Jean-Claude LARCHET, Terapeutica bolilor mintale. Experienţa creştinismului răsăritean al primelor veacuri,

Jean-Claude LARCHET, Terapeutica bolilor mintale. Experienţa creştinismului răsăritean al primelor veacuri,  în româneşte de Marinela BOJIN, Ed. Sophia, Bucureşti, 2008, 230 pp.

           

Jean Claude Larchet este unul dintre cele mai cunoscute profiluri de autori ortodocşi din Occident. Cunoscut în România graţie editurii Sofia, a reuşit, ca prin lucrările sale, să se impună ca unul dintre cei mai citiţi şi influenţi teologi contemporani. O simplă lectură a uneia dintre cărţile sale îţi spune, ca cititor, că te afli în faţa unei peniţe extrem de sensibile şi de profunde, pentru care actualitatea mesajului şi argumentarea lui sunt componente de bază. Înţelegând încă din adolescenţa sa intelectuală că Sfinţii Părinţii (un doctorat în teologie, pe Maxim Mărturisitorul, având ca rod trei volume[1]) sunt cei care ar putea avea răspunsuri la problemele epocii, Larchet ridică probleme de maximă actualitatea şi le rezolvă în litera patristică.

            În acest ton se înscrie şi Terapeutica bolilor mintale. Experienţa creştinismului răsăritean al primelor veacuri, pe care, odată ce ai frunzărit-o, cu greu o laşi de o parte. Deşi ea apare în original în 1992 sub titlul: Thérapeutique des maladies mentales. L’expérience de l’Orient chrétien des premiers siècles[2]; şi, chiar dacă traducerea se face după mai bine de cincisprezece ani de la ediţia princeps, ea nu şi-a pierdut nimic din vigoarea mesajului.

            Cu o structură clasică, introducere plus cinci părţi, lucrarea are ca temă centrală nebunia. Schizofrenia nu este o problemă tabu însă, persoanele bolnave, cel puţin în societăţile moderne, par a fi: În toate timpurile şi în tot locul, oamenii s-au purtat cu bolnavii mintali în chip contradictoriu; i-au socotit ba solitori ai unei alte lumi ori  mijlocitori între pământeni şi zei, cinstindu-i ca pe nişte adevăraţi preoţi şi prooroci, ba, cel mai adesea, înfrăţiţi cu duhurile rele şi slugi ale lor, vrednici de alungare, buni de pus în fiare ca animalele şi chiar daţi morţii (p. 5).

Introducerea frapează prin limbajul aproape inaccesibil pentru un profan în ştiinţele psihicului uman, însă, reflectă seriozitatea cu care autorul şi-a abordat demersul ştiinţific. În această secţiune introductivă sunt redate teoriile psihiatriei moderne vis-a-vis de originea bolilor mintale. Este vorba despre teoriile organo-mecaniciste; psihodinamice ale inconştientului patogen; sociopsihogenice ale factorilor de mediu şi teoriile organogenice dinamiste. Toate studiile psihologilor par a se crampona de un aspect sau altul şi a nu ieşi din sfera ştiinţifică. După ce expune ineficienţa mulţimii de tratamente aplicate de psihologi, autorul ţine să specifice indiferenţa acestora faţă de adevăratele cauze ale bolilor mintale dar şi a tratamentului cuvenit: În vreme ce psihiatria modernă se arată a fi în mare parte destrămată de teorii contradictorii, fiecare dorind să-i fie preţuit exclusiv punctul său de vedere, e interesant să constaţi că gândirea creştină a dezvoltat o concepţie complexă despre bolile mintale, recunoscându-le trei cauze posibile: organică, demonică şi spirituală, aceste trei etiologii lăsând loc pentru terapeutici diferite, specifice fiecăreia dintre ele. Aceasta dezvăluie, de la bun început, deplina falsitate a afirmaţiei, destul de răspândită printre istorici, că întotdeauna creştinismul a socotit nebunia şi bolile mintale drept efect al posedării demonice (p. 15). Totuşi ce urmăreşte autorul prin lucrare sa? Studiul de faţă – a treia parte a trilogiei având drept subiect concepţia creştină despre boală, aşa cum reiese din textele patristice şi hagiografice ale creştinismului răsăritean din veacul I şi până în veacul al XIV-lea – îşi doreşte să fie o contribuţie la istoria maladiilor mintale şi a terapeuticilor lor într-un domeniu în care ea n-a fost până în prezent decât puţin cercetată (p. 13).

Astfel autorul se simte obligat în prima parte (Premisele antropologice: compusul uman, pp. 27-40) să facă un excurs în care să prezinte dihotomia antropologică, dar şi diferenţele şi asemănările dintre duh, spirit şi trup, pe care le regăsim şi în alte lucrări ca Acesta este trupul Meu....[3].

