Scurta meditatie la ''Fuga in Egipt'' Matei 2, 13-23.

Astăzi 26 decembrie, a doua zi după Naşterea Domnului, în Bisericile Ortodoxe s-a citit episodul evanghelic găsit la Matei 2, 13-23, numit Fuga în Egipt. Este un episod pe care nu-l vom mai găsi relatat la ceilalţi Evanghelişti, doar Luca lăsând să se întrevadă o posibilă prezenţă a familiei sfinte în Egipt.

Pasajul acesta provoacă o seamă de întrebări dar, în acelaşi timp, oferă prilej de meditaţie. În cele care urmează aş dori să zăbovesc asupra câtorva aspecte pe care, cred, că ar fi potrivit să le lămurim:

1. De ce îndeamnă, oare, Dumnezeu familia sfântă să fugă în Egipt, de vreme ce El Însuşi îi proteja şi îi binecuvânta cu protecţia Lui. Nu putea oare El să-i protejeze de  Irod? Ii era teama pentru viata pruncului sau scopul era altul?
2. Cine era Irod si ce l-a îndemnat pe Irod să dea un ordin atât de odios, de a ucide pe toţi pruncii, de parte bărbătească, de doi ani şi mai în jos?

Aş începe să răspund printr-o altă întrebare: Oare nu putea să-i protejeze, Cel despre care psalmistul spune: El a zis şi s-a făcut El a poruncit şi s-a zidit Ps. 32, 9.? Cu siguranta, DA! Vedem că actorul principal în această secvenţă biblică este Iosif, logodnicul Mariei. Îngerul îi comunică ceea ce are de făcut. De ce oare? Cu ce scop? De ce Iosif? De ce Egipt? 

Eu cred ca scopul este multiplu. Dar inainte de a demonstra acest lucru, v-aş adresa o întrebare: Cine a acceptat să coopereze cu Dumnezeu din familia sfântă, Maria sau Iosif? Maria cu siguranţă, ea este cea care a afirmat Fie mie după cuvântul tău. Credinţa ei era întărită. În schimb a lui Iosif, nu. Acesta este un prim aspect, pe de alta parte Dumnezeu are grijă ca prin comunicarea pe care o are cu cuplul sfânt să nu răstoarne ordinea socială în care se circumscria şi cuplul Iosif şi Maria.  El nu rămâne în dialog doar cu Maria, ignorând prin aceasta bărbatul, pe Iosif, ci intră în dialog cu Iosif, încearcă să-l facă, pe de o parte conştient de rolul extraordinar pe care îl are, acela de protector al Mariei, aleasa Domnului, şi, pe de altă parte, acela de a-i întări credinţă.

Cum să-i întărească credinţa? Simplu! Dumnezeu ştia să Iosif încă se îndoia că Maria a rămas însărcinată în chip miraculos. De aceea, prin sfatul pe care i-l dă, de a fugi în Egipt, pune accentul pe faptul că Pruncul din pântecele Mariei este protejatul Său, Fiul Său, şi de aceea îi poartă atât de mult de grijă. Pentru a fi în siguranţă, Dumnezeu are nevoie de ajutorul lui Iosif. Dumnezeu îi spune lui Iosif: Pleacă în Egipt că Irod va căuta să-ţi omoare pruncul. Vedem că Iosif execută ordinul. Însă, câtă nedumerire era în sufletul lui? Oare nu se întreba el: Am procedat bine? E bine că am rămas lângă Maria? Necredinţa lui avea să fie risipită de un eveniment şocant, tragic: uciderea pruncilor de parte bărbătească, de doi ani şi mai în jos.

Bine, vedem că Iosif este întărit în credinţă, că observă că Fiul din pântecele Mariei este binecuvântat, că prevestirile din vis se adeveresc, dar încă nu ştim ce l-a îndemnat pe Irod să dea un asemenea ordin.

E limpede ca suntem în faţa unui personaj tragic, trist, copleşti de mustrări de conştiinţă, un suflet tulburat de glasul propriilor copii ucişi cu mâna lui, un rege bolnav de putere.

Irod, supranumit cel Mare, Mare pentru realizările sale administrative, dar mic pentru caracterul său moral, era un om extrem de mândru şi de viclean. A  fost unul dintre cei mai mari regi pe care i-a avut Iudeea Romana. A domnit peste 30 de ani, din 34 idH până în anul 4 d.H. În tradiţia iudaică şi creştină a rămas ca un mare dictator şi tiran. Este cunoscut în istorie pentru realizarile sale extraordinare pe plan administrativ dar şi pentru poziţia sa pro-romană. S-a consacrat în tradiţia creştină drept ucigaşul de prunci.

Şi totuşi, n-am răspuns la întrebare, ce l-a îndemnat să recurgă la o asemenea măsură?

Ar putea fi dorinţa de putere, invidia, ura, rautatea, frica de moarte...

De ce d.d.putere? Pentru că aşa cum i L-au descris magii, acest Prunc se înfăţişa ca un conducător mult mai mare decât el, iar venirea lui ar fi însemnat subminarea lui, şi chiar executarea lui, - de unde şi frica de moarte.

Sufletul lui Irod nu era pregătit să-L primească pe Hristos, aşa cum de multe ori nici sufletele noastre nu sunt pregătite. Dorinţa de mărire, de putere ne face să ne bârfim semenii, să-i invidiem, să le facem rău, uitând că ei sunt creaţi după chipul lui Hristos, Dumnezeu Adevărat şi Om deplin. Adesea suntem asemeni lui Irod. Chiar dacă nu ucidem cu sabia, ucidem cu vorba, cu gândul. Să ne oprim, e moment de Sărbătoare! Hristos S-a născut! S-a născut să împărtăşească o lume mai bună şi nu una cum credea Irod şi alţii asemenea lui. S-a întrupat pentru a distruge păcatul şi prin păcat moartea.

Să ne bucurăm de aceste zile binecuvântate, să rugăm pe Bunul Dumnezeu să ne inmoaie inimile învârtoşate de păcat, mândrie, ură, invidie şi dorinţă de putere şi să ne dea asemeni lui Iosif credinţă şi iubire. Amin.

RAPORTUL DINTRE CRIZE- eseu -

Nu putem urmări un jurnal de ştiri sau să citim un cotidian, fie el cât de banal şi colorat politic, fără să întâlnim cuvântul criză. Este atât de frecvent folosit, - în special în sensul de criză financiară, - încât ajungi să te întrebi, într-o manieră cât se poate de legitimă, ce o fi vrând să spună, sau dacă defineşte obiectiv ceea ce îţi proiectezi în minte că ar putea fi.

Ce este o criză? Este ea, oare, doar un moment de gravă tensiune socială sau fizică, sau este mai mult decât atât. Definiţiile sunt nenumărate, dar coborârea la orginile acestui cuvânt va fi singura care ne va lămuri curiozitatea. În conformitate cu DEX-ul, criza este: 1. manifestare a unor dificultăţi (economice, politice, sociale etc.); perioadă de tensiune, de tulburare, de încercări (adesea decisive) care se manifestă în societate; lipsă acută (de mărfuri, de timp, de forţă de muncă); 2. Moment critic, culminant, în evoluţia care precedă vindecarea sau agravarea unei boli (...). Originea cuvântului este indicată ca fiind latinescul crisis (DEX, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p. 241). E adevărat, cuvântul a intrat în tezaurul limbii române pe filieră franceză – la crise – care l-a moştenit din latină – crisis. În franceză are acelaşi sens ca în limba română cu un accent mai pronunţat pe partea somatică, păstrând în fapt moştenirea latină unde sensul este exclusiv de criză de sănătate (Félix Gaffiot, Le Grand Gaffiot, Dictionnaire Latin-Français, Ed. Hachette, Paris, 2000, p. 448). Originea cuvântului este, însă, în limba greacă. Cuvântul κρισις, εως (ή) are mai multe sensuri, printre care pe acela de distingere, diferenţiere, judecată, acţiune de a alege, fază decisivă a unei boli (Antoine Bailly, Le Grand Bailly, Dictionnaire Grec-Français Ed. Hachette, Paris, 2000, p. 1137). Pornind de la sensul grecesc al cuvântului, voi încerca să dau o definţie proprie crizei: moment sau etapă din viaţa unei persoane sau a unui grup de persoane în care se acutizează conflictul dintre elementele profund materiale cu cele spirituale, creând un vid existenţial şi care închide sau deschide – cu accentul pe deschide - perspectiva unei noi vieţi. Pare extrem de sterilă şi fără sens această definiţie, dar cred că la finalul eseului veţi înţelege ce am vrut să spun prin ea.

