilă asupra propriilor valori. Una dintre condiţiile cele mai importante pentru ca Ortodoxia să desfăşoare o misiune eficace pentru timpul şi contextul postmodern este aceea de a fi ea însăşi! (p. 160).

Pe de altă parte e nevoie de o reafirmare a persoanei şi o infirmare, poate chiar anulare, a individului. Necesitatea „potenţării” omului şi nu a surogatului acestuia este imperativă pentru a evita un viitor dezastru. Toate acestea sunt opuse pragmatismului şi utilitarismului rapace, ce, în ultimii ani, ne-au invadat până în cele mai profunde adâncuri ale fiinţei noastre.

E nevoie de o reconştientizare a valorilor, poate o reînvăţare a lor. Va fi nevoie de o poziţie mult mai fermă din partea Bisericii în afirmarea adevărului de credinţă în defavoarea adevărului vieţii biologice,(ca dominantă) tot mai mult afirmat în ultimul timp. Va trebui ca Biserica să-şi modifice abordarea, să-i vorbească lumii, astfel încât conţinutul mesajului ei să fie nu numai adevărat şi dinamic, cât mai ales perceput la adevărata sa valoare (p. 170).

Dubla reafirmare a valorii omului şi a vieţii sale şi a valorii persoanei prin depăşirea graniţei egoismului se impune pentru a avea o măsură corectă asupra valorii lucrurilor. Autorul face apel la o redescoperire a valorii valorilor, la un exerciţiu de reflecţie din partea postmodernului asupra ansamblului de capacităţi, pe care, e pe punctul de a le lepăda (p. 172).

Biserica trebuie să se situeze într-o poziţie dialogală cu societatea civilă pentru a o putea reîncorpora, iar creştinii, să conştientizeze valoarea calităţii de creştin, pentru a putea afla soluţii la tentaţiile dure ale relativizării.

Excluzând o sensibilă redundanţă ideatică şi câteva erori ortografice scăpate de ochiul corectorului, lucrarea prezintă avantaje majore.

 Obişnuiţi, în lumea teologică academică, cu lucrări scrise de specialişti pentru specialişti pe care laicatul (înţelegem aici neavizaţii) le receptează puţin sau deloc, cartea recenzată se impune ca o scriere a unui teolog pentru teologi şi laici, deopotrivă. Depăşind planul structural şi lexical, rigid şi scolastic, al vechilor tratate de morală, lucrarea părintelui Iloaie se înscrie – fără nici un fel de exagerare -  în linia de abordare a unora dintre cei mai cunoscuţi teologi ortodocşi. Tipuri de abordare diferite, dar cu un fond comun al cărui dinamism se traduce în: îngrijorarea reală pentru cotidianul infestat spiritual, încercarea prescrierii unor măsuri potenţiale, într-un limbaj accesibil şi problematizarea unor stări religioase ce riscă să se transforme în fenomene.

            Om al Bisericii, cu unele soluţii în care propune o coborâre mai susţinută a clerului la om, autorul pare a dori să fie cel care dă primul exemplu în acest sens, spărgând zidul, aparent inscaladabil, dintre teologi şi laici, cel puţin la nivel conceptual.

           

---

[1] Zygmunt BAUMAN, Globalizarea şi efectele ei sociale, traducere de Marius CONCEATU, Ed. Anter, Bucureşti,s.a.; Peter BEILHARZ, Zygmund Bauman. Dialectic of modernity, Sage P., London, 2000.

[2] Pr. Georges FLOROVSKY, Biblie, Biserică, Tradiţie, traducere şi prefaţă de Radu TEODORESCU, studiu introductiv de Mihail HIMCINSCHI, Ed. Reîntregirea, 2006, p.33.

[3] Paul EVDOKIMOV, Iubirea nebună a lui Dumnezeu, traducere, prefaţă şi note Teodor BACONSKY, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2009, p.12.

[4] Limes, Cluj-Napoca, 2003.

[5] Françoise CHAMPION, „La Laïcité n’est plus ce qu’elle était”, in Archive des sciences sociales des religions, N°116 , octobre-décembre 2001, pp. 41- 52.