Nebunia de origine somatică (pp. 51-64) este primul tip de maladie pe care îl tratează autorul. Pentru Sfinţii Părinţi este foarte clar (şi aici autorul aduce exemple din Sf. Grigorie de Nyssa (p. 51, 55 et passim), Sf. Ioan Gură de Aur (p. 53) sau Ioan din Singurătate (p. 57). Maturităţii patristice faţă de această problemă îi este opusă autosuficienţa metodelor psihiatrice şi psihologice şi unilateralismul specialiştilor, care reduc adesea cauza spirituală la cea somatică. [...] dacă admitem că în aceste cazuri sufletul nu este atins în însăşi natura sa şi-şi păstrează de aceea autonomia, pretenţia medicinii sau a psihiatriei că, tratând trupul, este în stare să lecuiască şi sufletul omului, regenerându-i sensurile şi valorile care-l definesc, cade (p. 62). Poziţia patristică depăşeşte sfera teoriilor naturaliste, chiar dacă vede în cauzele ce duc la afectarea psihicului probleme ale unor organe (p. 52), şi intră în cea a antropologiei creştine. Neconfundarea sufletului cu trupul le permite să afirme că, deşi trupul este afectat de o boală, indiferent care ar fi ea, nosologia nu are puterea de a demonstra că şi sufletul este afectat: Ca să cunoşti că, după firea sa, sufletul se deosebeşte de mădularele trupului şi că numai cu lucrarea se mişcă sufletul prin simţurile trupului, află că, de e rănit vreunul din organele trupului creierul ori inima, fiinţa sufletului nu suferă nicio vătămare, ci numai lucrarea pe care o săvârşeşte el prin acele organe [...] Sf. Ioan din Singurătate (p. 57).

Autorul ţine să lămurească diferenţa majoră între psihic şi suflet. Tulburările  psihice, în aceste cazuri, nu sunt aşadar tulburări ale sufletului, chiar dacă par aşa (p. 59). Puterea de a lucra a sufletului însă, inerentă lui, nu e nici distrusă, nici alterată. Numai că trupul îi împiedică manifestarea şi-i deformează exprimarea       (p. 58). Ori, cazurile acestea  de natură biologică au nevoie de un tratament medicamentos şi nu de un „doctor de suflete” cum frecvent fac confuzia psihologii  (p. 59-60). În acelaşi timp e nevoie de investigaţii extrem de minuţioase şi nu de teoretizări şi experimente individuale (p. 60). Cert este că problema bolilor mintale este una complexă care, potrivit Părinţilor, are implicaţii multiple. De aceea locul medicinii apare ca limitat şi pretenţiile sale totalitare se năruie (p. 62).

Nebunia de origine demonică (pp.65-120) nu este, nicio glumă, nicio exagerare, aşa cum pretinde marea masă de psihiatri, psihologi şi psihanalişti ci, etiologia este demonul. Este o realitate atestată din timpurile cele mai vechi. Obiecţia medicinei moderne că în trecutul îndepărtat tot ceea ce nu putea să fie explicat medical (p.68), din cauza unei profilaxii arhaice, era pus pe seama demonului, sunt pentru Larchet ipoteze impertinente, întrucât şi medicina naturalistă de atunci căuta pricina posedărilor demoniace în alte surse decât în demon (p. 68).

            Cauza afirmaţiilor ştiinţei lui Hipocrate este văzută în prolixitatea şi incapacitatea oamenilor lipsiţi de duhovnicie de a vedea în semenii lor posedarea demonului (p. 72). După ce a rezolvat problema atitudinii infatuate a medicinei moderne, Larchet face un excurs asupra atitudinii Părinţilor citându-l pe Teodor de Petra: diavolii atacă trupul atunci când nu pot ataca direct sufletul (p. 73). Însă, posedarea demonică nu este realizată decât cu permisiunea lui Dumnezeu. Cazul lui Iov este concludent în acest sens. Totuşi, atitudinea Părinţilor faţă de nebunii demonizaţi diferă de la Sfânt la Sfânt. Unii Părinţi prescriau pentru nebuni o împărtăşire cât mai deasă alţii cât mai rară (pp 94-95), sau după cum rezultă din cuvintele lui Dionisie Areopagitul îndrăciţii nu erau primiţi la liturghia credincioşilor (p. 95).

Pricinile căderii lor în stăpânirea demonului sunt multiple: fie nu au fost botezaţi şi atunci pentru demon a fost doar o luptă formală (p.80 ) fie au luat Tainele cu nevrednicie, fie Dumnezeu are un plan mare cu ei (p.83). Mult mai repede pătrunde în sufletul celui nebotezat decât a celui botezat care dacă luptă cu tărie reuşeşte să-l înlăture (pp.78-81).

Deigur, Larchet reliefează puterea extraordinară a sfinţilor de a sta lângă aceşti oameni, de care societatea fugea, se temea sau pe care îi izola. Scopul patristic a fost acela de a-i vindeca şi de a le aduce mântuirea. Dragostea cu care îi înconjurau şi grija pe care o purtau unor nebuni demoniaci nu face decât să atingă cele mai sensibile corzi sufleteşti.