Suntem martorii uneia dintre cele mai mari crize financiare, pe care economia capitalistă a experiat-o până acum. Se pare că ceea ce numim în societatea modernă criză financiară are o ciclicitate destul de uşor de anticipat de către specialiştii în boom-uri economice sau de cei care analizează zilnic pieţele financiare mondiale. Aşa se face că între anii 1929-1932 s-a consumat una dintre cele mai mari şi mai dureroase crize financiare. Această criză a creat un climat politico-social extrem de fragil şi de tensionat, permiţând partidelor naţionalist-extremiste să-şi găsească susţinători în toate straturile sociale şi să le manipuleze într-o manieră cât se poate de crudă (cazul naziştilor şi a fasciştilor sunt cele mai cunoscute). Finalitatea acestei căderi economico-financiare a fost cel de-al doilea Război Mondial. Sigur că nu ne vom opri la acestă criză, ci vom aminti că anii 70 au fost marcaţi de criza pieţelor de capital din Asia, cea mai afectată fiind cea din Hong Kong. Anii ’80, ’90 şi 2000 vin şi ei cu crize financiare dar de o amploare mai mică. Despre crizele care au premers anilor ’90, exceptând-o pe cea din anii ’30, putem să vorbim, dar ca ţară ne interesează prea puţin, fiind sub regimul autoritar comunist şi neavând o piaţă liberă eram feriţi, într-o oarecare măsură, de tornadele junglei financiare. În schimb, tot ce apare după 1990 este legat şi de noi, o ţară cu o economie în dezvoltare (emergentă). Aceste crize sunt un fel de baloane care la perioade mai mult sau mai puţin egale de timp se sparg, creând situaţii ca cea pe care o trăim de mai bine de un an şi care au diferite cauze. Toţi dau vina pe motoarele economice şi pe faptul că Harvardul şi prestigioasele Universităţi ale Americii şi Europei, cu economiştii lor de catifea, prin teoriile lor au dat cel mai mare rateu al istoriei. George Soros, magnatul miliardar ungur stabilit în anii ’50 în America, vede în această criză dovada clară că economia nu este altceva decât o ştiinţă socială şi nu una exactă cum este matematica. Multe din teoriile ei sunt puternic influenţate de factorul social şi politic şi nu pot fi aplicate în toate colţurile planetei la fel. Ori produsele financiare puse în circulaţie după 1990 pe piaţa americană, cu precădere, au fost adevărate bombe cu ceas. Şi pe bune dreptate. Un exemplu ar fi că o piaţă se reglează de la sine. (Adică într-un limbaj mai limpede preţurile pot creşte sau scădea în funcţie de cerere.) Cu toate acestea, cu ocazia acestei crize, s-a văzut că o curbă economică (a cererii sau a ofertei) oricât ar fi de elastică, are acel minim de rigiditate ce-i poate provoca ruptura şi în consecinţă colapsul. Aşadar suntem în faţa unei crize, după unii provocată intenţionat, după alţii rezultatul firesc al unei administrări proaste a indicatorilor economico-financiari. Că tot veni vorba de provocat, acelaşi George Soros e convins că actuala criză este una provocată, întrucât în anii 70 el avea forţa de a provoca crize pe pieţele de capital din Asia, iar în anii ’90 el a fost cel care a aruncat în aer Banca Angliei, prin speculaţiile împotriva lirei sterline (Rev.22, Nr.42(971)/14-20 octombrie 2008).

Însă vocile economiştilor se opresc în această zonă a financiarului, a lipsei materiale şi uită de realitatea spiritual-creştină. De fapt, de ce ar face-o?, trăim într-o societate condusă în parte de atei, deişti şi alte profile non-religioase sau oculte, pe care, partea spirituală, îi interesează doar în măsura în care o pot folosi pentru aducerea unui profit.

Criza financiară este, dintr-o perspectivă pur personală, în primul rând, o criză spirituală, o criză a conştiinţei creştine, o ancorare a omului în ale materialismului, în himerele unei societăţi consumiste, o scăpare de sub control a principiilor unei democraţii economice care-şi are obârşia sec. al XVI-lea.

Trebuie subliniat că odată cu această mult trâmbiţată criză a venit şi un val masiv de depresii şi sinucideri, jafuri şi crime. Oare, nu îndeamnă Mântuitorul cu dragoste: Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură; ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia şi nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură; că unde-ţi este comoara, acolo-ţi este şi inima! (Mt.6, 19-21). Cât de profetice sunt aceste cuvinte şi cât de actuale pentru momentele pe care le trăim! Acest pasaj scripturistic ar putea constitui argumentul de bază al unei secţiuni din mult pomenita theologia socialis. Au fost, oare, aceste acţiuni dramatice provocate de pierderea serviciului şi a unei penurii financiare? În măsura în care dumnezeul lor este pântecele, (Flp. 3, 19) da! Occidentalizarea masivă din ultimii optisprezece ani a adus bune şi rele, deopotrivă. Iluminştii înfierau creştinismul ca fiind cel care a distrus comoara şi frumuseţea antichităţii, a distrus capacitatea omului de a se autoadministra, i-a negat libertatea, etc., uitând că cel din urmă a adus beneficii inestimabile omenirii. Deiştii lui Voltaire şi Rousso au împuiat minţile cititorilor şi adepţilor lor cu ideea că omul se poate descurca singur şi fără ajutorul lui Dumnezeu şi că Dumnezeu e incativ şi s-a retras în Împărăţia Sa.

Oare aşa să fie? Astăzi trăim un iluminism prelungit, un iluminism târziu! De ce să-i spunem post-modernism, când este acelaşi iluminism al sec. al XVIII-lea? Doar pentru că cei care dau pulsul presei şi al artei, al literaturii şi al istoriei, poartă Prada, Gucci şi Louis Vouiton? Doar pentru că nu se mai plimbă în caleaşcă cu coviltir, ci cu Ferrari şi Mercedes? Doar pentru că arta a devenit o banalitate şi adevărata cultură o non-cultură? Cum ar spune-o poetul: Alte măşti aceeaşi piesă, Alţi actori aceeaşi gamă... Realitatea gravitează în jurul faptului că încă din liceu se inoculează ideea după care omul este capabil să se descurce singur, să-şi gereze propriile calităţi în aşa fel încât să reuşească în viaţă fără nici un ajutor. Omul îşi este propriul stăpân, omul poate să creeze şi să omoare (clonarea vs. arma nucleară). În cazul acesta Dumnezeu nu mai este necesar. Raţiunea este deasupra tuturor, este cea care primează. Raţiunea şi numai ea. Credinţa este luată în discuţie numai în măsura în care este legată de raţiune. Dar nici măcar această raţiune nu este raţiunea. Este un termen impropriu. Este o pseudo-raţiune pentru că raţiunea doar în Hristos se adevereşte a fi raţiunea veritabilă. Iar Hristos este Iubire, Dumnezeu este iubire (1 In. 4, 8 s.u).

Ce se întâmplă? Despre ce vorbim aici? Probabil de globalizarea şi secularizarea aproape maturată. Criza unei ţări (America) a provocat criza întregii lumi. Duhul protestant, părintele capitalismului îşi arată încă o dată colţii. Jean Calvin (1509-1564) a interzis multe, a fost un moralist prin excelenţă, a îndemnat la asceză şi corectitudine, dar a acceptat camăta... Astăzi suntem victimele băncilor.