Radu PREDA, Comunismul. O modernitate esuata

''Primele doua decenii trecute de la caderea comunismului sunt o invitatie la analiza. Eseul de fata isi propune sa refaca pe scurt geneza multiseculara a ideii comuniste, sa treaca in revista efectele punerii ei in practica, sa aduca aminte de cele o suta de milioane de victime si sa se intrebe (deloc retoric) de ce ne trebuie atata timp sa deconspiram si sa condamnam sistemul care ne-a tinut prizonieri jumatate de secol''. Versoul copertei!

In curand recenzia cartii ce prezinta un alt tip de lecturare a comunismului!

Numele de creştin în societatea contemporană, de la persiflare la valorizare

Societatea românească în care trăim, pe care o lăudăm şi o blamăm deopotrivă, este asemeni unui mozaic. De la român la maghiar, de la sărac la bogat, de la cult la incult, de la ţăran la citadin de la crâşmă la restaurant de cinci stele, toate sunt amestecate şi îşi găsesc un loc în ea. Cu toate acestea omul căruia i se datorează aceste faţete ale societăţii trăieşte o dramă. Drama neliniştii şi a îndepărtării de scopul pentru care a fost creat, drama superficialităţii.

În aceste rânduri nu voi încerca să pictez tabloul omului modern în griul specific pânzelor ce urmăresc incitarea la emoţii extreme, nici măcar într-o cromatică veselă. Voi încerca să aduc în discuţie un aspect al vieţii de zi cu zi a omului post-modern, care, mă nelinişteşte, de o bună bucată de timp: conştientizarea numelui de creştin şi a valorii pe care o implică.

Nu doresc să încep într-o notă pesimistă şi să spun că trăim o dramă. Aş fi un mincinos manipulator. Dar, dacă aş spune că mulţi dintre noi trăiesc la limită dintre normalitate şi dramă, probabil, aş avea sorţi, să mi se dea dreptate. Astăzi, avem obiceiul să alterăm şi să distrugem sensul iniţial, originar al cuvintelor. S-a ajuns până acolo încât ocolim să folosim o serie de cuvinte pentru a fi politically corect, chiar dacă doar uzitate în sensul lor primar exprima realitatea cerută. Alte cuvinte, dimpotrivă, sunt atât de des folosite încât au devenit ca un banal pahar de apă, pe care îl bei, te saturi, dar nu conştientizezi că fără el ai muri. În această situaţie se află şi creştin.

Cuvântul creştin a ajuns să fie unul dintre cele mai folosite substantive (sau adjective, după caz) atunci când este vorba de definirea religioasă a homo europaeus religiosus. Dar câţi dintre cei care se revendică de la acest nume conştientizează faptul că ei reprezintă ceva, şi că, acesta te obligă şi responsabilizează, deopotrivă? Nu am un răspuns la o astfel de întrebare, dar, folosind un text cunoscut al Sfântului Grigorie de Nyssa, aş putea să trasez câteva linii vis-a-vis de ceea ce înseamnă creştin.

Apelativul de creştin a ajuns în limba română pe filieră latină. Latinescul christianus, i, era apelativul cu care erau numiţi adepţii lui Hristos Iisus în imperiul roman. Aşadar, un cuvânt ce îşi are originile în Cel care a stat la baza unui crez în care se desăvârşeşte revelatul, Iisus Hristos. Despre acest aspect Sfântul Grigorie de Nyssa ne spune că: în înţelesul cel mai limpede şi mai grăitor, cuvântul „Hristos” – din care provine termenul „creştinism” – înseamnă împărat, căci, printr-o accepţiune deosebită, Sfânta Scriptură tocmai prin această expresie designează (desemnează n.a) vrednicia împărătească (χριω – ung, aşa cum se ungeau împăraţii) (Sfântul Grigorie de Nyssa, „Cuvânt despre înţelesul numelui de creştin, către Armoniu” în Scrieri II. Scrieri exegetice, dogmatico-polemice şi morale, PSB, trad. şi note, pr.prof.dr. Teodor BODOGAE, Ed.IBMBOR, Bucureşti, 1998, p. 438.)

