Parohia Ortodoxă BunaVestire, Iris, Cluj-Napoca: Corul de copii din Ieud, MARAMUREȘ vor cânta în bi...

Parohia Ortodoxă BunaVestire, Iris, Cluj-Napoca: Corul de copii din Ieud, MARAMUREȘ vor cânta în bi...: Corul copiilor din Ieud, Maramureș va cânta duminică Sfânta Liturghie în parohia Buna Vestire, Iris, iar la final va interpreta un concert d...

Paroles!Paroles!...Scuze, scuze, scuze.....

Dacă vrei să te rogi, o faci! Dacă  vrei să faci un lucru, îl faci! Dacă vrei să te bucuri de-un lucru, chiar imperfect, o faci! Dacă vrei să citești o carte, îți găsești timp! Dacă te vaieți că ți-e prea greu, mai primești! Dacă îți pui prioritățile personale înaintea priorităților semenilor, o plătești!
Avem nevoie de seriozitate și muncă susținută și nu de pălăvrăgeală, scuze și văicăreli! Tinerilor schimbați această cultură a amânării și văicărelii, „a bulgărului de sare” nocivă pentru prezent și viitor, e vorba doar de a ne dori cu adevărat!

„Așteaptă Apocalipsa cu rafinament...Tu te-ai pregătit?

„Așteaptă Apocalipsa cu rafinament...Tu te-ai pregătit?”[1]

Apocalipsa, ultima carte a Noului Testament, mult timp interzisă, canonică în cele din urmă, a suscitat interesul  și a aprins imaginația multora prin cadrelor și scenele prezentate. Tema e evidentă, Eshatonul, Venirea în Slavă a  Mântuitorului. Așteptată cu emoție și frică, Parusia n-a venit așa cum și-au imaginat-o unii și nici când au vrut alții. Puțin după Înălțarea la ceruri au apărut și ereziile milenariste, specialiste în „cunoașterea datei Sfârșitului”, care, culmea, de fiecare dată au dat greș. Scurgerea secolelor și chiar a mileniilor n-a șters din sufletul și mintea oamului ideea sfârșitului, iar aceasta funcție de cultura și de puritatea credinței pe care-o mărturisea.

Ultimii ani demonstrează o revigorare a discursului milenarist, o preocupare sporită pentru „sfârșit”, ceea ce dintr-un anumit punct de vedere nu e greșit: „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui” (Sf. Siluan Atonitul). ”Privegheați și vă rugați că nu știți ziua și ceasul”! Totuși, prezența sănătoasă sau suferindă a ideii apocaliptice a depins dintotdeauna de izvorul credinței din care s-a adăpat, de cultura în care s-a dezvoltat și de contextul socio-politic în care a fost discutată. Or, ceea ce doresc să subliniez în acest rânduri este că pe lângă palierul unui discurs corect despre Apocalispsă, într-o notă revelată, duhovnicească și smerită, apofatică, s-a dezvoltat o periferie, un „maidan” cu găști „inspirate” apocaliptic, cu indivizi inteligenți, chiar geniali (și Lucifer a fost...) care alterează grav ideea Sfârșitului Lumii, „a cerului și pământului nou” (II Pt. 3, 13). Pericolul îl paște cu precădere pe semi-cultivat religos, necatehizat suficient, căruia îi plac „seminpreparatele” religioase și culturale.

Din „apocalipsa mayașă” în „armaghedon-ul din laborator”

Cu ceva  timp în urmă televiziunile și revistele de profil ne informau pe tonul pesimist, clasic american, cu iz conspiraționist, milenarist, de ce nu, sectar, „Vine sfârșitul. Știm și data. Haleluia”!  Descoperirea unui calendar mayaș și citirea lui de o mână de pseudo-Champalioni (J.F.Champollion a descifrat cu mult succes hieroglifele) ar fi dovedit în sfârșit data, 21 decembrie 2012. După mai multe „cercetări”, chipurile, s-a constatat că în calendarul cu pricina nu era vorba de un sfârșit al lumii, ci cel mult de prevestirea unor catastrofe, incendii, inundații, cutremure etc. Bref, calculele au dat greș, (au demonstrat-o alte documentare „deștepte”) exegeza a fost forțată și, în mod firesc, lumea ar fi trebuit să se liniștească și să-și revină din pregătirea pentru apocalipsă. Dar o lasă cineva?...