Lipsa raţiunii în iubire şi prezenţa absolută a raţiunii goale face ca în situaţii de criză materială să apară tendinţele sinucigaşe, mefistofelice şi de ce nu criminale. Nădejdea în material nu face decât să comploteze împotriva spiritualului, să omoare duhul celui care nu este în contact cu Hristos şi Biserica Sa. În aceast context cuvintele Mântuitorului că: mai lesne este să treacă cămila prin urechile acului decât să intre bogatul în împărăţia lui Dumnezeu (Mt. 19, 24), sunt atât de uşor de înţeles.

Este criza aceasta una financiară? Aproape că aş fi tentat să spun: nu! Dar este şi financiară. Suntem martorii unei crize spirituale şi morale. Dar aceste două crize sunt complementare şi au aceeaşi sursă: necredinţa şi lăcomia. Practic există un raport de cauzalitate şi nimic mai mult. Abia în astfel de situaţii conştientizăm că trăim o profundă criză religioasă.

Sigur că nu voi spune că ceea ce era înainte era mai bine. Nicidecum. Comunismul nu a fost cu nimic mai presus decât acest neo-liberalism deşănţat. Să nu zici – Cum se face că zilele de demult erau mai bune decât acestea?; că nu din înţelepciune pui o astfel de întrebare (Eccl. 7, 10); dar apare o întrebare legitimă: cum se face că în condiţii materiale mult mai bune, oamenii apelează la metode, nu reprobabile, ci condamnabile şi nefireşti?

Nu există soluţii? Însuşi cuvântul criză oferă o a doua alternativă. Sinuciderea poate fi înlocuită prin dorinţa unui nou început, printr-o deschidere spre viitor şi nu printr-o suprimare violentă a speranţei de mai bine. Ar putea apărea întrebarea, dacă este posibil ca în viaţă că avem mai multe multe puncte 0 pe axa vieţii? De ce nu?! Atât Biblia cât şi Sfinţii Părinţi vorbesc despre nenumărate situaţii în care oamenii o iau de la 0 pentru că simt că viaţa lor nu mai poate continua într-un anume ritm, pentru că riscă să intre pe segmentele negative ale acestei axe care se întinde de la – ¥ [infinit (luat ca infern)] la + ¥ [infinit (înţeles ca intrare în iubirea treimică)]. E grea povara libertăţii pentru noi cei care cunoaştem doar libertatea, dar e şi mai greu dorul ei. Ori, dor nu-ţi poate fi decât după ceva ce ai avut, ai simţit, ai trăit, iar prezentul nu ţi-l mai oferă. Cei care au trăit în comunism o pot spune cel mai bine.

Criza financiară mondială este doar un prim semnal al unui calup de crize şi are ca o cauză imediată indiferenţa omului faţă de Dumnezeu şi creaţia Sa. Să nu ne mirăm de aceasta, nu e nimic nou în ceea ce afirm aici. Ştiaţi că dacă nu era criza financiară era o altă criză? Ce criză? Să nu vă gândiţi la spiritual-morală, pentru că aceea riscă să devină cronică dacă nu acţionăm! E vorba de criza alimentară. Aproape că tind să cred că prin atâta mediatizare a crizei financiare se caută crearea unei diversiuni. Criza alimentară este foarte aproape şi nu poate fi evitată. Se cultivă din ce în ce mai puţine plante alimentare şi tot mai multe plante industriale. Culturile de rapiţă au luat locul celor de cereale. Lumea se înmulţeşte într-un ritm greu de imaginat, iar ţările supra-dezvoltate produc mult mai mult decât consumă. Cu alte cuvinte cei care cântă raţiunea se comportă iraţional, uitând de cumpătare.

Liderii lumii de astăzi ( atenţie nu cei care ne conduc, adică politicienii, ci cei care sunt în spatele acestora) nu fac altceva decât spălare de creier. Crează oamenilor impresia că au bani pentru toate capriciile; şi nu doar atât, ci că toate acele himere sunt absolut necesare pentru viaţa lor. Mulţi dintre cetăţenii acestei planete au crezut că pot să cumpere mai mult decât produc. Au vrut mai mult. Au fost lacomi, ar spune Sfinţii Părinţi. Dar au devenit scalvi. Sclavia modernă nu este cea în lanţuri, (cu toate că sunt ţări din Africa care o practică încă), una eminamente fizică, ci e o sclavie la nivelul spiritului. În general e provocată de Megaliţii Financiari, care ne conduc. Aceste instituţii de camătă legalizată au creat iluzii pe care le-au vândut cu dobândă. După ce au creat aceste impresii false s-au oferit să-i ajute. Omul golit de măsura lucrurilor şi a echilibrului în Hristos a căzut uşor în plasă. Denis de Rougement autorul celebrului roman Partea Diavolului are o idee care traversează aproape toată cartea şi anume că diavolul e întotdeauna acolo unde te astepti mai puţin, şi că el crează, special, diversiuni pentru a fi greu de găsit.

Ca o recapitulare a celor afimate mai sus putem stabili ca principală cauză a crizei financiare actuale, o profundă criză spirituală. Totuşi nu putem omite faptul că însuşi cuvântul criză în sensul lui plenar înseamnă printre altele şi dublă alternativă, posibilitatea de a alege. Altfel spus criza implică dubla alternativă, deznădejdea şi speranţa, infernul şi edenul, nu ne rămâne decât să alegem.

O etapă delicată a dialogului catolico-ortodox - editorial ISTINA - trad. din franceza

O etapă delicată a dialogului catolico-ortodox

În cele ce urmează vom reda traducerea editorialului semanat: Hyacinthe Destivelle, preot dominican şi redatoctor al revistei Istina[1] din Franţa:

Treizeci de ani după lansarea sa, dialogul teologic internaţional catolic-ortodox va intra, [la întâlnirea din ] Cipru din octombrie anul curent, într-o fază cu totul delicată. Într-adevăr, este pentru prima dată când problema rolului episcopului Romei în comuniunea Bisericii, principala piatră de poticnire în relaţiile dintre catolici şi ortodocşi, va fi astfel abordată în cadrul acestui dialog al adevărului inaugurat în 1979. Afirmaţia centrală a recentului Document de la Ravena (2007), fondată pe canonul 34 Apostolic, a fost că primat şi conciliaritate (sinodalitate) sunt în mod reciproc interdependente şi că datorită acestui lucru, primatul la diferitele niveluri – local, regional, universal – a vieţii Bisericii, trebuie, întotdeauna să fie văzut în contextul conciliarităţii (sinodalităţii) şi, de asemenea, conciliaritatea în contextul primatului (§ 43). O astfel de propoziţie pare a trimite pe fiecare dintre Biserici la provocări interne pe care, recent, cardinalul Walter Kasper, le rezuma: În timp ce Biserica ortodoxă trebuie să-şi clarifice mai profund problema primatului (protos) la nivel universal, noi, catolicii, trebuie să reflectăm mai clar la problema sinodalităţii sau a conciliarităţii, în special la nivel universal[2].

Provocările sunt, într-adevăr, interne în mod simultan. Astfel, datorită contextului istoric, dezbaterile interortodoxe asupra concepţiei şi exerciţiului primatului sunt în particular vii în zilele noastre. După separarea de Roma, patriarhul de Constantinopol este într-adevăr primul între egali (primus inter pares) în sânul ortodoxiei. Dar, autoritatea sa, slăbită de numărul mic de credincioşi ai Bisericii sale, întâmpină multe dificultăţi în a-şi exersa funcţia sa. În aceşti ultimi ani, tensiunile au umbrit relaţiile sale cu anumite Biserici din Europa de Est, în plină renaştere după anii de persecuţie, şi în primul rând cu patriarhia Moscovei, care adună jumătate din numărul de ortodocşi. Aceasta ultima a contestat mai multe poziţii sau iniţiative recente ale patriarhiei de Constantinopol – contestaţii care au condus chiar la o ruptură temporară a comuniunii[3].