            Nebunia a fost şi va rămâne o realitate psihosomatică cu implicaţii sociale profunde. Atitudinea faţă de schizofrenici a fost încă din cele mai vechi timpuri una diferită, de la adulare la masacrare, iar Părinţii s-au opus unui astfel de comportament:  Ei nu-l socoteau pe îndrăcit neom, străin de firea omenească, o stârpitură de care să te scârbeşti; numai prin una se deosebea purtarea lor faţă de ei, prin marea iubire pe care le-o arătau pentru suferinţa şi chinurile lor (p. 93).

După prezentarea a numeroase cazuri de bolnavi Larchet oferă reţeta patristică pentru aceste cazuri, în capitolul Terapeutica duhovnicească  (pp. 96-121).

Chiar dacă sunt multe cazurile în care este specificată o legare fizică de către sfinţi a îndrăcitului, autorul ţine să precizeze că legarea nu este pentru Părinţi un tratament în sine şi nici nu ţine loc de tratament; ea îngăduie începerea tratamentului (p.104). Tămăduirea adecvată se face prin post şi rugăciune (p. 105).  Şi să nu credeţi că poate cineva să-l vindece pe altul fără Harul lui Dumnezeu (p. 109). Tratamentul nu capătă un caracter permanent, el având un caracter eminamente temporar. Dacă bolnavul tămăduit, prin vrerea lui Dumnezeu, se întoarce la proastele obiceiuri ce l-au dus la acea posesie, diavolul se poate întoarce (p. 116).

În Nebunia de origine spirituală (pp. 121-166) autorul ţine să atragă atenţia că bolile mintale care au o origine spirituală nu trebuie însă confundate cu bolile spirituale în sine. Bolile spirituale vin dintr-o neorânduială sau o pervertire a naturii (mai precis, a modului de a fi) în ceea ce priveşte raportul personal al omului cu Dumnezeu (p.121).

Nosografia şi terapeutica bolilor spirituale înglobează psihopatologia, depăşind-o (p.122). Din nefericire, aşa cum autorul a afirmat-o şi în alte locuri, psihopatologia a rămas tributară teoriilor naturaliste excluzând întru totul cauzele religioase şi spirituale iar aici intervine un nou tip de abordare, acela al terapeuticii spirituale.

Nosografia medicală surprinde diferite tulburări de comportament ce au un corespondent în nosologia patristică. Larchet ne oferă o seamă de exemple. Supravalorizarea sau hipertrofia eului, adică impresia că mai bun decât tine nu există, îşi are corespondentul, sau mai bine spus originea, în mândrie, la fel ca agresivitate   (p. 124).

Autorul alege să abordeze două dintre rezultatele tulburărilor spirituale ale omului: tristeţea şi akedia, pe care le dezvoltă minuţios. Dacă tristeţea îşi are baza în neîmplinirea dorinţelor (pp. 127-128), în mânie (pp. 129-130), în lucrarea demonului (pp. 131-136), akedia îşi are originile în proasta gestionare a timpului duhovnicesc.

Dacă tristeţea ce a atins depresia duce adesea la suicid, ceea ce coincide cu damnarea eternă, akedia presupune un proces şi mai complex. Acest demon al amiezii numit în rugăciunea Sfântului Efrem Sirul trândăvia, nu este descris ca păcat, co ca demon[4]. Acest duh rău pare a fi cel al secolului pe care-l trăim: Adesea, akedia îi mână în chip viclean pe oameni să facă şi mai multe lucruri, să meargă în şi mai multe locuri, să se întâlnească cu şi mai mulţi oameni – care nu le sunt de niciun folos şi de care se pot foarte bine lipsi -, doar-doar vor scăpa de plictis, de nelinişte, de nemulţumire şi de singurătate. Şi, amăgindu-se că astfel îşi vor afla mulţumirea şi pacea, de fapt se înstrăinează şi mai mult de sufletul lor, de ceea ce le este dat să fie, de adevărata lor fire şi menire, lipsindu-se de bucuria cea desăvârşită şi netrecătoare (p. 142).

            Pentru ambele situaţii există un tratament pe care Larchet nu şi-l arogă nicio clipă. Este tradiţia Bisericii în dinamica ei, cea care-l oferă. Omul trist este îndemnat la lepădarea şi renunţarea la gândurile ce-l fac să sufere, adoptarea smereniei şi acceptarea condiţiei de creatură limitată. În ce priveşte tratarea akediei, aceasta: începe prin darea pe faţă şi înţelegerea ei ca atare [...]. Pentru că akedia, pe de o parte, îl mână pe om – îndeosebi pe anahoret – să iasă din casa sa, să umble prin alte locuri, să caute întâlnirea cu ceilalţi, mai  întâi de toate omul trebuie să înţeleagă că aceste nevoi care i se par îndreptăţite sunt plăsmuite de patima sa (p. 154).