E limpede că subiectul e unul de interes global, care, în ciuda concurenței munților de hârtie, depozitarii știrilor de ultimă oră, este totuși citit, chiar foarte citit, în consecință e foarte bine vândut. Așa se face că nu cu mult timp în urmă, o publicație din Marea Britanie, pe cunoscutul ton de doliu, ne anunță că un grup de cercetători bacteriologi au desoperit un nou virus gripal pe care în mod intenționat l-au numit „Armaghedon”. În acest scenariu apocaliptic, în apropierea anilor 2014-2016, populația planetei, dacă nu va dispărea, va fi cel puțin decimată. Virusul pare a fi mult mai periculos decât gripa spaniolă sau gripa aviară,  și cel puțin la fel de periculos ca virusul conceput în laborator de echipa lui Fouchier[2]. Dincolo de drama pe care vor ei s-o vedem, de catastrofa inimaginabilă a următorilor trei ani, aș vrea să observăm că ni se oferă un nou deadline, un punct terminus, iar rezolvarea e tot în mâna oamenilor deștepți, iluminați, întrucât vor găsi cel mai probabil un antidot[3].

Filemele de la Holiwood expresia obsesiei unei altfel de apocalipse

În ultimul secol pulsul societății, fie ea americană sau europeană, precum și evoluția discursului „milenarismului științific”, s-a reflectat și în peliculele holiwoodine, care s-au bucurat și se bucură volens nolens de un succes imens.  Numai din 1998, odată cu difuzarea filmului Armageddon, avându-l în rolul principal pe Bruce Willis, au apărut pe marele ecran o serie de pelicule ca: The day after tomorow, rolul principal Denis Quiad, cu o apocalipsă glaciară; The Core, rolul principal Aaron Eckhart, cu o echipă de specialiști care coboară în inima Pământului pentru a reactiva nucleul Terei; The Book of Eli, o poveste post-apocaliptică ce-l are în rolul principal de Densel Washington unde Biblia apre din nou ca cea mai importantă carte de pe Pământ; Apocalypto, (2006) scris de celebrul Mel Gibson care subliniază sfârșitul unei civilizații;  The Road, cu Viggo Mortensen, tot o ilustrare post apocaliptică, ce pune punctul, printre altele, pe ferocitatea umană, pe „bestia umană” care se activează în perioade limită;

„Așteaptă Apocalipsa cu rafinament...Tu te-ai pregătit?”...

... A rulat în  premieră în România pe 22 octombrie 2012, un documentar marca National Geografic[4]. Documentarul care insipiră acest subtitlu avea simplul obiectiv de a ilustra câteva cazuri de întâmpinare a apocalipsei, văzută în cheia catastrofei pur naturale. O stimabilă doamnă, a cărei pasiune se vedea de departe că era gătitul, prezintă realizatorilor NG, mândră de intuiția ei, rezervele uriașe de carne în conservă, legume, fructe, etc., pe care și le-a făcut în eventualitatea apocalipsei (vezi buncărul descoperit în  The Road). Un alt caz prezentat este cel al unui personaj ce-și face rezerve de mâncare și apă în timp ce un altul desoperă privitorului camera sa secretă unde se ascund zeci de kilograme de muniție și arme. Provocator este și celebrul cuib de paianjen inspirat din războiul din Vietnam („câștigat” de „homo americanus” probabil datorită aceleiași imaginații!). Toate în vederea Apocalipsei! Cazurile prezentate nu sunt singulare, iar exemplele pot continua. Problema e alta!

Întrebat fiind un copil cum arată o vacă, a răspuns sec: „violetă!”

Imaginea văcuței Milka este arhicunoscută. Pentru că am devenit sclavi ai prefabricatelor și ne-am rostuit vieți artificiale, pentru unii din copiii cu „viață beton” (a se citi „de beton) vacile sunt violete. Cum o fi laptele? La fel se întâmplă și cu imaginea asupra sfârșitului lumii. Viața cu un meniu bogat în documentare TV, telenovele „relaxante” la prânz și știri horor la cină, adică acizi grași pentru suflet și colesterol pentru minte, duce la o intoxicație care produce mutații grave la nivelul persoanei. Acest sfârșit, așa cum este promovat și suținut de articolele și documentarele de origine sau inspirație americană cu iz științific, dar nu numai, deși poartă sugestivul nume „Apocalipsa”, nu are de a face cu expunerea biblică, abuzându-se doar de rezonanța și vibrațiile pe care le produce rostirea acestui nume în sufletele noastre. Pentru creatorii acestor scenarii apocaliptice și „învățăceii” lor, sfârștiul este un fenomen pur natural, fără implicații duhovnicești, un cataclism căruia îi vor rezista cei mai bine echipați. Va fi suficient să avem provizii și vom fi salvați; medicamente și ne vom vindeca; arme și ne vom apăra. Cum? De ce? De cine?...