Totuşi ceea ce atrage atenţia în mod deosebit în textul sfântului  este modul în care el încearcă să-i răspundă lui Armoniu vis-à-vis de problema numelui de creştin. De aceasta este foarte necesar să ne lămurim ce înseamnă să te numeşti creştin: înseamnă a fi ceea ce-ţi spune numele, iar nu, folosindu-l pe acesta drept pretext printr-o mărturisire deşartă, să fii altceva la arătare, decât ceea ce eşti în ascuns. (Ibidem.)

Aceste cuvinte scrise în secolul IV, par a avea un dublu rol. Pe de o parte să-l lămurească pe Armoniu de valoare extraordinară a cuvântului creştin, iar pe de altă parte să reliefeze faptul că mulţi dintre creştinii vremii nu aveau habar de numele pe care-l poartă.

Timpul s-a scurs, iar secolele au început să fie aşezate pe hârtia cronicarilor. Au trecut mai bine de douăzeci de secole, iar numele de creştin încă dăinuie. Dar, cum dăinuie...?

Într-o lume a contrastelor şi numele de creştin a devenit unul al poticnelilor. Unii îl hulesc, alţii îl laudă. Este folosit cu nonşalanţă după bunul plac al fiecăruia.  Este folosit cu neruşinare de către cei care nu suportă o simplă caricatură (şi pe bună dreptate) a marelui lor învăţător. Dar ceea ce este mai dramatic este că-l folosim noi, creştinii ortodocşi, fără cea mai mică sfială. Acest nume plin de rezonanţă revelaţională, acest nume pentru care sute şi mii de fideli au fost martirizaţi, şi despre care sfântul Grigorie de Nyssa spune dacă am vrea să explicăm creştinismul după numirea ce i se dă, atunci vom spune că el e o imitare a firii dumnezeieşti. (Ibidem, p. 439); astăzi nu mai este decât un nume oarecare. A ajuns doar un nume de simplă diferenţiere religioasă, fără cea mai mică responsabilitate din partea purtătorului.

Oare, cum ar reacţiona un creştin ortodox pasiv când i-am spune că numele pe care îl poartă îl obligă la imitarea Celui în care îşi are originile? Oare, nu l-am determina să reacţioneze ironic sau, poate, sfidător? Sau, poate, l-am trezi la realitate în care demult trebuia să se desfăşoare.

Cum s-a ajuns aici? Procesul de denatuarare a început cu mult timp înainte de a ne naşte noi sau părinţii părinţilor noştri. Încă din timpuri, cum ne place uneori să le numim, imemoriale, problema posedării şi utilizării unui nume de care purtătorii nu erau demni, se impunea. Credinciosul, preot sau laic, se confrunta cu aceiaşi problemă, ca astăzi: indiferentismul şi nesimţirea. Să ne amintim elocventele cuvinte ale Sfântului Grigorie de Nazianas: [...] ce să mai spun de a treia ceată de credincioşi, care din pricina lipsei de învăţătură, năvălesc buluc, ca porcii, asupra oricărei învăţături şi calcă în picioare frumosele mărgăritare ale adevărului (Mt.7,6)? (Grigorie de Nazianz„Cuvânt de apărare pentru fuga în Pont”, în Despre Preoţie, trad. şi note de Dumitru FECIORU, Ed. Sofia, Bucureşti, 2008,  p. 241 sau mi-a fost ruşine să fiu alături de ceilalţi preoţi, care, cu nimic mai buni decât gloata – mare lucru dacă nu chiar cu mult mai răi -, intră în locurile cele preasfinte cu mâini nespălate, cum se spune, şi cu suflete necurate;[...] (Ibidem, p. 216-217).

Aşadar, procesul alterării ideii de creştin şi Creştinism e foarte clar că a început cu mult timp înainte de zorii societăţii globalizate, globalizante şi globalizatoare de astăzi. Totuşi, trăim drama lipsei de conştientizare a valorilor identitare, pe de o parte creştine, pe de alta româneşti. Numele de creştin ne defineşte ca popor, dar astăzi ne este ruşine să o recunoaştem. Preferăm valorile anglo-saxone receptate într-o formă vulgară şi alterată. Preferăm să discutăm despre orice ţine de Creştinism atâta timp cât nu e ceva profund şi duhovnicesc. Preferăm să ne batem joc de propria religie atâta timp cât prietenii noştri pseudo-atei ne aplaudă. Preferăm să ne comportăm ca nişte marionete animate doar de sforile unor uriaşi manipulatori. Am vrea un Creştinism simplu, care să nu ne oblige la foarte mult nici să ne ceară să-i dedicăm prea mult timp. Ori, Ortodoxia tocmai aceasta cere. Creştinismul autentic cere jertifire.