Uneori am observat că, în afara acestor genuri de tensiuni, Bisericile ortodoxe autocefale nu par a dispune de proceduri care să permită un arbitraj univoc. În realitate, conciliaritatea funcţionează în pofida tuturor. În acelaşi timp, deciziile sinaxelor panortodoxe nu par dotate cu autoritate constrângătoare. În ce priveşte dialogurile bilaterale dintre Bisericile ortodoxe, ce privesc, de acum, probleme ca, de exemplu, organizarea diasporelor sau recunoaşterea autonomiilor şi autocefaliilor, constatăm că patriarhul ecumenic este perceput aici, de către confraţii săi, ca fiind totodată judecător şi parte – în problemele canonice clasice[4]. Aceste chestiuni destul de sensibile explică în mare parte lentoarea pregătirilor sinodului panortodox, anunţant încă din 1960[5].

Ne-am putut teme ca aceste dezbateri care ating problema primatului, dezbateri aparent interne ale ortodoxiei, să nu paralizeze dezbaterea ecumenică actuale care urmăreşte o înţelegere comună a catolicilor şi ortodocşilor în ce priveşte primatul în Biserica întreagă. O parte a problemelor par a veni din superpoziţionarea, în anumite spirite, a două chestiuni: pe de o parte, problema primatului în sânul ortodoxiei – în deosebi cea pe care ar putea-o exercita patriarhul Constantinopolului, şi pe de altă parte expresia unei poziţii comune a Bisericilor ortodoxe în legătură cu primatul în Biserica întreagă – în mod special a rolului pe care ar putea să-l exercite aici episcopul Romei.

Trebuie, dar, să separăm aceste două probleme? Eclesiologia latină insistă asupra faptului că episcopul Romei se bucură de o harismă deosebită, şi că într-o anumită măsură unică, în serviciul unităţii – un ministerium care, bineînţeles, va trebui să se exercite diferit în sânul Bisericii latine şi în Biserica întreagă în sfârşit reconciliată[6]. Această poziţie este în general admisă de către ortodocşi chiar dacă cu unele rezerve. La Ravena, ortodocşii şi catolicii au distins, împreună, trei niveluri de actualizare a raportului dintre primat şi sinodalitate: nivelul local (dioceza), nivelul regional (Bisericile autocefale în Orient, conferinţele episcopale în Occident), şi în sfârşit nivelul universal. La acest ultim nivel ambele părţi au declarat că sunt de acord să spună că în perioada Bisericii indivizate Roma, ca Biserică „conduce în iubire” [...] ocupa primul loc în taxis şi că episcopul Romei era în consecinţă protosul printre patriarhi (§ 41). Sigur, ortodocşii şi catolicii se deosebesc asupra prerogativelor episcopului Romei ca protos. Totuşi, ei converg pentru a-i recunoaşte, la nivel universal, un loc unic, un loc analog – dar nu neapărat identic – celui al protosului la nivel local sau la nivel regional. Dacă se pleacă de la acest punct de vedere, este de dorit, [oare] este chiar posibil, să se răspundă la problema primatului în sânul Bisericilor ortodoxe independent de cea care priveşte primatul la nivel universal? În realitate, ni se pare că un acord panortodox asupra felului în care s-ar putea exercita primatul de la Constantinopol nu ar trebui să fie unul prealabil unei reflexii comune asupra rolului episcopului Romei în comuniunea Bisericii întregi. Într-adevăr, demersul ecumenic roditor nu se situează în cadrul separării creştinilor, ci în perspectiva doritei lor unităţi.

Această problemă a fost ridicată, de altfel, de anumiţi membrii ai comisiei mixte internaţionale, care se mirau că problema primatului în sânul Bisericii ortodoxe a fost de fapt prezentată ca fiind anterioară şi exterioară celei a primatului în Biserica întreagă: într-adevăr declara unul dintre ei, Bisericile catolice şi ortodoxe nu sunt două Biserici cu doi primaţi independenţi, ci sunt împreună Biserici surori în căutarea unei expresii apropriate a unităţii lor în corpul lui Hristos. În consecinţă, afirma el, nu trebuie aplicat modelul separării Bisericii occidentale din sec. XVI Bisericilor ortodoxe, pentru că originea lor nu este o ruptură, ci o tradiţie eclesială autentică asupra fundamentului moştenirii apostolice comune[7].

Mutatis mutandis, aceiaşi problemă se pune în ceea ce priveşte statutul structurilor eclesiale stabilite pe locurile scaunelor istorice a Bisericilor separate, dar care se recunosc reciproc ca surori în succesiunea apostolică. Ea se pune cu o acuitate particulară în Europa, de la căderea zidului Berlinului s-a permis o anumită renaştere catolică în ţările de tradiţie ortodoxă la fel ca un nou val de emigrări ortodoxe în Occident: de ce să nu se fondeze Biserici locale, catolice acolo, ortodoxe aici, pentru că suntem – din nefericire – despărţiţi? Dar în mod precis, într-o Europă în sfârşit reunificată, trebuie să-şi ia partea din divizarea creştinilor şi să se superpună, într-o perspectivă pur confesională, Bisericile paralele, purtând aceleaşi titluri, revendicând aceleaşi statuturi, funcţionând izolat şi uneori concurându-se una pe cealaltă,... sau să se încerce să se lase deschisă poarta unui viitor comun găsind colegial soluţiile tranzitorii ale unei speraţii care sperăm că este provizorie? Încă o dată: trebuie amenajată separarea (cu riscul instituţionalizării), sau pregătită unitatea? Răspunsul depinde în final de speranţa noastră într-o reconciliere a creştinilor.

Acestea sunt aici, ni se pare, chestiuni de eclesiologie care merită să fie reflectate, dincolo de susceptibilităţile sau de eventualele jocuri de putere. Nu putem deci decât să ne bucurăm de continuarea dialogului teologic internaţional între catolici şi ortodocşi. Condiţia succesului său este în mod evident să existe o reală încredere între Biserici pentru a evita orice suspiciune de instrumentalizare a dialogului în folosul unor interese particulare, străine de finalitatea sa. Catolici şi ortodocşi trebuie aşadar să reziste tentaţiei de a-şi aplica reciproc eclesiologiile lor sau problematicile lor interne.

Dosarul relaţiilor dintre catolici şi ortodocşi pare totuşi foarte complex, grevat de rănile ascunse, de interesele politice latente, de conflictele mascate, de riscuri, în sfârşit, pentru actorii săi, de a fi bănuit de a fi pentru sau împotriva uneia sau alteia dintre eclesiologii, pentru sau contra faţă de unul sau altul dintre patriarhate. În realitate, singurul risc veritabil ar fi ca teologii interesaţi şi competenţi în acest domeniu, şi nu sunt chiar aşa numeroşi, să se descurajeze complet, cu cât alte provocări, aparent mai urgente, se fac prezente. Căutarea unităţii s-ar limita atunci la vizite protocolare ale primaţilor, la declaraţii de intenţie, la întâlniri ale câtorva convinşi. De asemenea, tot în prelungirea dialogului adevărului, este mai mult ca niciodată necesar să se urmărească şi aprofundeze dialogul dragostei, care, singur, poate să ne permită să ne recunoaştem ca fraţi în Hristos, membrii ai Bisericii una, în ciuda săracelor noastre diviziuni.

Hyacinthe DESTIVELLE, o.p.

Traducere din franceză de Liviu VIDICAN-MANCI

---

[1] Revista Istina este una dintre cele mai cunsocute reviste ecumenice din Europa. A apărut pentru prima dată în 1934 ca Russie et la chrétienté şi avea rolul să informeze Occidentul asupra persecuţiilor la care era supusă Biserică Ortodoxă Rusă în aceea perioadă, dar şi de a a face cunoscută istoria, spiritualitatea şi teologia rusă. Din 1954 poartă numele de Istina.