Milenarismul un curent ce n-a murit niciodată

Chiar dacă după apariția Inchiziției, Biserica Apuseană a considerat că a rezolvat problema ereziilor gnostice, evanghelice și milenariste, rugul și fierul înroșit în foc fiind considerate suficiente, timpul a demonstrat că s-au amăgit. Anul 1000 a dat mulțimilor fiori, iar minorității satisfacția controlului. Medieviștii, printre care și George Duby, vorbesc chiar despre o renaștere a omenirii după depășirea fricii provocate de trecerea în mileniul doi, frică ce a revenit constant în preajma anilor rotunzi sau la trecerea de la un secol la altul. Nici cataclismele și epidemiile nu le-au fost indiferente, să nu uităm de ciuma din 1347 care a înjumătățit populația Europei Apusene, sau foamea soveitică din anii 1930-33 și care au fost văzute tot ca semne ale sfârșitului.

E adevărat că după Înălțarea Domnului la cer, mulți au fost cei care au crezut că sfârșitul este iminent.  Nici sfântul Pavel nu face abstracție. Numai că modul cum credea acesta din urmă era total diferit de cel al sectelor milenariste și în opoziția cu apocalipsa milenarimului științific. Deși doreau să știe când va veni sfârșitul creștinii veritabili lăsau în seama lui Dumnezeu această taină, în timp ce curentele milenariste și-au arogat dreptul de a cunoaște misterul coordonatelor Armaghedonului.

„Iar de ziua și ceasul acela nimeni nu știe, nici îngerii...” Mt. 24, 36. Ce ne îngrijorează de fapt?

În fapt problema noastră nu este prezența ideii de apocalipsă la omul contemporan. E firesc să ne gândim la sfârșit, la moarte, la trecerea dincolo, am fost educați că tot ce are un început va avea și un sfârșit. Singurul lucru cert pentru om, că e credincios sau nu, este moartea. Problema e modul cum ne raportăm la sfârșitul lumii sau, mai corect spus, cum suntem învățați s-o facem. Riscul imens este că am putea ajunge la imbecilitatea de a spune că vaca e violetă prin natura ei și că apocalipsa e o simplă etapă în evoluția Terei, un nou palier civilizațional și cultural. Realitatea poate fi atât de alterată încât minciuna să devină adevăr și adevărul minciună. Apocalipsa riscă să fie percepută ca un simplu fenomen natural pe care, dacă ești destul de isteț și cât de cât înstărit, poți să-l fentezi. Or, teologia ortodoxă ne arată că realitatea eshatologică este una ce nu poate fi evitată, că pentru ea e nevoie de o pregătire spirituală, că a început încă de la Înălțarea la ceruri. Clepsidra s-a întors și „nu știm nici ziua nici ceasul”.

Modul acesta ordinar și telenovistic de a prezenta apocalipsa, de a oferi știri despre apocalipsa, cu intenția clară de a intimida și de a exploata o frică naturală, intrinsecă omului căzut, este o adevărată blasfemie și jignire la adresa oamenilor de buna credință. Cuvintele consemnate de sfântul evanghelist Matei sunt sugestive: „Iar de ziua și de ceasul acela nimeni nu știe, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Mt. 24, 36), fiind întregite de cele de la sfântul Marcu: „Iar când veți auzi de războaie, să nu vă tulburați, căci ele trebuie să fie; dar încă nu va fi sfârșitul. Și neam peste neam se va ridica și împărăție peste împărăție; cutremure vor fi pe alocuri, și foamete și tulburări vor fi. Acestea sunt începutul durerilor nașterii” (Mc.  13, 7-8).

Așadar „așteptarea apocalipsei cu rafinament” e posibilă în măsura în care acest rafinament e unul duhovnicesc, realist și ancorat în Dumnezeu, restul e doar o minciună în hainele adevărului.

---

[1] Genericul unui documentar National Geografic.

[2] Mai multe detalii: http://www.realitatea.net/cel-mai-periculos-virus-pentru-omenire-creatorul-sau-vrea-publicarea-necenzurata-a-studiului_897718.html.

[3] http://www.descopera.ro/dnews/10219605-armaghedonul-viral-peste-cativa-ani-ne-am-putea-confrunta-cu-o-pandemie-devastatoare

[4] http://natgeotv.com/ro/apocalipsa-esti-gata

„Așteaptă Apocalipsa cu rafinament...Tu te-ai pregătit?

„Așteaptă Apocalipsa cu rafinament...Tu te-ai pregătit?”[1]

Apocalipsa, ultima carte a Noului Testament, mult timp interzisă, canonică în cele din urmă, a suscitat interesul  și a aprins imaginația multora prin cadrelor și scenele prezentate. Tema e evidentă, Eshatonul, Venirea în Slavă a  Mântuitorului. Așteptată cu emoție și frică, Parusia n-a venit așa cum și-au imaginat-o unii și nici când au vrut alții. Puțin după Înălțarea la ceruri au apărut și ereziile milenariste, specialiste în „cunoașterea datei Sfârșitului”, care, culmea, de fiecare dată au dat greș. Scurgerea secolelor și chiar a mileniilor n-a șters din sufletul și mintea oamului ideea sfârșitului, iar aceasta funcție de cultura și de puritatea credinței pe care-o mărturisea.