Al treilea tip de nebunie pe care autorul îl tratează este nebunia pentru Hristos. După ce atrage atenţia asupra confuziilor create vis-a-vis de acest tip de nebunie autorul expune cazurile a nenumăraţi sfinţi nebuni pentru Hristos. De la Sfântul Ammona la Maxim Cavsocalivitul, avem o întreagă istorie a nebuniei în Hristos.

            Cazurile unor sfinţi ca Simeon cel Nebun sau Sfânta Ipatia, nu fac altceva decât să întărească premisa de la care porneşte autorul, aceea că între un sărac cu duhul, un sfânt neşcolit şi între un nebun în Hristos există o mare nebunie. Simţind riscul unei interpretări aleatorii şi deterministe a nebuniei în Hristos, Larchet precizează foarte clar că toţi aceşti nebuni, au ajuns să fie consideraţi aşa pentru că ei au dorit să se smerească (p. 197), să se lepede de lume (p. 198) şi iubirea de aproapele (p. 199). Cei care au ales această cale dificilă pentru a se mântui au fost oameni cu exerciţiul rugăciunii şi nu bolnavi biologic. Nu poate deveni nebun în Hristos decât cel care : a fost chemat de Dumnezeu şi a avut o viaţă duhovnicească desăvârşită (p.  204-205).

Pentru Larchet noima nebuniei lui Hristos rămâne dorirea celei mai adânci smerenii, agonisită prin necinstiri, batjocuri şi suferinţe necurmate, îndurate pe nedrept, numai şi numai din dragoste „pentru Hristos”(p. 212), nefiind pentru oricine.

Lucrarea Terapeutica bolilor mintale, face parte dintr-o trilogie, Théologie de la maladie (1991), Thérapeutique des maladies mentales (1992), şi Thérapeutique des maladies spirituelles (1997) din care cea mai cunoscută este Terapeutica bolilor spirituale. Într-o perioadă în care, doar în Franţa, se sinucid anual între 10.000 şi 11.000 de persoane[5], majoritatea din cauza depresiilor, anxietăţii şi a problemelor financiare, problema abordată de teologul francez apare ca imperativă.

Larchet îşi construieşte într-o manieră foarte clară studiul, demonstrând prin forţa argumentului patristic şubrezeala sistemului psihopatologic, şi a timpului autosuficient în care tratează bolile de diferite naturi.

O carte excelentă, pe care nu o poţi lăsa din mână până la ultima pagină. Chiar dacă partea de început, din grija autorului de a demonstra că nu vorbeşte în necunoştinţă de cauză despre medicina modernă, pare a fi prea tehnicizată, chiar prolixă, lucrarea se arată a fi de o reală valoare. Traducerea se prezintă ca una cel puţin bună şi care permite cititorului să se bucure de ea.

---

[1] La Divinisation de l'homme selon saint Maxime le Confesseur , Cerf, Paris, 1996 ;  Maxime le Confesseur, médiateur entre l'Orient et l'Occident, Cerf, Paris, 1998 ;  Saint Maxime le Confesseur, Cerf, Paris, 2003.

[2] Thérapeutique des maladies mentales. L’expérience de l’Orient chrétien des premiers siècles, Les Editions du Cerf, Paris, 1992.

[3] Jean-Paul LARCHET, Acesta este trupul Meu..., traducere Marinela BOJIN, ed.Sophia, Bucureşti, 2006.

[4] Macarios SIMONOPETRITUL, Triodul explicat, trad. Ioan Ică Jr., ed.^I, Ed. Deisis, Sibiu, 2003.

[5] Marie-Claude MOUQUET et Vanessa BELLAMY avec la collaboration de Valérie CARASCO, Ministère de l’Emploi, de la cohesion sociale et du logement, Ministère de la Santè et des solidarités, „Suicides et tentative de suicide en France” în Etudes et résultas, N° 488 mai 2006, pp. 1-8. 

Identitate religioasă şi ecumenism în diaspora românească

Identitate religioasă şi ecumenism în diaspora românească

- Interviu realizat cu Î.P.S. Serafim JOANTĂ, Arhiepiscop şi Mitropolit al Germaniei, Europei Centrale şi de Nord -

de Pr. Liviu VIDICAN-MANCI

Pr. Liviu V.-M.  Înaltpreasfinţia Voastră, Vă aflaţi de mai bine de douăzeci de ani în Occident unde aţi avut ocazia să observaţi cum evoluează diaspora. Dacă până în 1989 diaspora românească era formată, cu precădere, din refugiaţi politic, o diaspora politică, după acest an marea masă a emigranţilor a fost formată din proletari şi intelectuali ce îşi căutau o viaţă materială mai bună. În cele care urmează aş dori să abordăm problema identităţii religioase, a culturii româneşti şi a înţelegerii ecumenismului într-o diaspora radical schimbată după anii 90’. Înainte, însă, de  a intra în problematică, aş dori să ne trasaţii câteva linii generale asupra structurii Mitropoliei pe care o păstoriţi.