În caz contrar numele de creştin nu este altceva decât o simplă titulatură care înglobează toate confesiunile şi toate neamurile ce îl folosesc, cu mai mult sau mai puţin respect, numele lui Hristos. Poate părea dur, ceea ce spun, într-o societate a toleranţei şi frăţietăţilor de toate soiurile, dar nu există decât un singur tip de Creştinism şi un singur profil de creştin veritabil, acela al Bisericii primare, a cărei continuatoare este o singură Biserică: cea al cărei Crez îl mărturisesc şi pe care o reprezint.

Problema cea mai mare este ridicată de osânda pe care ne-o putem atrage prin purtarea acestui nume. Sfinţii Părinţi vorbesc, adesea, despre imitarea lui Hristos şi posibilitatea ajungerii omului la chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, adică la starea de dumnezei după har (Irineu Lyon, Atanasie cel Mare, Sf. Grigorie de Nyssa, Sf. Maxim Mărturisitorul, Sf. Grigorie Palama, Sf. Nicolae Cabasila etc.). Însă condiţia necesară pentru această viaţă este dezlipirea de material, de spiritul consumist al acestei epoci. Este apropierea de Cel care ne-a dat posibilitatea purtării unui nou nume, de Cel care ne-a oferit şansa unui om nou. Ori, în societatea contemporană, societate a confundării şi amestecării valorilor, omul nou este confundat cu omul modern, independent, consumist şi individualist şi nu cu cel născut pentru o nouă perspectivă, aceea a mântuirii.

Cu toate acestea, nu trebuie, să cădem în extrema negativismului şi să spunem că totul e pierdut, că dacă rădăcinile sunt uitate, ignorate şi neudate, arborele se va usca. Nu! Cu siguranţă nu! Pentru că:  Au fost şi altădată păcate şi s-au terminat; dar niciodată n-au fost ca acum printre creştini atâtea păcate şi atâta ocară. Dacă e mai presus de puterile noastre să oprim revărsarea acestor păcate şi ocări, totuşi e una din îndatoririle cele mai mari ale dreptei credinţe să le urâm şi să ne ruşinăm de ele Sf. Grigorie de Nazianz, Ibidem, p.217.) Dacă, sfântul redă, prin cuvintele lui, imaginea unei societăţi pe care adesea o idealizăm, numind-o Epoca de Aur creştină, o imagine a unei societăţi creştine fărâmiţată de răzvrătirea păcatului, astăzi, când credem că totul este pierdut, mai există o speranţă: regăsirea sensului primar.

Este dificil să te întorci la origini, este dificil să doreşti o asemenea întoarcere pentru că ea presupune sacrificii, dar [...] dacă ne-am da seama de ceea ce se ascunde sub numele de „creştin”, atunci am avea un mai mare spor în viaţa duhovnicească, silindu-ne să facem cu adevărat din el ceea ce numim, adică o strădanie spre progres şi desăvârşire. (Sf. Grigorie de Nyssa, Ibidem, p.440.).

Devin din ce in ce mai conservator!

M-am considerat intotdeauna un spirit deschis si luminat de ideile tolerantei. Inca din studentie mi s-a parut ca nu este foarte corect sa te iei de crezul nimanui si nici sa ii prezinti crezul tau atata timp cat el nu este dispus sa ti-l impartaseasca. In ce priveste ecumenismul, nu eram nici rece dar nici fierbinte, adica ma situam intr-o zona de indiferenta. Timpul a trecut si am ajuns sa studiez chiar Ecumenismul, in capitala Frantei. Parisul, oras cosmopolit si plurireligios m-a facut sa devin si mai indulgent cu cei de alte confesiuni si religii, sa imi vad si mai intim de patratica ca mea confesionala si sa accept ideea ca si altii pot sa se mantuiasca, pe principiul ca ''Vantul sufla unde vrea''. Cu toate acestea, dupa nici doi ani de cand m-am intors, am realizat ca ma indrept inspre o zona destul de sensibila, aceea a unui tip de conservatorism moderat. 