Ultimii ani demonstrează o revigorare a discursului milenarist, o preocupare sporită pentru „sfârșit”, ceea ce dintr-un anumit punct de vedere nu e greșit: „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui” (Sf. Siluan Atonitul). ”Privegheați și vă rugați că nu știți ziua și ceasul”! Totuși, prezența sănătoasă sau suferindă a ideii apocaliptice a depins dintotdeauna de izvorul credinței din care s-a adăpat, de cultura în care s-a dezvoltat și de contextul socio-politic în care a fost discutată. Or, ceea ce doresc să subliniez în acest rânduri este că pe lângă palierul unui discurs corect despre Apocalispsă, într-o notă revelată, duhovnicească și smerită, apofatică, s-a dezvoltat o periferie, un „maidan” cu găști „inspirate” apocaliptic, cu indivizi inteligenți, chiar geniali (și Lucifer a fost...) care alterează grav ideea Sfârșitului Lumii, „a cerului și pământului nou” (II Pt. 3, 13). Pericolul îl paște cu precădere pe semi-cultivat religos, necatehizat suficient, căruia îi plac „seminpreparatele” religioase și culturale.

Din „apocalipsa mayașă” în „armaghedon-ul din laborator”

Cu ceva  timp în urmă televiziunile și revistele de profil ne informau pe tonul pesimist, clasic american, cu iz conspiraționist, milenarist, de ce nu, sectar, „Vine sfârșitul. Știm și data. Haleluia”!  Descoperirea unui calendar mayaș și citirea lui de o mână de pseudo-Champalioni (J.F.Champollion a descifrat cu mult succes hieroglifele) ar fi dovedit în sfârșit data, 21 decembrie 2012. După mai multe „cercetări”, chipurile, s-a constatat că în calendarul cu pricina nu era vorba de un sfârșit al lumii, ci cel mult de prevestirea unor catastrofe, incendii, inundații, cutremure etc. Bref, calculele au dat greș, (au demonstrat-o alte documentare „deștepte”) exegeza a fost forțată și, în mod firesc, lumea ar fi trebuit să se liniștească și să-și revină din pregătirea pentru apocalipsă. Dar o lasă cineva?...

E limpede că subiectul e unul de interes global, care, în ciuda concurenței munților de hârtie, depozitarii știrilor de ultimă oră, este totuși citit, chiar foarte citit, în consecință e foarte bine vândut. Așa se face că nu cu mult timp în urmă, o publicație din Marea Britanie, pe cunoscutul ton de doliu, ne anunță că un grup de cercetători bacteriologi au desoperit un nou virus gripal pe care în mod intenționat l-au numit „Armaghedon”. În acest scenariu apocaliptic, în apropierea anilor 2014-2016, populația planetei, dacă nu va dispărea, va fi cel puțin decimată. Virusul pare a fi mult mai periculos decât gripa spaniolă sau gripa aviară,  și cel puțin la fel de periculos ca virusul conceput în laborator de echipa lui Fouchier[2]. Dincolo de drama pe care vor ei s-o vedem, de catastrofa inimaginabilă a următorilor trei ani, aș vrea să observăm că ni se oferă un nou death line, un punct terminus, iar rezolvarea e tot în mâna oamenilor deștepți, iluminați, întrucât vor găsi cel mai probabil un antidot[3].

Filemele de la Holiwood expresia obsesiei unei altfel de apocalipse

În ultimul secol pulsul societății, fie ea americană sau europeană, precum și evoluția discursului „milenarismului științific”, s-a reflectat și în peliculele holiwoodine, care s-au bucurat și se bucură volens nolens de un succes imens.  Numai din 1998, odată cu difuzarea filmului Armageddon, avându-l în rolul principal pe Bruce Willis, au apărut pe marele ecran o serie de pelicule ca: The day after tomorow, rolul principal Denis Quiad, cu o apocalipsă glaciară; The Core, rolul principal Aaron Eckhart, cu o echipă de specialiști care coboară în inima Pământului pentru a reactiva nucleul Terei; The Book of Eli, o poveste post-apocaliptică ce-l are în rolul principal de Densel Washington unde Biblia apre din nou ca cea mai importantă carte de pe Pământ; Apocalypto, (2006) scris de celebrul Mel Gibson care subliniază sfârșitul unei civilizații;  The Road, cu Viggo Mortensen, tot o ilustrare post apocaliptică, ce pune punctul, printre altele, pe ferocitatea umană, pe „bestia umană” care se activează în perioade limită;

„Așteaptă Apocalipsa cu rafinament...Tu te-ai pregătit?”...