Î.P.S. Serafim JOANTĂ: Da! Înainte de orice aş dori să vă spun că tipul de diasporă pe care l-aţi descris adineauri, îl numim diasporă economică. Exilul de altădată, impus de regimul comunist, astăzi a dispărut. Acest tip de diasporă a cunoscut o adevărată explozie după 1989. În ce priveşte Mitropolia Germaniei, Europei Centrale şi de Nord, vă pot spune că a fost înfiinţată în 1993 la cererea unui număr impresionant de români din Germania, ea rupându-se de Arhiepiscopia Europei Occidentale şi Meridionale înfiinţate în 1948 de  mitropolitul Visarion Puiu. Desigur la început a fost şi ea Arhiepiscopie. Deci din 1993 Europa Centrală şi de Nord formează  o entitate religioasă constituită în Mitropolia noastră din două entităţi  Arhiepiscopia Germaniei, Austriei şi Luxemburgului, iar din 2008 avem o Episcopie a Europei de Nord. Jurisdicţia noastră se întinde aşadar asupra acestor ţări. Suntem trei episcopi în toată Mitropolia: Eu, ca mitropolit, P.S. Macarie care vine de aici de la Cluj, la Stokolm (pentru Europa de Nord) şi P.S. episcop vicar Sofian Braşoveanul cu sediul la Munchen. 

Pr. Liviu V.-M.: Câte parohii aveţi în Mitropolia Germaniei şi a Europei de Nord? Aveţi suficiente biserici pentru oficierea serviciilor religioase?

Î.P.S. Serafim JOANTĂ: La ora actuală avem 55 de parohii, în Germania, Austria şi Luxemburg, mai multe filii, aproximativ 52 de preoţi şi mai mulţi diaconi. Problema care ne frământă şi a făcut-o de la bun început este aceia a construirii de biserici, de locaşuri proprii. În 1994, când am fost instalat ca mitropolit, în teritoriul canonic al Mitropoliei noastre, aveam doar două biserici la Malmö (Suedia) şi o capelă la Salzgitter, în rest, absolut nimic. La ora actuală, după un efort constant pe această linie, avem aproximativ 10 biserici care ne aparţin. Unele cumpărate altele construite ca cele de la Viena sau Salzburg, altele primite ca cea de la capucinii dintr-un orăşel din Austria. Avem, aşadar, zece biserici pentru cincizeci şi cinci de parohii. Vă daţi seama  patruzeci şi mai bine de parohii nu au biserici proprii unde să poată sluji preoţii! Slujim în biserici romano-catolice sau protestante pe care le închiriem sau în care suntem lăsaţi să slujim. Misiunea noastră este foarte limitată din cauza lipsei de biserici. Avem nevoie chiar de nişte săli în care să rămânem după Sf. Liturghie, fie pentru o masă, fie pentru o cafea, astfel având posibilitatea să ne cunoaştem mai bine, dat fiind faptul că majoritatea credincioşilor parcurg uneori sute de kilometri pentru a putea participa la Sf. Liturghie; sau pentru participarea la întruniri şi conferinţe. Toate acestea cu scopul de a păstra, aşa cum aţi spus şi dumneavoastră, identitatea noastră ortodoxă românească, culturală, naţională. Eu insist aici, şi acolo, pe faptul că dacă suntem români noi trebuie să conştientizăm că avem o identitate a noastră proprie. Nu poţi să fii european, universal fără o identitate proprie locală. Fiecare om în această lume s-a născut într-un anumit loc, a fost marcat de o cultură de o tradiţie, de o confesiune religioasă căreia îi aparţine. Oriunde merge în lume duce cu el această zestre. La fel şi noi românii ne ducem în Occident sau în altă parte, suntem totuşi români plecaţi dintr-o ţară, dintr-o Biserică, dintr-o cultură, dintr-o limbă. Ori, dacă le uităm sau nu vrem să ţinem cont de acestea ne vom desfigura identitar. Nu putem fi europeni, occidentali, nu pot fi german decât în măsura în care sunt român pentru că asta e identitatea mea. Şi atunci mă adaptez noilor condiţii fără să neg nimic din identitatea mea. Pentru că dacă aş face-o m-aş desfiinţa ca om şi nimeni nu mi-o cere, nimeni nu pretinde să-ţi negi identitatea, dar mă îmbogăţesc, cresc, mă dezvolt cu ceea ce întâlnesc acolo şi nu mă desfigurez uitând cine sunt... .

