Tinerii în Biserică
Toată lumea ştie că tinereţea este perioada marilor descoperiri şi a dezamăgirilor pe măsură, a primelor lecturi şi pasiuni, a căutării modelelor şi a oscilării între siguranţă şi neîncredere în propria persoană, că este vârsta bravurii și a gesturilor inconștiente, a „nebuniilor” frumoase sau a celor dramatice. Pe scurt, tinerețea este secvenţa cea mai intensă din viaţa omului, cea prin care se acumulează trăsături și aptitudini care pot marca fundamental maturitatea. Nu întâmplător îi corespunde tinereții, în definiția căreia-i includem și copilăria, ciclul formativ, școlarizarea din etapă în etapă. Traducând o lungă tradiție sapiențială a Orientului, Ecclesiastul adresa îndemnul sugestiv: „Bucură-te, omule, cât eşti tânăr şi inima ta să fie veselă în zilele tinereţii tale şi mergi în căile inimii tale şi după ce-ţi arată ochii tăi, dar să ştii că, pentru toate acestea, Dumnezeu te va aduce la judecata Sa. Alungă necazul din inima ta şi depărtează suferinţele de trupul tău, căci copilăria şi tinereţea sunt deşertăciune” (Eccl. 11, 9). În acelaşi timp, psalmistul şi proorocul David îl ruga pe Dumnezeu: „păcatele tinereţilor mele şi ale neştiinţei mele nu le pomeni” (Ps. 24, 7).
Tinerii nu sunt o problemă pentru Biserică sau societate, ci o preocupare
Cu toate acestea, pentru cei care tind să marginalizeze tinerii doar pentru „frăgezimea” lor, Sfântul Apostol Pavel, adresându-se lui Timotei și întărindu-l pentru misiunea „matură” a acestuia de propovăduire a Evangheliei, avertizează să nu „dispreţuiască nimeni tinereţile tale”, contrazicând astfel posibilele (și, până la un punct, fireștile) prejudecăţi care planează asupra tinereţii. Cu alte cuvinte, Apostolul pledează pentru faptul că tinerețea biologică nu este de la sine o calitate sau un defect, ci o stare de fapt care trebuie luată ca atare. A fi tânăr nu înseamnă nimic altceva decât a avea un drum mai lung în față decât cei care au trecut de această etapă. Pastoral, nu trebuie de aceea să discriminăm, nici pozitiv și nici negativ (sic!), pe tinerii din comunitatea de credință. Numită inspirat de Apostol „trup al lui Hristos”, Biserica este plenară tocmai prin faptul de a aduna sub cupola ei tineri și bătrâni, bogați și săraci, oameni ai locului și străini deopotrivă (cf. Ef. 1, 22-23; 5, 30).
Fără să reprezinte o problemă, tinerii sunt o preocupare pentru Biserică și pentru societate. Înainte de orice, raportul tinerilor cu Biserica reprezintă un complex de atitudini care merită și chiar trebuie luat în seamă. La urma urmelor, reducând la esențial chestiunea, este vorba despre înţelegerea realităţii eclesiologice a faptului că Biserica nu este formată numai din clerici sau „babe și moși”, că nu este un „azil” al sufletelor însingurate, că ea poate în egală măsură inspira, încuraja, mobiliza un orizont de aspirații proaspete, în pas cu timpul prezent. Prelungire a complexității vieții pe care însuși Mântuitorul Hristos a asumat-o, Biserica este o imagine în mic a societății în mare, motiv de a plasa aspectul pastorației tinerilor în contextul cel mai firesc cu putință. În plus, pastorația concentrată pe tineri, cu toate ale lor: de la comportament la limbaj, se înscrie în tensiunea firească a organismului comunitar care, ațintită spre orizontul eshatologic, nu poate pierde din vedere pe cei care, generație după generație, bătând la porțile proniei, sunt vehicole ale împlinirii promisiunii dumnezeiești.