[2] Our Sunday Visitor, 3 februarie 2008.

[3] A se vedea Istina 54 (2009), p. 87-91.

[4] Actualul conflict între patriarhatul Moscovei şi cel al Constanitinopolului se duce asupra problemei dacă cel din urmă a moştenit în mod deplin, în taxisul dintre Biserici, poziţia recunoscută Romei în Antichitate, lucru de care patriarhia Moscovei nu e prea convinsă. Unul dintre prerogativele legate de această poziţie era competenţa recunoscută scaunului roman de a fi consultat în cazul unor litigii, după procedura prevăzută de conciliul de la Sardica (341). Asupra acestui conciliu şi asupra actualităţii sale, a se vedea H. Legrand, „Pour une approche procédurale de la primauté romaine ”, Istina 53 (2008), p. 23-46.

[5] A se vedea Istina 54 (2009), p. 85-87.

[6] „[Teologul catolic] nu poate considera în mod absolut maniera în care se prezintă primatul în sec. al XIX-lea şi al XX-lea ca fiind singura posibilă şi care s-ar impune la toţi creştinii [...] Roma nu trebuie să ceară Orientului în ce priveşte primatul, mai mult decât ceea ce a fost formulat şi trăit în primul mileniu creştin”, Cardinal J. Ratzinger, Les principes de la théologie catholique. Esquisse et materiaux, Paris, 1985, p. 222 (original, München, 1982).

[7] B. HALLENSLEBEN, „Katholichen Selbstkritik nach dem orthodox-katholischen Dialog in Belgrad. Heilsames Erstauen”, KIPA-APIC, 28 septembrie 2006.

Decernarea titlului de doctor HONORIS CAUSA, la Institutul Saint Serge din Paris

Remise du diplôme Honoris Causa au patriarche Daniel
Video trimis de orthodoxie

In vizita oficiala intreprinsa de PF Daniel, patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, a fost invitat la Institutul Ortodox Saint Serge, fost bastion al diasporei ortodoxe rusesti. Aici i s-a oferit titlul de Doctor HONORIS CAUSA. Cel care i l-a oferit a fost decanul Nicolas Cernockrak, profesor pe Biblice.

« La Septante – Bible orthodoxe ? » par Yvan Koenig

« La Septante – Bible orthodoxe ? » par Yvan Koenig
Video trimis de orthodoxie

Dans le cadre de la catéchèse pour les adultes de la paroisse Notre-Dame-Souveraine à Chaville, le dimanche 24 mai Yvan Koenig a donné une conférence intitulée : « La Septante – Bible orthodoxe ? ».

La création de la FTC

La création de la FTC
Video trimis de orthodoxie

À l’approche de la session d’examens du mois de juin de la Formation théologique par correspondance (FTC) de l’Institut de théologie orthodoxe Saint-Serge à Paris, nous avons rencontré le père Jean Breck qui en 1981 a mis en place cette formation et l’a dirigée jusqu’en 1983.

"Jeudis de la Procure" une rencontre avec le P. Jean Breck

"Jeudis de la Procure" une rencontre avec le P. Jean Breck
Video trimis de orthodoxie

Les Éditions du Cerf, la librairie La Procure, et Orthodoxie.com ont organisé, dans le cadre des « Jeudis de La Procure », une rencontre avec le père Jean Breck, le 14 février dernier, à l’occasion de la sortie de son livre Le don sacré de la vie (Éditions du Cerf). Le père Jean Breck, professeur d’exégèse patristique des Ecritures et de bioéthique à l’Institut de théologie orthodoxe Saint-Serge, a pu exposer le point de vue orthodoxe sur les questions de bioéthique.

Colloque "Mariage et sexualite"

Colloque "Mariage et sexualite"
Video trimis de orthodoxie

Le père Jean Breck est présidant de l'association orthodoxe d'études bio-éthiques qui organise son 8ème colloque le samedi 11 octobre prochain à l'Institut de théologie orthodoxe Saint-Serge à Paris. Le père Jean nous présente ce colloque qui a pour thème cette année « Mariage et sexualité ».

« Comment lire la Bible aujourd’hui » par le père Jean Breck

« Comment lire la Bible aujourd’hui » par le père Jean Breck
Video trimis de orthodoxie

Le samedi 6 juin, dans le cadre de la session d’examens de la Formation théologique par correspondance de l’Institut Saint-Serge, le père Jean Breck, professeur d’exégèse patristique et de bioéthique, a donné une conférence intitulée « Comment lire la Bible aujourd’hui ».

De ce sa mergem...sau nu la vot!?

Ma simt jenat de o parte dintre cei care au fost alesi pentru europarlamentare. Dl Becali ma jeneaza cel mai rau. Se spune ca prostul nu e prost destul daca nu e si fudul. Cred ca nici Dl Vadim n-a crezut ca se va ajunge asa departe cand a facut acea alianta cenusie cu Dl Becali. Pe acesta din urma il stimez pentru lucrurile frumoase pe care le face, mult mai putin scoase in evidenta decat cele proaste, dar imi aduce, in acelasi timp, in minte o intrebare care nu ma lasa linistit: Daca ai atatea reusite in viata pe plan material, de ce d..... sa mai intri in gura lumii, vrand sa pari intelectual cand tu esti, de fapt, ... nu prea mare lucru? Cineva profita si de aici... nu e nevoie sa va spun cine.

Motivul pentru care scriu aceste randuri nu este, cu siguranta, George Becali. Motivul este slaba participare la vot care a permis alegerea unor persoane cel putin ciudate. Cate si ce limbi vorbeste BECALI???? Nu si-o vorbeste pe a lui bine...ce sa mai vorbim de a altora.

In fine, ma gandesc ca e putin penibil ca avem dreptul sa decidem si nu o facem, crezand in acel dicton tampit: Degeaba votam toti sunt niste hoti! Eu personal nu cred, si, nu vreau sa cred, ca traiesc intr-o tara de hoti!!! Refuz acest lucru. Dar, cred ca traiesc intr-o tara in care simtul civic nu este asumat, e atrofiat si pana va ajunge la un stadiu de maturare care sa-i permita decizii sanatoase va mai trece apa pe Somes..... 

La primauté dans l'Eglise après le schisme

La primauté dans l'Eglise après le schisme
Video trimis de orthodoxie

Monseigneur Hilarion (Alfeev, évêque de Vienne et d'Autriche (Patriarcat de Moscou) : "La primauté dans l'Eglise après le schisme"

Pastorala Mitropolitului Bartolomeu Anania

Pastorala de Paşti a IPS Arhiepiscop şi Mitropolit Bartolomeu

† B A R T O L O M E U

din mila lui Dumnezeu, Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului,

Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului,

către iubitul meu cler şi popor, har şi milă de la Dumnezeu,

iar de la mine arhierească binecuvântare.

Iubiții mei fii sufleteşti,

Hristos a înviat!

[Adevărat, a înviat!]

Dacă aruncăm o privire panoramică asupra istoriei universale, vom observa că, încă de la început, omenirea a fost atrasă mai puțin de dimensiunea pozitivă a existenței şi mai mult de cea negativă.

Primii oameni, Adam şi Eva, au avut de ales între binecuvântare şi blestem; l-au preferat pe ultimul.

Această preferință s’a perpetuat de-a lungul veacurilor, atât la eroii de pe scenă, cât şi la spectatori.

În vremea noastră, programele de televiziune se întocmesc în funcție de preferințele spectatorilor. Micile ecrane oferă din abundență lupte sângeroase, scene de cruzime, bătăi, violuri, crime, dezastre naturale sau provocate. Uneori, astfel de emisiuni au efecte sociale; într’o pivniță, un copil şi-a ucis prietenul izbindu-i capul de perete; întrebat de ce a făcut-o, a răspuns că aşa a văzut el la televizor… Până şi programele presupuse a fi instructive, cum sunt cele referitoare la viața animalelor sălbatice, cad în acelaşi păcat; scenele de tandrețe maternă sunt rarități, în timp ce ni se oferă scene cu fiare care se sfâşie între ele.