... A rulat în  premieră în România pe 22 octombrie 2012, un documentar marca National Geografic[4]. Documentarul care insipiră acest subtitlu avea simplul obiectiv de a ilustra câteva cazuri de întâmpinare a apocalipsei, văzută în cheia catastrofei pur naturale. O stimabilă doamnă, a cărei pasiune se vedea de departe că era gătitul, prezintă realizatorilor NG, mândră de intuiția ei, rezervele uriașe de carne în conservă, legume, fructe, etc., pe care și le-a făcut în eventualitatea apocalipsei (vezi buncărul descoperit în  The Road). Un alt caz prezentat este cel al unui personaj ce-și face rezerve de mâncare și apă în timp ce un altul desoperă privitorului camera sa secretă unde se ascund zeci de kilograme de muniție și arme. Provocator este și celebrul cuib de paianjen inspirat din războiul din Vietnam („câștigat” de „homo americanus” probabil datorită aceleiași imaginații!). Toate în vederea Apocalipsei! Cazurile prezentate nu sunt singulare, iar exemplele pot continua. Problema e alta!

Întrebat fiind un copil cum arată o vacă, a răspuns sec: „violetă!”

Imaginea văcuței Milka este arhicunoscută. Pentru că am devenit sclavi ai prefabricatelor și ne-am rostuit vieți artificiale, pentru unii din copiii cu „viață beton” (a se citi „de beton) vacile sunt violete. Cum o fi laptele? La fel se întâmplă și cu imaginea asupra sfârșitului lumii. Viața cu un meniu bogat în documentare TV, telenovele „relaxante” la prânz și știri horor la cină, adică acizi grași pentru suflet și colesterol pentru minte, duce la o intoxicație care produce mutații grave la nivelul persoanei. Acest sfârșit, așa cum este promovat și suținut de articolele și documentarele de origine sau inspirație americană cu iz științific, dar nu numai, deși poartă sugestivul nume „Apocalipsa”, nu are de a face cu expunerea biblică, abuzându-se doar de rezonanța și vibrațiile pe care le produce rostirea acestui nume în sufletele noastre. Pentru creatorii acestor scenarii apocaliptice și „învățăceii” lor, sfârștiul este un fenomen pur natural, fără implicații duhovnicești, un cataclism căruia îi vor rezista cei mai bine echipați. Va fi suficient să avem provizii și vom fi salvați; medicamente și ne vom vindeca; arme și ne vom apăra. Cum? De ce? De cine?...

Milenarismul un curent ce n-a murit niciodată

Chiar dacă după apariția Inchiziției, Biserica Apuseană a considerat că a rezolvat problema ereziilor gnostice, evanghelice și milenariste, rugul și fierul înroșit în foc fiind considerate suficiente, timpul a demonstrat că s-au amăgit. Anul 1000 a dat mulțimilor fiori, iar minorității satisfacția controlului. Medieviștii, printre care și George Duby, vorbesc chiar despre o renaștere a omenirii după depășirea fricii provocate de trecerea în mileniul doi, frică ce a revenit constant în preajma anilor rotunzi sau la trecerea de la un secol la altul. Nici cataclismele și epidemiile nu le-au fost indiferente, să nu uităm de ciuma din 1347 care a înjumătățit populația Europei Apusene, sau foamea soveitică din anii 1930-33 și care au fost văzute tot ca semne ale sfârșitului.

E adevărat că după Înălțarea Domnului la cer, mulți au fost cei care au crezut că sfârșitul este iminent.  Nici sfântul Pavel nu face abstracție. Numai că modul cum credea acesta din urmă era total diferit de cel al sectelor milenariste și în opoziția cu apocalipsa milenarimului științific. Deși doreau să știe când va veni sfârșitul creștinii veritabili lăsau în seama lui Dumnezeu această taină, în timp ce curentele milenariste și-au arogat dreptul de a cunoaște misterul coordonatelor Armaghedonului.

„Iar de ziua și ceasul acela nimeni nu știe, nici îngerii...” Mt. 24, 36. Ce ne îngrijorează de fapt?

