Miruna Lepuş, Nae Ionescu sau împlinirea prin tineri, Ed. Vremea, Bucureşti, 2010, 191 pp.
Interbelicul apare în discuţiile contemporaneităţii ca un ideal de urmat, adesea prezentat ca normativ prin deciziile pe care le-a luat şi prin clasa politică pe care a avut-o. Necunoaşterea acestei perioade şi potenţarea ei prin contrastul cu regimul comunist, îi face pe mulţi să spună că adevărata democraţie s-a manifestat plenar în această perioadă, ignorând asasinatele, instabilitatea politică, lupta dintre liberali şi ţărănişti, terfelirea regalităţii de către partidele puternice, extremismul legionarilor, confundarea valorilor morale şi naţionale cu xenofobia s.a.m.d. Din punct de vedere intelectual lucrurile au stat cu siguranţă mult mai bine prin aportul incontestabil al unor personalităţi ca Nicolae Iorga, Nichifor Crainic, Mihail Sadoveanu, Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu s.a.
Nae Ionescu sau împlinirea prin tineri se doreşte un altfel de biografie a controversatului - cum vom afla din paginile opului -, cărturar interbelic. Compusă din trei mari părţi: Cadru socio-politico-economic între 1914-1940 (pp. 7-70), Din articole (pp. 71-139), Despre Nae Ionescu (pp. 145-183), plus o introducere şi concluziile fireşti, planul lucrării se înscrie în matricea unei cercetări monografic istorice. Încadrarea în epocă, definitorie pentru imaginaţia tânărului cititor, urmată de oglindirea autorului în articolele sale, în scrierile contemporanilor şi a celor ce l-au cunoscut, caută să ofere rotunjimea indispensabilă unei lucrări cu pretenţii.
Dorinţa de a fi cât mai descriptivă şi mai bine înţeleasă o face pe autoare să dedice mai bine de o treime din pagini contextualizării subiectului, adesea pierzându-se în detalii de interes economic şi statistic care obturează cursivitatea lecturii. În această primă secţiune este creionată o epocă interbelică tulbure cu succesiuni interminabile şi ineficiente la guvernare. Cadrul economic este unul deplorabil, cu precădere după 1929 când Guvernul se arată incapabil să gestioneze criza teribilă în care se afla ţara. Din punct de vedere politic, pe scena partidelor vremii, se prezentau nu mai puţin de treisprezece partide pe care autoarea ţine să le prezinte sumar, cu scopul ca în părţile viitoare cititorul să înţeleagă atitudinea profesorului faţă de unii sau alţii dintre politicieni (pp. 53-67). Acelaşi tablou este întregit de lista guvernelor României în perioada 1914-1940 (pp. 68-69).
Partea a doua ni-l aduce în faţă pe Nae Ionescu în toată complexitatea lui de jurnalist, aşa cum, după spusele autoarei nu a fost cunoscut de cititorul postbelic. Gazetar preocupat de problemele epocii sale, ortodox declarat şi regalist înfocat (cel puţin pentru o perioadă), profesorul îşi face prezent punctul de vedere în toate domeniile de interes public. Dacă politica era o constantă a dezamăgirilor, iar Biserica înţeleasă ca Ortodoxie împlinirea sprituală, ambele erau ţinta fulgerelor gazetăreşti ale lui N.Ionescu. Capitalismul şi măsurile economice liberale erau neavenite şi neconcordante cu spiritul românesc motiv pentru care N.I. era un partizan al unui soi de economie controlată (pp. 82-89).
Partidele îi cauzau decepţii succesive. După ce i-a considerat pe liberali nişte susţinători ai formelor fără fond, trădători şi vânzători de ţară, punându-şi toată speranţa în partidul lui Maniu, nici acesta nu s-a ridicat la înălţimea aşteptărilor. Singura soluţie în opinia lui N.I. era instaurarea unei dictaturi populare care să aibă în frunte un rege însă şi regele a dezamăgit (pp. 90-117).
De asemenea, pentru N.I. rumâni cu români erau concepte eterogene, în timp ce naţionalismul nu era marca extemismului, ci o atitudine fermă şi de dorit pentru cetăţenii unui stat naţional-unitar (pp. 125-127). Acuzat de antisemitism, gazetarul nu a recunoscut vreodată că ar fi, recuzându-l prin naţionalism ca dat ontologic, care într-o mică măsură ar prezenta aparente fibre xenofobe (pp. 130-134). În ce priveşte învăţământul, N.I. îl radiografia ca fiind ineficient. Piaţa de muncă nu reuşea să asimileze resursa umană pe posturile pentru care era specializată, motiv pentru care se înregistra o puternică inflaţie de diplome (pp. 134-139).