Să intrăm însă într-un stadion. El este expresia modernă a vechilor arene romane, unde doi gladiatori se băteau între ei cu spada, pe viață şi pe moarte, în văzul a mii de spectatori, dornici de sânge. Cu vremea, spada a fost înlocuită cu o minge, iar crima înlocuită cu pătrunderea acesteia în poartă. Nimic mai paşnic, nimic mai frumos, nimic mai civilizat. La sfârşit, învingătorii se îmbrățişează, învinşii se aştern, tăcuți, pe iarbă. Ce ne facem însă cu suporterii? Învinşii se năpustesc asupra unor oameni din aceeaşi tribună, care însă nu au altă vină decât că şi-au încurajat echipa, şi totul se transformă într-o uriaşă scenă de sălbăticie, cu vânătăi pe fețe şi capete sparte. Se mai cheamă asta civilizație? Că de cultură nu putem vorbi.

Adevărul e că ne-am dezobişnuit să vedem viața în desfăşurarea ei, ci ne oprim la segmente, refuzând să anticipăm urmările sau să evaluăm întregul. E adevărat că, pe vreme de furtună, fulgerul poate ucide un om, dar tot el este cel care fertilizează ploaia şi, prin ea, pământul. E adevărat că o corabie se poate scufunda în apa oceanului, dar nu e mai puțin adevărat că una ca ea a descoperit America. E adevărat că pe câmpul de luptă cad soldați în bătălie, dar tot atât de adevărat este că supraviețuitorii asigură victoria.

De ce ne poticnim noi la mijloc, unde se petrece impasul, şi nu anticipăm capătul drumului? Ucenicii Domnului se aflau noaptea în corabie, când Iisus li S’a arătat umblând pe apă. Spre a se convinge că nu vede o nălucă, ci pe Însuşi Învățătorul său, Petru îi cere Acestuia puterea de a merge la El umblând pe apă. Primeşte încuviințarea, dar pe la mijlocul drumului, uitându-se în jos şi văzând valurile amenințătoare împrejuru-i, începe să se scufunde şi strigă după ajutor. Iisus îl salvează[1]. De aici tragem concluzia că niciodată nu trebuie să te sperii de dificultatea drumului, ci s-o depăşeşti păstrându-ți privirea spre ținta finală.

Sfântul Evanghelist Matei ne istoriseşte că, la un moment dat, aflându-se Iisus laolaltă cu ucenicii Săi, le-a făcut următoarea mărturisire despre Sine: „Fiul Omului va să fie dat în mâinile oamenilor şi-L vor omorî şi a treia zi va învia”. În final, Evanghelistul adaugă: „Și ei foarte s’au întristat”.[2] Se naşte întrebarea: De ce oare s’au întristat, de vreme ce Iisus le vestea învierea? Normal ar fi fost ca, auzind vestea uciderii, pentru o clipă să li taie respirația, pentru ca imediat după aceea, la vestea învierii, să răsufle uşurați. Iată însă că ei au rămas încremeniți în spațiul tenebros al evenimentului, incapabili să vadă mai departe.

În altă parte, acelaşi Evanghelist Matei ne relatează o altă convorbire dintre Iisus şi uceenicii Săi, în cursul căreia le-a vestit că „El trebuie să meargă la Ierusalim şi să pătimească multe de la bătrâni şi de la arhierei şi de la cărturari şi să fie omorât şi a treia zi să învie. Și Petru, luându-L de-o parte, a început să-L dojenească zicându-i: Fie-Ți milă de Tine, Doamne, asta să nu Ți se întâmple! Iar El, întorcându-Se, i-a zis lui Petru: Mergi înapoia Mea, Satano!; piatră de poticnire-Mi eşti, că nu le cugeți pe cele ale lui Dumnezeu, ci pe cele ale oamenilor!”[3] Aşadar, există o mare diferență - uneori o prăpastie – între gândirea omenească şi cea dumnezeiască

Dragii mei, a porni la drum înseamnă a avea o țintă, ceea ce denotă existența unui scop. De cele mai multe ori, între tine şi țintă se interpun unul sau mai multe obstacole, numărul acestora depinzând de distanța dintre punctul de pornire şi cel la care vrei să ajungi. Orice obstacol e un punct de poticnire; dacă el e masiv, înalt, puternic, te poate descuraja. Știți care e cheia succesului?: să faci din el un obstacol transparent, adică să vezi prin el sau pe deasupra lui ceea ce e dincolo. Obstacolul poate fi negura, întunericul, necunoscutul. Ținta poate fi sigură sau nesigură, ipotetică, dar întotdeauna revelatoare.

Să ne amintim de experiența poporului lui Israel. După ce au fost eliberați din robia egipteană şi au trecut de Marea Roşie, au luat drumul prin pustia Sinai, o călătorie care a durat nu mai puțin de patruzeci de ani, în cursul căreia pribegii au întâmpinat numeroase obstacole, precum zăduful zilei, frigul nopții, furtunile de praf, foamea, setea, oboseala, disperarea, nervozitatea, răscoalele, certurile interne, amintirea morților căzuți pe drum. Pe toate însă le-au biruit, datorită faptului că aveau în minte un singur scop: să ajungă în Țara Făgăduinței. Și au ajuns.

Și istoria profană ne oferă destule exemple. Ați auzit, desigur, de spaniolul Cristofor Columb, care în anul 1492 a pornit spre vestul Oceanului Atlantic, crezând că acesta e drumul spre India. Călătorie de durată, ziua şi noaptea, pe vreme bună sau bântuită de furtuni, înaintând spre necunoscut. Pe vremea aceea, mulți credeau că oceanul se termină undeva într-o prăpastie fără fund, ceea ce i-a făcut pe oamenii săi de pe corabie să se răscoale, bântuiți de frica unei morți năpraznice. Columb însă nu s-a clintit, el avea un țel, să ajungă undeva. Și, până la urmă, a ajuns pe țărmul unui continent necunoscut, descoperind America.

Peste trei secole, americanul Robert Peary şi-a propus să descopere Polul Nord. L-a atins de abia la 6 aprilile 1909, după 17 ani de calcule, exerciții şi tatonări, în cursul cărora a traversat pe jos Nordul Groendlandei pe o distanță de 800 de kilometri, învingând nenumărate obstacole.

Peste numai doi ani, Roald Amundsen a înfipt steagul norvegian în gheața Polului Sud, după o călătorie de trei luni şi jumătate, în cursul căreia el şi echipajul său au înfruntat cețuri, viscole şi temperaturi de minus 50 de grade Celsius, având de parcurs câte 25 de kilometri pe zi.

Ați observat, desigur, că la capătul fiecărei încercări se înscrie o victorie.

În zilele noastre se afirmă tot mai des că trăim „vremuri apocaliptice”. Pentru evocarea acestora nu voi deschide Cartea Apocalipsei, ci un fragment dintr-o cuvântare a lui Iisus consemnată în Evanghelia după Matei: „Luați aminte să nu vă amăgească cineva. Că mulți vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt Hristos!, şi pe mulți îi vor amăgi. Și veți auzi de războaie şi de zvonuri de războaie; luați seama să nu vă’nspăimântați, căci toate trebuie să fie, dar încă nu-i sfârşitul. Că neam peste neam se va ridica şi’mpărăție peste’mpărăție, şi va fi foamete şi ciumă şi cutremur mare pe-alocuri. Dar toate acestea sunt doar începutul durerilor naşterii. Atunci vă vor da pe voi la chinuri şi vă vor ucide şi veți fi urâți de toate neamurile din pricina numelui meu. Atunci mulți se vor poticni şi unii pe alții se vor vinde şi unii pe alții se vor urî. Și mulți profeți mincinoşi se vor scula şi pe mulți îi vor amăgi. Iar din pricina înmulțirii fărădelegii, iubirea multora se va răci. Dar cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui”.[4]