Pr. Liviu V.-M. : Aş face chiar o comparaţie. Dacă vom privi o pădure în ansamblul ei ea este o unitate de copaci. Apropiindu-ne mai mult, vom putea observa, că sunt diferite esenţe lemnoase. Fagul este fag, pinul este pin, salcâmul este salcâm, s.a.m.d. Cu alte cuvinte, nu e nicio problemă faptul că românii se adaptează şi se integrează în societăţile occidentale, dar e esenţial să nu-şi uite esenţa.

Se vorbeşte foarte mult despre capacitatea intelectuală deosebită a românilor,  însă şi despre problema că se pierd foarte repede ca grupuri identitare printr-o adaptare precoce... se integrează foarte repede, dar la fel de repede îşi renegă identitatea naţională şi religioasă. Aţi simţit această fragilitate spiritual-identitară la românii din Occident?

Î.P.S. Serafim JOANTĂ: Aşa este! Doar că în ultimul timp acest fenomen de absorbţie identitară, datorită Bisericii, este din ce în ce mai rar întâlnit. Nicio altă instituţie românească din Occident nu face atât de mult pentru păstrarea identităţii românilor. Trebuie precizat că Biserica nu încearcă crearea unor ghetouri etnice. Departe de noi gândul acesta! Dorim să ne integrăm, este firesc, este normal, altfel ai fi ca un intrus, dar fără pierderea identităţii. Şi atunci eu nu înţeleg de ce unii dintre românii noştri nu vor ca copiii lor să înveţe acasă limba română, sau la şcolile de duminica. Unii români sunt reticenţi spunându-şi că e mult mai bine ca pruncii lor să înveţe limba germană sau franceză sau altă limbă şi să nu-i mai încarce cu limba română. Aceasta este o gândire total nesănătoasă, pentru că copilul învaţă uşor mai multe limbi în acelaşi timp, iar acest lucru este o îmbogăţire. Ori, noi încercăm să-i sensibilizăm şi îi îndemnăm să-şi înveţe copiii limba română, pentru că germana sau oricare altă limbă o pot învăţa foarte uşor. Sigur, sunt multe cazuri, şi sper că sunt majoritare a celor care vorbesc, cu copii în limba română, acasă. Noi insistăm foarte mult pe această identitate care nu numai că este atât de bogată pentru că este vorba de Ortodoxie. Nemţii, occidentalii în general, catolici şi evanghelici când se apropie de valorile Ortodoxiei realizează bogăţia extraordinară şi faptul că acesta este creştinismul autentic, creştinismul care are vână mistică, spirituală, duhovnicească, cum nu au celelalte confesiuni care înseamnă de fapt, salvarea omului modern. Nu o spunea Malraux acum aproape o sută şi mai bine de ani că viitorul creştin va fi mistic sau nu va fi deloc?, ori Runciman, un mare bizantinolog englez, spunea că viitorul creştinismului este Ortodoxia, pentru dimensiunea ei mistică, sacramentală, Liturghia ei, pentru frumuseţea icoanelor ei, pentru faptul că pune accentul pe interiorizarea omului pe unirea minţii cu inima cu liturghia ei, ori asta îl salvează pe om. Omul modern se împrăştie în lumea care vine asupra lui ca un tăvălug. Tu, ca om, dacă nu ai resorturi interioare, nu te uneşti cu Dumnezeu în inima ta, nu mai ai capacitatea să-ţi cobori mintea în inimă şi să te uneşti cu Dumnezeu, să te interiorizezi prin rugăciune, să te laşi inundat de frumuseţea rugăciunii, prin care primeşti puteri noi, curaj, te pierzi în lumea aceasta; şi deci dacă noi avem această identitate, atât de bogată râvnită de alţii trebuie să ne bucurăm de ea. Occidentalii îşi dau seama că au pierdut această vână spirituală, de aceea mulţi dintre ei caută adevărul în religiile orientale care îi ajută să se interiorizeze, ori noi avem aici Ortodoxia noastră. Este datoria ortodocşilor să ne ducem în lume să  transmitem lumii bogăţia noastră cum încercăm să facem noi. Să ştiţi că rămân uimit de cît interes poate ridica o biserică Ortodoxă în Occident. De exemplu biserica noastră din Nürenberg: primim anual sute, dacă nu chiar zeci de mii de grupuri care rămân uimiţi de frumuseţea picturilor. Ascultă cu atât interes când le vorbim de spiritualitatea ortodoxă, de Liturghia uşoară, de rugăciunea lui Iisus, de monahismul nostru, şi mulţi s-ar converti imediat, numai că nu e uşor să te converteşti, pentru că trebuie să renunţi la ceva...noi slujim în limba română acolo ori aceştia nu înţeleg limba, e foarte greu, dar ei sunt entuziazmaţi....iar noi poate ne ruşinăm de ea, ...

Pr. Liviu V.-M.:  sau ne ferim de ea...