În fapt problema noastră nu este prezența ideii de apocalipsă la omul contemporan. E firesc să ne gândim la sfârșit, la moarte, la trecerea dincolo, am fost educați că tot ce are un început va avea și un sfârșit. Singurul lucru cert pentru om, că e credincios sau nu, este moartea. Problema e modul cum ne raportăm la sfârșitul lumii sau, mai corect spus, cum suntem învățați s-o facem. Riscul imens este că am putea ajunge la imbecilitatea de a spune că vaca e violetă prin natura ei și că apocalipsa e o simplă etapă în evoluția Terei, un nou palier civilizațional și cultural. Realitatea poate fi atât de alterată încât minciuna să devină adevăr și adevărul minciună. Apocalipsa riscă să fie percepută ca un simplu fenomen natural pe care, dacă ești destul de isteț și cât de cât înstărit, poți să-l fentezi. Or, teologia ortodoxă ne arată că realitatea eshatologică este una ce nu poate fi evitată, că pentru ea e nevoie de o pregătire spirituală, că a început încă de la Înălțarea la ceruri. Clepsidra s-a întors și „nu știm nici ziua nici ceasul”.

Modul acesta ordinar și telenovistic de a prezenta apocalipsa, de a oferi știri despre apocalipsa, cu intenția clară de a intimida și de a exploata o frică naturală, intrinsecă omului căzut, este o adevărată blasfemie și jignire la adresa oamenilor de buna credință. Cuvintele consemnate de sfântul evanghelist Matei sunt sugestive: „Iar de ziua și de ceasul acela nimeni nu știe, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Mt. 24, 36), fiind întregite de cele de la sfântul Marcu: „Iar când veți auzi de războaie, să nu vă tulburați, căci ele trebuie să fie; dar încă nu va fi sfârșitul. Și neam peste neam se va ridica și împărăție peste împărăție; cutremure vor fi pe alocuri, și foamete și tulburări vor fi. Acestea sunt începutul durerilor nașterii” (Mc.  13, 7-8).

Așadar „așteptarea apocalipsei cu rafinament” e posibilă în măsura în care acest rafinament e unul duhovnicesc, realist și ancorat în Dumnezeu, restul e doar o minciună în hainele adevărului.

---

[1] Genericul unui documentar National Geografic.

[2] Mai multe detalii: http://www.realitatea.net/cel-mai-periculos-virus-pentru-omenire-creatorul-sau-vrea-publicarea-necenzurata-a-studiului_897718.html.

[3] http://www.descopera.ro/dnews/10219605-armaghedonul-viral-peste-cativa-ani-ne-am-putea-confrunta-cu-o-pandemie-devastatoare

[4] http://natgeotv.com/ro/apocalipsa-esti-gata

Un gând!

Discreția n-are nevoie de școală, se naște!

Generațiile fără Maeștri!

         Când deschizi Jurnalul de la Păltiniș  și intri în întâlnirile discrete și constructive ale maestrului Noica și ale ucenicilor săi Liiceanu și Pleșu, te izbește (nu te încearcă....) un sentiment de admirație și nostalgie deopotrivă. Ce mare lucru (ce chestie, ar spune gen.00) să poți intui într-un tânăr părțile pozitive și potențialitățile? Doamne, ce minune creatoare! Și te întrebi, pe bună dreptate, cum se face că atunci, când întâlnirea culturală putea fi interpretată ca o crimă împotriva sistemului, ca o conspirație, unii, printre care și Noica, puteau crea posibilitatea unor întâlniri definitorii, chiar a unor „școli”, iar, astăzi, când nimeni și nimic nu mai oprește aceste reuniuni, să fugă maeștrii de discipoli, ba chiar să-i alunge pe cei din urmă? De ce acum nu mai e posibilă o întâlnire firească între ucenic și maestru, doar între „șef” și „subaltern”, numai între „îndrumător” și doctorand? Cine nu e pregătit pentru întâlnire, ucenicul sau potențialul maestru?

          La o singură concluzie am ajuns: generația mea, cel puțin pe aceasta o cunosc (parțial), este orfană de maeștri, de dascăli doritori să crească lângă ei ucenici. Să fi murit „școlile de ucenici” odată cu Noica? Galopul impus în Universități, goana după titluri și reviste ISI, spaima de a nu acumula punctajul cerut, au făcut din marea majoritate a dascălilor noștri (potențiali maeștri), niște persoane reci, obosite și sictirite, ce nu mai sunt dispuse să învețe pe nimeni și nimic, ce nu mai simt visceral nevoia de perpetuare a unei tradiții academice, de ridicare a unor vlăstare la nivelul de stejari tineri. 

        O spun frecvent, nu e vina lor! E vina intrării într-un sistem creat expres pentru a nenoroci filiațiile, dar totuși există și o vină aceea a complăcerii, a căldicelului, a supusului nevrotic. Or, prețul e scump, prea scump! Sunt generații de răsaduri care n-au parte de grădinari devotați .....