Cum sa ma explic? In privinta sentimetelor mele fata de celelalte confesiuni *atentie confesiuni nu oamnei* nu pot sa spun ca am schimbat mare lucru. Dar, daca acum cativa ani credeam ca Adevarul poate fi impartit, adica sa fie si la noi dar si la ei, acum nu mai cred acest lucru. Sigur ca argumentele le am dar nu le voi expune aici pentru ca imi par a fi prea lungi. Pe de alta parte simt o mai mare deschidere pentru membrii acestor confesiuni. Adesea mi-e dor sa le vorbesc, sa-i ascult si sa le impartasesc din experientele mele ca ortodox. Cu toate acestea crezul, care cred ma face sa fiu mai conservator decat eram inainte, este ca Adevarul nu poate fi decat intr-un singur lor, neimpartit, nedespartit, neamestecat si neschimbat.

Sunt eu un intolerant? Am devenit eu un conservator? ......

Printre victimele accidentului de aviatie....

Printre victimele accidentului aviatic din Smolensk se afla si un episcop ortodox Miron Chodakowski.
Era episcop al Armatei! detalii www.orthodoxie.com

Anne BRENON, Catharii.

Anne BRENON, Catharii, traducere de Ion Doru BRANA, coll. Porta Magica, Ed. Nemira, Bucureşti, 2008, 238 p.

Pentru cei care cunosc pulsul cercetărilor în domeniul ereziilor medievale, numele Anne Brenon, nu le este străin. Autoare a numeroase cărţi, studii şi eseuri de specialitate, dintre care cele mai cunoscute sunt: Le vrai visage du catharisme[1] (1988) sau Les femmes cathare[2] (1992), a devenit alături de Jean Duvernoy, Ch. Thouzellier sau Michel Roquebert una dintre cele mai autorizate voci în problema ereziilor medievale. Ea este cea care a fondat celebra revistă Heresis una dintre puţinele reviste ce au ca temă predilectă ereziile. Între 1982 şi 1998 a condus centrul de studii cathare René Nelli din Carcassone. Actualmente predă la Universitatea din Montpellier şi este membră a Societăţii Istoricilor Medievişti.

Lucrarea tradusă şi publicată la editura Nemira: Catharii, apărută în original în anul 2007 la editurile Albin Michel din Paris, sub titlul Les Cathares, este una dintre lucrările de popularizare (vulgarizare) a subiectului cathar; mai degrabă un mic eseu (p.9) decât o lucrare ştiinţifică stricto sensu. Cartea a fost introdusă în colecţia de succes Porta Magica, serie descrisă de editura Nemira ca având scrieri cu caracter ezoteric, gnostic, fantastic, conspirativ sau secret,... .

Direcţiile urmărite de autoare se anunţă a fi clare, încă de la început: să descrie erezia cathară în ansamblul ei, concentrându-se pe secolele XIII-XIV, iar, pe de altă parte, să surprindă spiritualitatea şi religiozitatea ereticilor cathari, ca spiritualitate creştină (p.13). Această carte se vrea mai mult o imersiune în sânul spiritualităţii cathare decât o nouă relatare a istoriei ereziei în Europa meridională din secolele al XI-lea şi al XIV-lea, înrădăcinarea, reprimarea şi apoi eradicarea ei (p. 17). Protagoniştii preferaţi ai istoricului sunt catharii „perfecţi”: Pèire Autier, Pèire Maury, Guilhem Bélibaste, ale căror mărturii străbat procesele inchisitoriale şi care au activat la finalul secolului al XIII-lea şi în primele decade ale celui de-al XIV-lea.

Lucrarea se desfăşoară pe 238 de pagini şi este împărţită în cinci secţiuni: Introducere sub formă de dedicaţie (p. 9-20); Cele două Biserici (p. 21-54); Calea dreptăţii şi a adevărului (p. 55-107); L’entendensa del Be, Înţelegerea binelui (p. 108-178); Încarnare (p. 179-219); Concluzii, Note şi Orientare Bibliografică (p. 220-237).