În vremea noastră, nu puțini sunt tinerii curați la suflet, bine intenționați şi dornici să se inițieze în tainele vieții religioase, dar care nu merg direct la izvoare, adică la literatura de specialitate sau la duhovnici cu experiență, bine pregătiți şi gata să-i asiste pe cei neajutorați, ci preferă să se cultive prin internet sau televizor, unde nu de puține ori apar profeți improvizați, cu evidentă poftă de publicitate sau stăpâniți de un duh al cabotinajului stilizat. Unii cer organizarea unor rugăciuni generale, colective, cu mare răsunet în popor, pentru evitarea apocalipsei care mijeşte de pe o zi pe alta, uitând că apocalipsa va veni oricum, ea făcând parte din iconomia divină, şi că grija noastră nu este aceea de a o evita, ci de a o traversa nevătămați de propriile noastre păcate. De obicei, o furtună se anunță prin întețirea vântului, prin fulgere la orizont, prin spulbere de praf, prin dispariția luminii soarelui în spatele norilor negri, prin tot ceea ce poate produce panică şi spaimă. Aşa se anunță şi vremurile apocaliptice. Eu nu ştiu dacă ele mijesc sau vor pieri înainte de a se naşte, dar ştiu sigur că noi nu împotriva apocalipsei trebuie să luptăm (căci ea va veni oricum), ci pentru capacitatea noastră, a fiecăruia, de a o traversa fără vătămări sufleteşti, fără vina fraților de a-şi fi vândut fratele, aşa cum s-a întâmplat în istoria lui Iosif.

Or, pentru aceasta există o singură armă: răbdarea.

Răbdarea însă trebuie însoțită, neapărat, de conştiința că tot începutul are un sfârşit, şi că acesta nu poate fi decât luminos. Cartea Apocalipsei e înfiorătoare, dar ea se termină anunțând Cerul cel nou şi pământul cel Nou; şi, în final, Noul Ierusalim.

Iubiții mei ascultători,

În viața noastră bisericească, Postul cel Mare poate fi pentru unii o piatră de poticnire, mai ales prin rigoarea de a nu permite alimentarea cu bucate de dulce sau abateri grave de la conduita morală. Dar, aşa cum vă spuneam, important este să traversăm totul cu bine şi să ajungem la capătul încercărilor.

Iată că Dumnezeu ne-a ajutat să prăznuim luminata înviere a Fiului Său, în numele Căruia vă împărtăşesc, tuturor, arhiereşti binecuvântări, adresându-vă tradiționala salutare: Hristos a înviat!

[1] Matei 14, 24-33.

[2] Matei 17, 22-23.

[3] Matei 16, 21-23.

[4] Matei 24, 4-13.

Iata ce indica un raport despre crestinii de pe mapamond?

Dumnezeu, prin Sf. Scriptura si, prin trimisii sai, ne invata ca trebuie sa ne iubim aproapele ca pe noi insine. Si poate asa incercam sa facem, mai mult sau mai putin constienti sau dependenti de o religiozitatea noastra. Dar, oare, la acest lucru se gandesc si alte religii cand e vorba sa se raporteze la crestini? Iata un reportaj, preluat de pe ZENIT.org, care ne poate pune pe ganduri:


Les chrétiens sont les plus discriminés dans le monde, estime Mgr TomasiLe Saint-Siège contre la résolution ONU sur la diffamation des religions

ROME, Mardi 31 mars 2009 (ZENIT.org) - L'observateur permanent du Saint-Siège aux Nations unies, Mgr Silvano Tomasi, constate que la communauté chrétienne est en en ce moment la communauté la plus discriminée au monde et explique les raisons de l'opposition du Saint-Siège à la résolution des Nations unies sur la diffamation des religions.

A Genève, le Conseil des droits de l'homme de l'ONU a adopté, par un vote de 23 contre 11 et 13 abstentions, une résolution présentée par le Pakistan au nom des pays de l'Organisation de la Conférence islamique se déclarant « profondément préoccupés » par la diffamation fréquente des religions, mais où seul l'islam est indiquée comme étant attaquée.

L'observateur permanent du Saint-Siège auprès des institutions de l'ONU à Genève s'est exprimé le 27 mars sur Radio Vatican.

Contre cette résolution, le Saint-Siège souligne que la liberté d'expression est strictement liée à la liberté religieuse.

« Si on commence à ouvrir la porte à un concept de diffamation qui s'applique aux idées », l'Etat risque en quelque sorte « de décider quand une religion est diffamée ou non, et cela touche finalement la liberté religieuse », a estimé Mgr Tomasi.

« Par exemple, la reconnaissance juridique de ce concept abstrait de diffamation de la religion peut être utilisé pour justifier des lois contre le blasphème qui, nous le savons bien, sont utilisées dans certains Etats pour attaquer des minorités religieuses, même de manière violente », a-t-il ajouté.

Pour Mgr Tomasi, « le défi est celui d'arriver à trouver un équilibre sain, qui combine la liberté avec le respect des sentiments des autres, et la route pour arriver à cet objectif est celle d'accepter les principes fondamentaux de liberté, qui sont inscrits dans les traités internationaux ».

Le haut prélat a aussi évoqué l'augmentation de l'intolérance religieuse dans le monde, en particulier contre les minorités chrétiennes. « Si nous regardons la situation mondiale nous voyons que, de fait, les chrétiens - comme plusieurs sources le précisent - sont le groupe religieux le plus discriminé ; on peut en effet parler de plus de 200 millions de chrétiens, d'une confession ou d'une autre, qui se trouvent en situation de difficulté, parce qu'il y a des structures légales ou des cultures publiques qui portent, en quelque sorte, à une certaine discrimination vis-à-vis d'eux ».

« C'est une donnée dont on ne parle pas beaucoup, mais qui est pourtant réelle, surtout si nous pensons aux violences qui sont arrivées ces derniers mois dans différents contextes politiques et sociaux ».

Mgr Tomasi a enfin estimé qu'il y a « des situations particulières qui portent à une certaine marginalisation de ceux qui croient vraiment et vivent leur foi chrétienne ». « Il y a des situations - même des déclarations parlementaires publiques - qui attaquent cela ou un aspect de la croyance chrétienne, et cela tend à reléguer les chrétiens aux marges de la société et à retirer la contribution de leurs valeurs à la société », a-t-il ajouté.

Expo : le Mont Athos et l’Empire byzantin

Expo : le Mont Athos et l’Empire byzantin
Video sent by orthodoxie

Pour la première fois, un ensemble considérable de trésors du Mont Athos (icônes, peintures, objets...) sera présenté au public en dehors de la Grèce, et pour un bon nombre, pour la première fois, en dehors du Mont Athos dans une exposition exceptionnelle qui aura lieu à Paris au Petit Palais du 10 avril au 5 juillet 2009.
Nous avons demandé au commissaire français de l’exposition, Raphaëlle Ziadé, de nous présenter celle-ci. L’entretien s’est déroulé dans la bibliothèque du Petit Palais.

A 60 aniversare a revistei Contact

60e anniversaire de la revue Contacts - IVe partie
Video sent by orthodoxie

Michel Stavrou : "Quelques axes de la ligne éditoriale de Contacts pour les temps à venir"

Atentie la aberatii!!!