      Dar totuși, timpul, acest mare Rege, trece și tinerii îmbătrânesc și vor face ei pe maeștri, dar o generație va rămâne în memoria colectivă ca generația ce n-a vrut să ofere „dascăli”!

        Generații orfane de maeștri, dar optimiste și cu nerv!

*Gândurile acestea vor apărea într-o formă dezvoltată într-un articol din revista Renașterea ce va purta titlul: „De ce au tinerii nevoie de maeștri?”

PROVOCĂRI DE VACANȚĂ: DROGURILE

            Am intrat în perioada cea mai așteptată din an, vacanța. Toți o așteptăm, dar copiii cu precădere, ei fiind „beneficiarii” direcți. După lunile de efort fizic și intelectual vine o perioadă de relaxare și odihnă binemeritată. Numai că e și perioada, aș îndrăsni să spun, cea mai periculoasă din an, chiar dacă nu o conștientizăm întotdeauna. Dacă în cele două semestre școlare copiii sunt, cel puțin în intervalul orar 8-14, sub observația educatorilor, a profesorilor, părinții făcându-și job-ul, în vacanță tutorii nu mai au același control, copiii petrecând mult timp singuri, cu prietenii sau, uneori, cu bunicii sau rudele de la țară. În aceste situații plaja de provocări și pericole devine infinită.

Tentațiile grupului

            La vârsta adolescenței, (care, după părerea psihologilor, poate dura până la 21 ani,) când se dobândesc o seamă de comportamente, unii copii sunt claustrați, inhibați, introvertiți în timp ce alții exuberanți și plini de voiciune, însă toți au nevoie de un grup de socializare, toți sunt curioși și toți vor să impresioneze, iar vacanța de vară este un ofertant de excepție. Adesea grupul este eterogen, format din prieteni din copilărie, de la diferite licee din regiune, fiecare cu dorința de a aduce ceva nou și de a-și câștiga un loc cât mai important în grup (practic este o schemă valorică la nivel micro a schemelor de mișcare socială din grupurilor adulților). Fiecare-și descrie, cu puține exagerări, experiențele din timpul anului. Se vorbește mult despre prietenii noi pe care și i-au făcut, despre tipi interesanți care le-au oferit „produse” pentru maturi, care i-au făcut să se simtă mult mai importanți decât apar în ochii părinților.

            Pe fondul unei curiozități, specifică vârstei, a dorinței de a părea altceva decât sunt cu adevărat, se crează toate premisele apropierii de diferite, să le spunem ”tentații”, cum sunt drogurile, fie ele ușoare sau de mare risc. Psihologul Stephane Clerget în Criza adolescenței. Căi de a o depăși cu succes, arată că în cadrul populației, dintre cei care vor avea experiența unui produs ilicit, 99% vor consuma canabis și 1% un alt drog. Consumul de produse ilicite în afara canabisului există, se pare, la 5% dintre consumatorii tineri (p.115), aspect ce relevă pericolul ce pândește tânăra generație.

...consumatorii de canabis au atins 160 de milioane

Să rămânem tot în zona statisticilor și să ne referim la produsele ilicite (canabis, heroină, solvenți) și la cele licite (alcool, țigări), care proavoacă dependență. Comisia Globală Pentru Politici Împotriva Drogurilor (Commission Global on Drug Policy) prin War on drugs. Report of the global commission on drug policy. June 2011 relevă cifre înspăimântătoare relativ la consumul de droguri în lume. Raportul ia ca ani de referință 1998 și 2008. În zece ani consumul de opium a crescut cu 34%, de la 12,9 milioane de consumatori la 17, 35 milioane; cu 27% consumul de cocaină, de la 13,4 milioane la 17 milioane, iar consumul de canabis cu 8, 5% de la 147,4 milioane la 160 de milioane.

Raportul începe pe un ton dramatic the global war on drugs has failed, (războiul global împotriva drogurilor a eșuat) realitate exprimată de cifrele cu totul alarmante. E adevărat că acest raport face referire cu precădere la țări ca Statele Unite, Rusia, Franța sau Portugalia, însă un alt raport al ESPAD-ului, care a urmărit comportamentul studenților din 36 de state europene față de droguri, printre care și România, relevă cifre la fel de îngrijorătoare.

The 2011 ESPAD Report. Substance Use Among Students in 36 European Coutries, raportul pe 2011 arată că numărul studenților care au fumat mai mult de 30 de zile (perioadă care atestă deja o constanță), în România a crecut la 39%, în timp ce pentru consumul de alcool se menține la 49%.  Îngrijorătoare sunt procentele referitoare la consumul de canabis și alte droguri ilicite care au crescut la 7% respectiv 5%. E îngrijorător dacă 7 tineri din 100 fumează canabis, iar 5 din 100 apelează la cocaină, ecstazy sau alte droguri de mare risc. E cu atât mai alarmant cu cât în anii 90 despre aceste substanțe aflam doar din filmele holywood-iene, iar acum copiii noștri sunt potențiale victime.