Din majoritatea lucrărilor autoarei rezultă o atitudine care se doreşte obiectivă şi nepărtinitoare (chiar dacă este departe de a fi aşa)[3]. Astfel se explică şi una din primele fraze ale cărţii Catharii, atunci când vorbeşte despre gnostici şi cathari: şi unii [gnosticii n.n] , şi ceilalţi [catharii n.n], de-o parte şi de alta a secolelor, reprezintă nostalgici ai patriei celeste pierdute, cu toate acestea (...) este greu de definit catharismul ca o gnoză (p. 10). Sigur că acestă afirmaţie are un dublu rol: acela de a-şi preciza, încă de la început, poziţia de non-combativă şi susţinătoare a diversităţii confesionale medievale, interzisă de „diabolica Inchiziţie”, şi acela de a atenţiona cititorul că „moda” istorică după care catharismul ar fi un curent gnostic şi maniheic nu mai este în graţiile ereziologilor laici.

Istoricul operează foarte atent cu termenii avertizând că unii termeni vor fi folosiţi, chiar dacă nu este de acord cu ei. De exemplu cuvântul cathar îl va folosi doar pentru că este indispensabil pentru a te face înţeles (p.18). Aşa se face că vom întâlni adesea în loc de cathari expresia de oameni buni (bons hommes) sau în loc de erezia cathară cea de erezia oamenilor buni. La fel suntem avertizaţi asupra utilizării cuvântului eretic, despre care ni se spune că va fi întrebuinţat – bineînţeles fără urmă a vreunei judecăţi de valoare – ţinând cont de distanţa istoriei, care ştie foarte bine că pe motivul ereziei aceşti bărbaţi şi aceste femei au fost efectiv executaţi; dar şi respectând etimologia grecească a cuvântului, care ţine de alegere – libera alegere religioasă (p.19).

Prima parte (pp. 9-54), care cuprinde o Introducere sub formă de dedicaţie (p. 9) ajută cititorul să se familiarizeze cu tema, dar, şi cu tipul de abordare al autoarei, şi îl avertizează că lucrarea: se vrea mai mult o imersiune în sânul spiritualităţii cathare (p. 14). Catharismul este, pentru A.Brenon: o Biserică întrupată, un corpus de practici, de rituri şi de credinţe legate de mişcarea unei întregi societăţi (p. 17).

Cea de-a doua parte: Cele două Biserici, se doreşte o scurtă trecere în revistă a cronologiei erezie (pp. 38-42), a ţărilor în care aceasta s-a răspândit şi a diferenţei dintre Biserica romană şi cea cathară, căci – aşa cum o afirma catharul Pèire Authier – există două Biserici: una [care] fuge şi iartă (Mt.10,23), cealaltă [care] posedă şi jupoaie (p. 21).

Secţiunile: Calea dreptăţii şi a adevărului,  L’entendensa del Be, Înţelegerea Binelui  şi  Încarnarea, sunt destinate descrierii spiritului cathar, spiritualităţii şi misticii cathare demonstrând că  spiritualitatea ereziei este, practic, subiectul central al cărţii. Aici autoarea va aborda teme ca: cristologia din punct de vedere cathar (pp. 143-159); poziţia faţă de Fecioara Maria; dualismul creştin al catharilor (pp. 117-124); inconoclasmul cathar (pp. 185-191) sau patimile la care aceştia au fost supuşi (pp.202-219).  Despre Iisus Hristos ni se spune că: şi unii, şi alţii, oameni buni şi clerici de la Roma, sunt de acord să vadă în Cristos vectorul salvării; părerile se deosebesc doar în legătură cu modalităţile intervenţiei sale. [...] Oamenii buni [catharii n.n.] nu cred în „păcatul originar” al creaturii, ci în lovitura de forţă şi înşelătorie a „celui puternic întru rău”; [...]. În logica creştinismului cathar, suferinţa şi moartea lui Cristos, Fiul lui Dumnezeu şi mesager al Împărăţiei, nu numai că n-au nici o raţiune de a fi, dar sunt pur şi simplu- ca orice suferinţă, ca orice violenţă – inadmisibile. În ce priveşte mariologia, cuvintele lui Peire Authier, sunt relevante: este revoltător să se gândească sau să se creadă că Fiul lui Dumnezeu s-a născut dintr-o femeie sau că s-a adumbrit în ceva atât de josnic ca o femeie (p. 151).