Se spune ca internetul este o sursa inepuizabila de informatii. In acelasi timp se atrage atentia asupra pericolului pe care internetul il reprezinta: pentru unii - pornografia; pentru altii - informatia alterata. Pe mine ma intereseaza partea a doua. Cautand niste informatii pe subiectul: cruciada albigenza - mai precis sa vad daca s-a scris ceva in romana pe subiect 'au ba, - am dat peste urmatorul site: http://www.profamilia.ro/istorie.asp?antev=30. Parea a fi o informatie interesanta, dat fiind faptul ca era preluata dintr-o carte scrisa de un conscut patrolog greco-catolic (confesiunea nu are nimic de a face cu motivul pt.care scriu aceste randuri). Din nefericire asteptarile mele au fost departe de a fi implinite.
Sa va spun pe scurt despre ce este vorba. Cruciada impotriva albigenzilor este un capitol care a starnit numeroase reactii si a dat nastere la nenumarate studii. Anul acesta se implinesc 800 de ani de la declansarea ei. A avut loc in sudul Frantei si a avut un pronuntat caracter politic, dar si religios. Albigenzii sau catharii erau erezia cea mai puternica a vremii. Se caracterizau printr-un dualism radical (catharii din N Italiei, membrii ai bisericii lui Ioan de Lugio si a lui Nazarie bogomilul) si moderat ( garatensii). Nu este cunoscut nici cel care a pus bazele acestei erezii, nici cand au aparut cu exactitate in Europa Occidentala. In 1209 papa Inocentiu al III lea reuseste sa si puna in aplicare planul, de mult gandit, o cruciada impotriva acestor eretici. Pentru ca regele Philip August avea acum alte probleme, au hotarat sa-l numeasca pe Simon de Montfort, ca lider al nobililor cruciati....
Ei bine, cel caruia ii apartine articolul de pe linkul indicat este un profesor pe nume Ioan Bota, profesor de patristica si istorie universala. Acesta afirma ca: ''Cruciada împotriva Albigenzilor. Erau eretici ai predicatorului Simon de Montfort (Franţa) [...]''.

Intrebarea este urmatoarea: Oare la statutul de profesor ne permitam sa ne batem, chiar asa, joc de cititorii nostri? Este vorba de rea vointa sau de prostie? Ramane sa hotarti dumneavoastra.
Oricum pentru mai multe lamuriri asupra subiectului vedeti lucrarea lui Michel Roquebert, Simon de Montfort, ed. Perrin, Paris, 2005.

P.S.

Liviu V.M.

Cercetarea romaneasca si Occidentul! (I)

Clisee ca romanii sunt inteligenti, romanii sunt buni, romancele sunt frumoase sau romancele sunt harnice, le intalnim la tot pasul atunci cand vine vorba despre o simpla comparatie intre noi si ei.
Traind atata timp intre ei m-am intrebat, la un moment dat, de ce suntem atat de prost vazuti, de ce suntem atat de putin citati, de ce suntem atat de putin prezenti in viata culturala si artistica a lor? Raspunsul nu stiu daca a venit in totalitate, dar in parte sigur. Lipsa de seriozitate si superficialitatea.
Va intreb pe dumneavoastra: Cati cercetatori romani, comparativ la cei maghiari si polonezi ati vazut citati in Occident. Mircea Eliade, Ioan P. Culianu, Paniat Istrati, ...da! ah, sa nu uitam Cioran! si mai cine? inca cativa.... dar ei? ei cati au? MULTI!
Asadar cine suntem noi? Adesea simpli plagiatori. S-ar putea sa deranjes prin aceste cuvinte anumite spirite sensibile si rafinate, fata de care imi cer scuze: Va rog sa ma iertati!, dar afara de ei cine ar putea spune ca mint?! Studentii nostri, cei mai buni, pleaca la ei, pentru simple stagii de cercetare, si nu se mai intorc. Cel mai adesea le este rusine sa marturiseasca ca sunt romani. De ce? V-ati intrebat? Of, Doamne! Pentru simplul fapt ca sunt romani! E grav,... e foarte grav sa n-ai identitate, e foarte trist sa vezi un popor atat de putin numeros cum sunt maghiarii sau sarbii, sau grecii ca reusesc sa se impuna pe plan international mai bine decat noi. Si de ce toate astea? Pentru simplul fapt ca suntem fara demnitate.
De unde vine deminitatea?
La aceasta imi veti raspunde voi!

CIP-ul si DIAVOLUL!

Eu incep sa ma satur de toata povestea aceasta cu implantul unui CIP, cu semnul satanei cu 666 si cu restul povestii. Va intreb pe dumneavoastra: are oare nevoie diavolul de CIP pentru a ne cuceri si controla? Ne-ar controla oare mai usor daca am avea implantate nenorocitele alea de CIP uri? Din punctul meu de vedere nu e decat o aberatie, si am sa argumentez de ce: teama unui sfarsit al lumii nu este de azi de ieri, ci ea are radacini inclusiv in Noul Testament. Sa urmarim cuvintele Sf. Ap. Pavel si vom vedea cum el era convins ca Antihrist deja se apropie si ca sfarsitul lumii era iminent. In parte avea drepatate; sfarsitul lumii a venit, dar pentru generatia lui, a venit pentru fiecare individual. A venit sfarsitul calvarului de zi cu zi, iar pentru el Antihristul s-a intrupat intr-un imparat necrutator si in cei care au facut tot posibilul sa-l duca la judecata imperatorului roman. A avut nevoie de CIP sa il duca la moarte pe Sf. Pavel? NU! E adevarat ca la o moarte pur trupeasca, dar a reusit fara CIP cucerindu-i pe acuzatorii apostolului! Chiar daca generatiile de crestini au vazut ca sfarsitul nu vine in sufletul si in crezul lor a ramas aceasta idee, aceasta teama a sfarsitului. Teama celui care greseste si ii este frica ca va fi pedepsit. Asa se face ca la fiecare implinire a unei cifre rotunde, a unor ani ca 200, 233, 300, 433, 533, 600....1000, 1033 etc., erau cutremurati si inspaimantati de un eventual sfarsit al lumii. Oriece semn al naturii, orice eclipsa sau aparitia vreunei comete, erau interpretate ca atare. Ma intreb ce au spus generatiile de crestini care au vazut cum familiile lor sunt decimate de CIUMA NEAGRA care a terorizat timp de secole Europa, si care a intrat in Franta prin portul Marseille in 1347. Ce or fi spus acei oameni cand au vazut cum mor familii intregi si ca nici un remediu nu poate fi gasit? Cu siguranta ca vine sfarsitul lumii! Lucrurile insa s-au indreptat, au urmat perioade de prosperitate pentru o parte a globului, pentru alta, insa, perioada de maxima cadere - cazul Bizantului- si in cele din urma distrugere si disparitie. Ce or fi spus oare cetatenii reginei cetatilor medievale, Constantinopol, cand au vazut ca tunul imens al lui Orban perforeaza, odata invincibile, zidurile cetatii? Ca vine sfarsitul! Si intr-adevar pentru o parte din ei a venit. Sa mergem mai departe, in salturi mai mari, la primele doua razboaie mondiale, care impreuna au lasat aproape 20 de milioane de victime. Ce drama au trait acei oameni, ce drama au trait stabunicii si bunicii nostri! Oare nu erau indreptatiti sa spuna ca vine sfarsitul lumii? Oh, Ba da! Cu atat mai mult ei cu cat acele nenorocite de avioane, nu erau altceva decat pasarile cu cioc de fier - ca doar sunt anuntate de Apocalipsa -, ei cu atat mai mult cu cat multe femei au fost insarcinate, dar totusi alungate in toiul iernii - si il vaita Scriptura si pe acela care va fi prins de iarna in momentul final-, cu atat mai mult ei cu cat rautatea cuceritorilor depasea cu mult puterea de perceptie a omului simplu si normal. A fost oare Apocalipsa? Se vede ca nu, dar pentru o parte, totusi, a fost! Multi nu sunteti de acord cu ce afirm acum, dar nu ma ingrijorez, Dumnezeu ne lumineaza.

Si, acum, as reveni la intrebarea de la care am pornit, de la premisa implantarii CIPului si ipoteza ca satan devine stapanul nostru. Intoarceti-va in sufletele dumneavoastra si vedeti cate vicii, pacate sau ganduri rele aveti? Daca nici unul, felicitari, puteti sa va temeti de CIP, dar daca da, nu va faceti probleme satan n-a avut nevoie de CIP ca sa va cucereasca, solutia e sa mergeti inainte si sa luptati. Cu sau fara CIP satan o sa faca rost in continuare de suflete pentru a-si popula teritoriile inrosite de ranile suferintei..... cam atat!

Liviu