Urmările dependeței de droguri

Urmările dependeței de droguri ușoare sau de mare risc pot fi dintre cele mai diverse. E demonstrat faptul că tinerii care fumează încă de la 12-13 ani sunt în proporție foarte mare viitorii bolnavi de cancer pulmonar și ai altor afecțiuni pulmonare și cardiace. Cei care consumă alcool, pe lângă lipsa unui control real în timpul beției, creându-se mediul ideal pentru încercarea unor noi substanțe, sunt predispuși bolilor de ficat, pierderii memoriei s.a.m.d. Drogurile injectabile sunt cele mai periculoase întrucât cei care recurg la ele sunt predispuși infestării cu HIV/SIDA sau diferite Hepatite, boli incurabile. Or, e de la sine înțeles că tinerii sunt speranța de mâine și avem nevoie de ei sănătoși și integri moral.

Soluțiile se caută de mult. Numărul organizațiilor non guvernamentale este de ordinul miilor, iar programele celor mai importante State ale Lumii pentru stoparea acestor pericole la adresa viitorului, deși sunt numeroase, nu fac față provocărilor. Aproape toate se concentrează pe metode cu care Biserica nu este de acord sau care nu vizează omul în calitatea lui de chip al lui Dumnezeu.

Parohia poate oferi soluții tinerilor

Aceste realități reclamă implicarea Bisericii de o manieră mult mai evidentă și mai organizată. Totuși, să nu ne îmbătăm cu gândul că noi îi vom lămuri pe cei care se droghează să nu o mai facă. „Viciul imită virtutea” spune Sf. Chiril al Ierusalimului, la fel și drogurile prin efectele pe care le crează îl fac pe cel în cauză să confunde nefericirea cu fericirea, răul cu binele, nemulțumirea cu mulțumirea, iar efortul celor care încearcă să-i convingă să renunțe devine ineficient, Dumnezeu e singurul care îi mai poate salva. În același timp putem găsi soluții pentru prevenirea consumului de droguri prin programe simple pe care orice parohie le poate face.

Fiind perioada vacanței, iar timpul copiilor ocupat cu activități recreative, ca preoți putem să organizăm mai multe activități decât de obicei în cadrul parohiei. Acestea ar putea fi întâlniri tematice, chiar pe problematica efectelor negative ale drogurilor. Am putea să le ilustrăm cazuri reale, mărturisirile tinerilor care au căzut în acestă plasă, iar acum se zbat între viață și moarte, folosindu-ne de nenumăratele filmulețe pe care le găsim pe internet. De asemenea, taberele de creație ar putea fi o altă soluție. Ca preoți să gândim „consorții”, să adunăm tinerii din mai multe localități și să îi implicăm în activități cu adevărat provocatoare.  

În ultima întâlnire din acest an școlar, dintre preoții Protopopiatului Cluj II și profesorii de Religie, s-au evidențiat câteva proiecte ce pot fi cu ușurință implemetate și în alte parohii. De exemplu, activități ecologice. La biserica cu hramul Tuturor Sfinților, copiii din parohie însoțiți de părintele paroh au plantat pomișori. Și acesta e doar un exemplu, putem apela și la alte activități. La țară, pe lângă râurile noastre e plin de deșeuri, de PETuri și pungi de plastic. Ar fi un gest binevenit pentru comunitate ca preotul paroh să organizeze o acțiune de voluntariat de curățare a malurilor apei, care i-ar avea ca protagoniști pe tinerii din parohia noastră. De asemenea, am putea organiza drumeții, ocazie cu care am putea să-i învățăm sau să recapitulăm cântece bisericești sau istorice, care să le dezvolte și întărească dragostea de Biserică și țară. Și acestea sunt doar câteva exemplificări, ele pot continua, dar mă voi opri aici.

În încheiere e nevoie să repunctăm riscul imens pe care-l constituie drogurile pentru copiii noștri. Creșterea anuală a consumatorilor din țară și străinătate e semnalul clar că trebuie să intervenim, să căutăm soluții, să formăm grupuri de lucru și să acționăm. Nu mai putem sta în expectativă, sperând ca alții să rezolve problemele care țin de pastorația noastră. Nimeni, indiferent de natura serviciului său, nu mai poate avea garanția că cei în care investesc muncă și încredere, copiii, nu pot cădea victime minciunii drogurilor. Soluții sunt, trebuie doar să le găsim, iar activitățile parohiale pot fi o foarte bună alternativă.