Î.P.S. Serafim JOANTĂ: ne ascundem, nu o cunoaştem, foarte mulţi nu o cunoaştem, e adevărat că suntem superficiali. Ne ducem în Occident dar nu ştim mare lucru despre Ortodoxie, nu o cunoaştem ci doar afirmăm că suntem ortodocşi. Marea şansă pe care o avem sunt parohiile ce se înmulţesc tot mai mult şi că românii noştri pot avea la îndemână Biserica. Dacă nu au avut-o la îndemână acasă, pentru că au ignorat-o, acolo întâmpinând mai multe greutăţi şi trăind oarecum drama împrăştierii a plecării de acasă, pentru că e o dramă e o suferinţă, iar acest sprijin îl poţi găsi doar în Biserică. Şi, Dumnezeu să fie lăudat, că avem aceste biserici. Când te duci în Italia, în Spania, unde sunt foarte mulţi români, este o viaţă extraordinar de ferventă, de dinamică. Toată lumea cântă, preoţii slujesc frumos, pentru că noi episcopii am zis să fim misionari şi să slujim Sf. Liturghia foarte frumos şi foarte inteligibil, să citim rugăciunile cu voce tare şi inteligibil. Să citim rugăciunile cu voce tare. La sfinţirea darurilor de pildă să citim cu voce tare să se coboare Duhul Sfânt... Să fie pâinea aceasta ..., iar credincioşii să rostească Amin!, adică Aşa să fie Doamne, pecetluind prin răspunsul lor rugăciunea preotului. Pâinea să se transforme în Trupul Domnului iar vinul în Sângele Domnului. Oamenii devin conştienţi de ceea se întâmplă la Sfânta Liturghie dacă participă activ. Mulţi declară că trăiesc Liturghia aşa cum nu au trăit-o în ţară. Mulţi nu au participat la Liturghie în ţară, iar în Occident şi-au descoperit propria identitate ortodoxă. Se întâmplă adevărate minuni în acest sens prin lucrarea misionară a Bisericii noastre.

Pr. Liviu V.-M.: Înaltpreasfinţia Voastră am avut ocazia să cunosc îndeaproape diaspora ortodoxă din Occident şi îndeosebi pe cea din Paris. Aici am observat că o bună parte dintre cei care studiază în Occident sunt nişte spirite deschise chiar ecumeniste. Asupra Ecumenismului planează o ceaţă, o pâclă, nu ştim foarte bine ce vrea să spună acest Ecumenism. Cum aţi defini Ecumenismul, pentru că pe de o parte este apreciat, dar pe de alta este blamat şi neînţeles?

Î.P.S. Serafim JOANTĂ: Eu ştiu foarte bine care este situaţia, la noi, mai cu seamă. Atâtea medii, în rândul monahale mai cu seamă, dar şi a tinerilor care au făcut un pic de teologie, toţi sunt neîncrezători în mişcarea aceasta ecumenică, în Ecumenism. Ecumenismul a devenit un cuvânt blamabil. Ne şi ferim să-l folosim pentru că stârneşte o repulsie. Dacă suntem angajaţi în Ecumenism (n-aş putea spune nici eu prea multe despre ce înseamnă angajare în Ecumenism) credem că ne-am pierdut identitatea ortodoxă, că facem compromisuri cu protestanţii şi catolicii. Ecumenismul adevărat, despre care ştiu foarte puţin, este efortul sincer curat, sfânt de a căuta împreună creştinii de diferite confesiuni unitatea pe care Biserica a avut-o în ultimul mileniu. Noi uităm că mesajul pe care l-a lăsat Mântuitorul fiind pe cruce a fost ca toţi să fie una. Şi uitaţi drama creştinilor de un mileniu şi mai bine, că sunt dezbinaţi mai mult decât orice religie din lume. Şi atunci, noi, ce facem?  Suntem mulţumiţi că ne dezbinăm şi că pe zi ce trece apar tot mai multe secte, că ne urâm că nu ne înţelegem... şi atunci Ecumenismul acesta care a apărut la sfârşitul sec. al XIX-lea, deja, dar, la începutul secolului al XX-lea, cu deosebire, după care s-a structurat în CEB, s.a.m.d este tocmai efortul acestor creştini de diferite confesiuni şi cu precădere al confesiunilor istorice: al ortodocşilor, catolicilor, protestanţilor, toate acestea se pun, într-un efort sincer, curat, se aşează la masa dialogului pentru a examina cum s-a ajuns la această stare de dezbinare. Noi ortodocşii le dăm mărturia Bisericii ce şi-a păstrat neîntinată tradiţia şi cultul. B.O. este cea care a continuat în toată existenţa ei istorică, Biserica Apostolică, a Sfinţilor Părinţi a Sinoadelor Ecumenice într-o continuitate neîntreruptă şi autentică. Noi suntem martori ai acelei Biserici nedespărţite din primul mileniu. Pentru că în Occident au apărut Reforma şi, înainte, separarea Bisericii Occidentale, care mai târziu s-a numit Romano-catolică, iar noi Ortodocşi. Pentru că înainte toţi eram catolici şi ortodocşi. Şi atunci ne punem la masa dialogului şi vorbim şi tratăm diferite teme teologice care ne diferenţiază şi le analizăm. Deci, ce păcat?, faptul că stăm de vorbă, în loc să ne urâm şi să ne blamăm, de vreme ce suntem totuşi creştini din moment ce am fost botezaţi în numele Sfintei Treimi. Chiar dacă botezul în Apus nu se mai face de multă vreme prin cufundare, ci prin stropire, să nu uităm că secole de-a rândul aici în Transilvania şi noi ortodocşii l-am făcut prin stropire, deci dacă se face în numele Sfintei Treimi al Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, înseamnă că toţi cei botezaţi în acest fel sunt creştini. Eu nu pot să spun că catolicii nu sunt creştini, protestanţii nu sunt creştini, din moment ce au fost botezaţi ca şi creştini, dar trebuie să avem minima înţelegere că fiecare s-a născut într-o parte a lumii, în Occident să zicem pentru aceştia; fiecare s-a născut într-o Biserică, într-o tradiţie, care l-a marcat. Fiecare are o identitate proprie. Am vorbit despre identitatea noastră ortodoxă. Ori, eu mă bucur de identitatea mea, mă bucur să o afirm. Ori, tot aşa se bucură şi un catolic sau un protestant de identitatea lui pentru că a primit-o prin tradiţie, prin laptele mamei sale. Ei nu au conştiinţa, cum o avem noi despre ei, că sunt rătăciţi că sunt eretici. Din contră, ei cred că merg pe linia cea bună şi se silesc fiecare după tradiţia sa, se străduie să fie creştini, să facă bine, să se roage, să se nevoiască... păi când întâlnesc monahi catolici care duc o viaţă atât de ascetică, de strictă, cu atâta rugăciune, cu atâta nevoinţă. Cum să spun că aceştia sunt rătăciţi şi că merg în Iad? Ferească-mă Dumnezeu....să pot afirma asemenea lucruri!