În cartea lui Anne Brenon, vom găsi un autor care este stăpân pe metodologia istoriografiei medievale; folosirea pe parcursul lucrării a unei argumentări susţinută de izvoarele istorice (aceasta când vorbim de partea istorică) trădează o bogată experienţă şi dovada unei demnităţi a medievistului care evită, pe cât posibil, folosirea altor lucrări decât izvoarele.

 Scopul declarat al acestei prezentări este acela de a rectifica imaginea eronată creată asupra catharilor de către polemiştii catolici. Totuşi, căutând să modifice anumite „greşeli” făcute de posteritate, autoarea devine subiectivă, chiar nostalgică, adesea umbrind metoda printr-o interpretare părtinitoare şi subiectivă.

Nu putem să încheiem prezentarea acestei lucrări, înainte de a spune că este de o reală valoare pentru literatura de specialitate din România şi publicarea ei este salutară. În ce priveşte conţinutul nu suntem de acord cu o bună parte din afirmaţiile autoarei, care lasă să se întrevadă o favorizare a ereziei, o încercare de martirizare a acesteia şi de diabolizare a celei care a combătut-o, uitând parcă despre ce societate vorbim în sec. XII-XIV sau, aşa cum o afirma Jaques Le Goff într-un interviu luat de Le Figaro şi intitulat: Le Goff : «Des gens savants véhiculent des idées fausses», cât de nocivă putea să fie  filosofia după care se conduceau aceşti eretici. Una dintre concluziile ei este că erezia Binelui, [este] o cunstrucţie religioasă complexă şi desăvârşită, articulată pe o solidă logică internă (p. 220). Această părere rămâne, totuşi, de discutat şi nu o împărtăşim. Un alt aspect care ne-a trezit oarecum suspiciunea este traducerea. Pe lângă aspectele pozitive pe care nu le putem ignora: fluenţa, limbajul elaborat, netraducerea numelor proprii, sau folosirea ortografiei corecte pentru cuvântul cathar (nu catar) trebuie remarcate şi câteva aspecte ce ar trebui îndreptate. Chiar dacă nu am avut posibilitatea să intrăm în posesia originalului, unele lucruri, e limpede că, nu sunt corect traduse, ca de exemplu ordonatul, atunci când se referă la cel care oficia slujba cathară. Ori ştim bine că verbul ordoner înseamnă printre altele a hirotoni, iar în limba română ordonat conform DEX-ului face referire la disciplinat, dichisit, echilibrat (vezi DEX, ed. 1998, p.726) şi nu are nicio legătură cu actul hirotoniei. La fel se întâmplă şi cu punerea mâinilor, l’imposition des mains, tradusă ca impoziţiunea mâinilor care în limba română, în limbajul de specialitate teologic nu spune, cel puţin astăzi, nimic (p. 14).Desigur sunt şi alte locuri pe care le considerăm arbitrar traduse, dar neavând originalul nu ne putem pronunţa cu certitudine, motiv pentru care nu le vom enumera.

Indiferent de minusurile pe care le presupune traducerea şi caracterul vizibil comercial al publicării acestui volum, trebuie recunoscut că avem în această carte o valoroasă prezentare a prea puţin cunoscutei erezii cathare. Cartea vine ca o completare la informaţiile parţiale pe care ni le oferă Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu, Gheorghe Vlăduţescu dintre români, sau Yuri Stoyanov şi Le Roy Ladurie vis-a-vis de acest subiect extrem de complex: catharismul.

RECENZIA POATE FI CITITA SI IN STUDIA THEOLOGICA, 2/2009.

---

[1] Adevărata faţă a catharismului.

[2] Femeile cathare.

[3] Un exemplu concludent în acest sens este : Anne BRENON, Le vrai visage du Catharisme, nouvelle éd. Revue et augmentée, ed.Loubatieres, Portet-sur-Garonne, 1995. 

Hristos a Inviat! Jesus est ressuscite!

Sarbatoarea Invierii Domnului sa va daruiasca pace, bucurie si inviere!