Chiar dacă nu sunt o categorie specială în Biserică, adică în organismul unitar și unic al comunității de credință, tinerii merită, așa cum sugerat mai sus, o atenție aparte. De ce? În primul rând pentru că, în contextul cultural și ideologic actual, transmiterea datelor credinței este din ce în ce mai dificilă, mai ales în rândul tinerilor expuși unui mediu comunicațional agresiv. În al doilea rând, cât mai simplu formulat, Biserica se află în faţa uneia dintre cele mai nemiloase provocări: salvarea de la autodistrugere a tinerilor şi apropierea lor de Hristos. Ultimele două decenii post-totalitare au demonstrat că tinerii sunt acea componentă pe cât de importantă pe atât de vulnerabilă a unei societăți marcată de o tranziție confuză, fără repere și în general refuzând valorile. Importanți din perspectiva stabilității viitoarelor strategii politice şi economice, tinerii sunt în același timp „clasa socială” cea mai fragilă în faţa presiunilor multiple pe care le exercită mediul public de azi. Dată fiind „concurenţa” neloială exercitată de mediul în care tinerii îşi desfăşoară activitatea, Biserica trebuie să își concentreze forţele proprii, mai cu seamă la nivel parohial, astfel încât să ofere alternative, să invite credibil la experiența vieții în Hristos.
Cultura vieții versus cultura morții
Provocarea pastorală pe care o reprezintă generațiile tinere de azi pentru Biserică și slujitorii ei, unii „îmbătrâniți” în lipsa de sensibilitate sau în comoditate, este așadar dublă: „dezincriminarea” tinerilor (de genul reproșurilor care încep cu inevitabilul apel la o memorie selectivă, „pe vremea mea...”) și luarea preocupărilor și frământărilor acestora cât mai în serios cu putință. Ispitele cu care se văd confruntați tinerii de azi sunt de regulă arhicunoscute, dar mai puțin se discută despre cum pot fi ele evitate sau depășite. Pentru o corectă diagnoză, trebuie să pornim de la miez spre coajă.
Impasul sufletesc major pe care îl observăm la elevii şi studenţii de astăzi, din învăţământul laic și teologic deopotrivă, rezidă în lipsa rugăciunii şi a înţelegerii mesajului evanghelic ca „manual” al trăirii în Hristos, un mod de viață din care izvorăsc curăţenia trupească și interioară, onestitatea, frumuseţea, iubirea şi echilibrul, camaraderia de calitate, setea de cunoaștere și, treptat, maturitatea. La nivelul percepției publice, tinerii sunt proiectați de cele mai multe ori în contexte negative. De pildă, în ultimul timp se mediatizează şi implicit se vorbeşte mult, chiar prea mult, despre valul de sinucideri în rândul tinerilor. Acum trei-patru ani ne confruntam cu un fenomen de acest fel la Târgu Jiu. După ce televiziunile au difuzat cu o plăcere morbidă imaginile filmate clandestin la spânzurarea lui Saddam Hussein, s-au înregistrat în jur de şaptesprezece sinucideri în rândul copiilor. Cel puțin așa reieșea din buletinele de ştiri. Pentru a rămâne în aceeași zonă, numai în 2011 în judeţul Olt au fost înregistrate peste şaptezeci tentative de sinucidere, atât în rândul tinerilor cât şi al adulţilor. Fără a culpabiliza exagerat mass media, cert este că modelul negativ este mult mai intens mediatizat decât normalitatea, tânărul sinucigaș fiind mai prezent pe ecranele de televizor decât exemplul unui olimpic la matematică. În logica succesului mediatic de azi, a te sinucide este o cale mult mai simplă de a „da lovitura” decât de a fi bun la învățătură. Să mai adăugăm aici și mediul social al fiecărei familii, faptul că sinuciderea este limbajul fatal prin care cineva dorește să ne comunice o neîmplinire sau angoasă.
Tot în ultimii ani, statisticile atestă înmulțirea printre tineri a consumatorilor de droguri. Motiv pentru Mitropolitul Bartolomeu, de fericită memorie, de a adresa în ultimul său mesaj pastoral, de Crăciun 2010, apelul insistent, aproape dramatic, către părinți de a veghea la sănătatea interioară și trupească a copiilor lor. Același mare ierarh, într-o predică din Catedrala clujeană, lansa un îndemn la prima vedere paradoxal, nemaiîntâlnit la un înalt slujitor al Bisericii. Adresându-se în mod special tinerilor, acesta le spunea cu fermitate și încurajare: „Trăiți-vă tinerețea!”, adăugând imediat: ”Dar să o trăiți în așa fel încât să nu vă fie, la bătrânețe, rușine de voi!”.