Ultima secţiune are rolul de a creiona portretul lui Nae Ionescu prin cărbunele contemporanilor şi al posterităţii. De la Elena-Margareta Ionescu, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu şi până la Nichifor Crainic, C. Beldie, Nicolae Carandino avem trasate liniile unui tablou complex ce ni-l înfăţişează pe cărturarul interbelic ca pe o personalitate polivalentă ce a alternat între geniu şi banalitate, credinţă şi mefistofelism, între lux şi sărăcie. Nici posteritatea nu este lăsată la o parte. Comunismul l-a blamat, M.Şora l-a adulat, Dora Mezdrea l-a disculpat, în timp ce Marta Petreu l-a diabolizat.
O lucrare interesantă care permite cititorului să-şi creeze, după cum am afirmat-o şi mai sus, o imagine destul de complexă despre omul, profesorul şi gazetarul Nae Ionescu, dar mai ales asupra anilor 1929-1940. Plusurile acestei lucrări sunt, printre altele, adunarea într-un corpus a unor texte care servesc ca argument intenţiei primare a autoarei de a demonstra că Nae Ionescu nu merită să fie uitat întrucât e unul din marii oameni ai culturii româneşti.
Pe lângă cele amintite, lucrarea are meritul de a contura în imaginarul cititorului o lume românească interbelică ce seamănă izbitor cu actualitatea. Guverne incapabile să gestioneze o criză financiară de proporţii, inflaţia de diplome, lupta dintre partide, nemulţumirea maselor şi influenţa manipulatoare a ziarelor vremii.
Totuşi, Primul Război Mondial, incipitul lucrării întunecă credibilitatea cercetării Mirunei Lepuş. Lipsa notelor critice poate fi justificată dar nu într-o lucare publicată de o editură serioasă şi o scriitoare tânără dar cu pretenţii (pp. 7-8, 17, 18). Această practică este perpetuată în subcapitolele Dictatura carlistă (pp.17-18), Partide politice (pp. 53-56); Guvernele României între 1914 şi 1940 (pp. 68-70) să nu vorbim de citate a căror sursă nu este indicată deloc sau imprecis (pp. 133, 142, 147 etc). Gravitatea celor semnalate pare cu atât mai mare cu cât autoarea se prezintă pe coperta verso a lucrării ca masterandă la Teoria şi Practica Editării, Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti.
În acelaşi ton, notele critice sunt incomplete. Nici una nu indică paginile de la care a fost culeasă informaţia. Vom lua cu titlul de exemplu lucrarea lui Horia Sima, Istoria mişcării legionare, redată în note exact cum v-am reprodus-o în acest text. Încercând să găsim circumstanţe atenuante vom spune că lucrarea lui H.Sima, folosită de autoare, nu a avut indicat locul, anul sau oraşul însă „Metodologiile” au prevenit astfel de scuze. Pentru toate au prescris abrevierile s.n, s.a şi s.l. Chiar dacă par a fi chestiuni tehnice şi poate chiar insignifiante, sunt foarte importante în momentul în care îndrăznim să ne publicăm scriitura şi dorim ca aceasta să devină o autoritate prin prisma faptului că a fost o cercetare.
În aceeaşi ordine de idei în subcapitolul Despre religii şi biserici (pp. 73-80) semnalăm câteva erori ortografice. (B)biserici este scris cu minusculă şi nu cu majusculă aşa cum prevăd Îndreptarele pentru Biserică ca instituţie. Greşeala pare a fi remediată în paginile care urmează, dar se repetă la p.75. La p. 78 Biserici ortodoxe apar scrise ca biserici ortodoxe convingându-ne asupra a ceea ce nu era clar pentru autoare. Tot aici trebuie amintită şi eroarea de fond pe care o susţine următoarea frază referitoare la amintirea lui M.Şora despre Nae Ionescu, la peste o jumătate de secol de la trecerea în nefiinţă a filosofului.
Deşi e de admirat curajul dovedit de autoare prin abordarea unui atare subiect, lucrării îi lipseşte rotunjimea. Disproporţia dintre primele părţi unde figura lui Nae Ionescu stă într-un con de umbră, adesea absentă şi ultima parte care pare a fi singura care se încadrează în ceea ce anunţă autoarea prin titlul extrem de discutabil face ca lucrarea să ceară o seamă de retuşuri şi poate chiar o regândire.