Pr. Liviu V.-M.: Ne facem judecători...

Î.P.S. Serafim JOANTĂ: Ne facem judecători! Eu am fost ajutat acolo, vă mărturisesc, mai mult de străini decât de fraţii mei români. Că românii nu au o situaţie foarte bună, ori cei care au nu sunt ataşaţi de Biserică. Atunci m-au văzut aceştia că am nevoie de ajutor şi ne-au ajutat ei. După cum v-am mai spus în marea majoritate a parohiilor slujim în bisericile oferite de ei. Sunt de 23 de ani în Occident şi niciodată n-a venit cineva la mine să-mi spună că slujesc prea mult (pentru că zilnic slujim Sf. Liturghie, pentru că la Nürenberg avem program de mănăstire) s-au să mă întrebe de ce mă rog. Dimpotrivă se bucură că ne rugăm. Şi eu m-aş bucura că în Biserica Catolică cât mai mulţi se roagă, sau că la protestanţi se roagă, pentru că rugăciunea ne apropie. Ori, când ne apropiem, când dialogăm nu însemnă, deloc, că facem vreun compromis, cel puţin noi ortodocşii, pentru că noi dăm mărturia Bisericii celei Una din primul mileniu. Prezenţa noastră este absolut necesară, să ne cunoască... şi atunci ei nici nu aşteaptă să facem vreun compromis pe linie de credinţă. Ori, tragedia este tocmai neînţelegerea acestui fapt, că toţi cred că dacă noi promovăm dialogul noi ne  pierdem identitatea nu mai suntem ortodocşi. Nu-i adevărat! O spun ca Sf. Pavel: o spun în nebunia mea... sunt mai ortodox de când sunt în străinătate de cât atunci când eram în ţară. În ţară nu conştientizam Ortodoxia şi valorile ei. Acolo îmi dau seama de valorile ei tocmai văzându-i pe ceilalţi şi mă văd cât sunt de necesar să dau mărturie despre Biserica Ortodoxă. Deci nu e vorba de absolut niciun compromis, niciun sincretism, sau vreo religie nouă, cum vor unii să spună că s-ar crea prin ecumenism. Intenţia este întoarcerea la Biserica Primară la unitatea Bisericii să împlinim rugăciunea Mântuitorului ca toţi să fie una. Trebuie să vedem realitatea aşa cum este. Numărul creştinilor scade pe zi ce trece, natalitatea este foarte scăzută, iar sociologii anticipează că în opt până la zece generaţii vom fi doar o minoritate în Europa, în defavoarea altor religii. Deci este ceasul să ne trezim şi să ne apropiem unii de alţii, dar fără să facem nici un fel de confuzie. Fără ca noi ortodocşii să renunţăm la credinţa şi identitatea noastră, ci să rămânem mărturie.

Pr. Liviu V.-M. : Înaltpreasfinţia Voastră, vă mulţumesc, pentru acest interviu!