Din nefericire, unii tineri înțeleg să își trăiească altminteri tinerețea. Chiar dacă nu consumă drogurile „hard”, nu puțini tineri ajung să fie dependenți de altele care se bucură de o acceptanță socială mai mare, precum etnobotanicele și alcoolul. Acesta din urmă este, în fapt, cel mai accesibil drog, inclusiv în dulapul de acasă, în atelierul de tâmplărie al unchiului sau în magazinul de lângă școală. Combinația dintre teribilism, spirit viciat de grup, derută și protest neasimilat intelectual produce la urmă un „cocktail” exploziv. Alcoolismul juvenil concurează între timp același fenomen printre maturi. Iarăși, precum în cazul sinuciderilor, și de data aceasta avem de-a face cu un mesaj indirect pe care trebuie să îl descifrăm. Orice exces ascunde o dezamăgire, exprimă un dezechilibru produs și întreținut cu mult înainte ca să se manifeste zgomotos în afară. Iată de ce nu este suficient să reproșăm astfel de comportamente, să subliniem caracterul lor ireprobabil și să înăsprim sancțiunile. Evident, mediatizarea obsesivă nu poate contribui la eliminarea unor astfel de practici. Dimpotrivă. Prin impactul mediatic, cultura morții câștigă pentru tinerii debusolați în atractivitate.
Din punctul de vedere al angajamentului social al Bisericii, este vădit faptul că proiectele filantropice din prezent sunt bune, dar nu suficiente. Ele nu ajung nemijlocit la tineri înainte ca aceștia să facă gesturi ireparabile. Mai cu seamă în mediul urban, marcat de anonimatul personal și de multitudinea de ispite, Biserica este prea puțin prezentă, proiectele ei de asistență acoperind doar o mică parte din nevoia de consiliere, dialog, îndrumare și veghe. Cât despre mediul rural, profund dezechilibrat demografic, aici asistăm parcă neputincioși la un proces de descompunere alertă a autorității morale a spațiului public, faptul că te „știe” sau te „vede” tot satul fiind pentru tineri pur și simplu „cool”. În absența de multe ori a părinților, plecați la muncă în străinătate, a dascălilor sau chiar a școlii, mutată în centrul de comună, satul românesc este din păcate „locul unde nu se îmtâmplă nimic (bun)”.
Ce este de făcut?
Primul și cel mai important pas este recunoașterea existenței acestor crize. Faptul că nu cunoaștem în cercul nostru de prieteni sau enoriași tineri consumatori de droguri nu înseamnă că problema nu există. La fel, faptul că, din fericire, majoritatea tinerilor știu totuși să își trăiască responsabil tinerețea nu înseamnă că trebuie să fim surzi la chemarea celor care se scufundă în mizeria unei societăți prea puțin atente și din ce în ce mai egoiste. Rubrica pe care o inaugurăm azi în revista „Renașterea” se dorește o minimă contribuție la conștientizarea complexității vieții tânărului în lumea de azi. În mod concret, o să încercăm să trecem în revistă aspecte precum incultura accentuată, lipsa lecturilor formatoare, hedonismul și consumismul, ateismul și materialismul, lipsa de maturitate în viața afectivă și sexualitatea precoce, adicțiile de tot felul, de la droguri la jocurile electronice, pornografia și marea boală a tinerilor, nebănuită de către cei mai mulți maturi: singurătatea. Acest inventar nu se dorește o listă de acuzații. Mai mult decât atât, nădăjduim să decriptăm o parte din universul mare al unor oameni considerați în mod eronat „mici”, să înțelegem cum Biserica poate găsi cu ei un limbaj comun prin care adevărul și frumusețea Evangheliei lui Hristos să fie transmise pentru a fi trăite.
Rev. Renasterea iunie/2011
