Jean-Claude Larchet : IUBIREA (PORUNCITA) NU ESTE UN SENTIMENT, O EMOTIE

sensul vietii-Bartolomeu Anania (2009)

Sfantul Grigorie Palama

Ultima carte a lui Jean Claude Larchet a fost publicată

LANSARE DE CARTE

Luni, 21 noiembrie 2011, orele 18.00, la Librăria Book Corner din Cluj-Napoca, bdul. Eroilor, nr. 15, va avea loc lansare cărții filosofului şi teologului Nicolae TURCAN:

Credința ca filosofie. Marginalii la gândirea Tradiției

(Cluj-Napoca: Eikon, 2011, colecția Theologia Socialis 15)

Vor prezenta: Andrei Marga, Ștefan Iloaie, Radu Preda și Vasile G. Dâncu.

DEZBATERE

Un nou volum aparut in colectia „Traditia crestina”: Omilii la statui de Ioan Gura de Aur

La sfirsitul secolului al IV-lea, intr-o capitala de provincie a Imperiului Bizantin, se petrece un eveniment ce prevesteste nenorociri: intr-un gest de sfidare, statuile familiei imperiale sint puse la pamint. 
Crima de lezmajestate este evidenta, si multe orase ale Imperiului fusesera pedepsite pentru fapte mai putin indraznete. Orasul este cuprins de panica, in asteptarea pedepsei imperiale. Multi isi parasesc locuintele; conducerea politica a cetatii este aruncata in inchisoare. Odinioara plin de viata, orasul se pustieste; unii se refugiaza in biserica. Acolo, un tinar preot cu numele Ioan va tine 21 de predici, menite sa redea comunitatii crestine speranta. Speranta salvarii cetatii, dar si speranta izbavirii religioase. 

Un nou volum aparut in colectia „Traditia crestina”: Omilii la statui de Ioan Gura de Aur

Editura Polirom publica un nou titlu, in editie bilingva, in colectia „Traditia crestina” (colectie coordonata de Adrian Muraru si initiata de Ioan-Florin Florescu) ce se adreseaza studentilor si profesorilor de la facultatile de teologie, teologilor, precum si publicului larg: Omilii la statui (2 vol.) de Ioan Gura de Aur, cu un studiu introductiv, traducere si note de Adrian Podaru.
Omiliile vor stringe un public impresionant: episoadele din viata cotidiana a Antiohiei sint dublate de secvente parenetice, de imbarbatare. Si totusi, va fi salvata Antiohia?

„Cind cei trimisi de imparat pentru examinarea celor intimplate au instituit acel tribunal infricosator si i-au chemat pe toti sa dea socoteala de faptele indraznite, si toti se asteptau la diferite feluri de moarte, atunci monahii, cei ce locuiesc crestele muntilor, si-au aratat filosofia lor. Desi stateau inchisi de ani multi in colibele lor, si desi nimeni nu i-a indemnat, nimeni nu i-a sfatuit, cind au vazut un nor atit de mare inconjurind orasul, si-au parasit corturile si pesterile si au curs din toate partile ca niste trimisi care veneau din cer. Si puteai sa vezi atunci orasul semanind cu cerul, peste tot aratindu-se acei sfinti, consolindu-i doar prin infatisarea lor pe cei indurerati si conducindu-i spre tot dispretul fata de [aceasta] nenorocire. Caci cine, vazindu-i pe aceia, n-ar fi luat in deridere moartea? Cine n-ar fi nesocotit viata?”

Ioan Gura de Aur (Hrisostom) (cca 344-407) a fost unul dintre marii Parinti ai Bisericii Rasaritene, cunoscut pentru elocinta cuvintarilor sale publice si pentru denuntarea abuzurilor de autoritate din Biserica si din Imperiul Roman; episcop de Constantinopol (398-404). Autor al principalei liturghii ortodoxe care-i poarta numele. Cele mai valoroase lucrari ale sale sint Omiliilela diferite carti ale Bibliei. Exilat in mai multe rinduri, a murit in cele din urma in drum spre Pithyos.

„Şcoala” după Şcoală

            Aşa cum ne punem problema continuării „Liturghie după Liturghie” suntem îndreptăţiţi să ne întrebăm dacă se poate vorbi despre o „Şcoală după Şcoală”. Frecvenţa ştirilor ce au ca subiect „Şcoala” e uneori împovărătoare şi de cele mai multe cu un substrat pesimist. Că vrem sau nu vrem „clasă de reflexie”, că e potrivită sau nu „clasa pregătitoare”, că vor fi sau nu titularizările la dispoziţia directorului, că vor „ameţi” sau nu profesorii de la număratul absenţelor etc. Toate acestea ocupă ore întregi pe micile ecrane, aducând în faţa telespectatorilor oameni de toate categoriile, pricepuţi la toate, însă toţi cu un numitor comun: atingerea interesului personal şi de grup. Or, în această goană nebună după voturile de anul viitor se scapă din vedere o problemă extrem de gravă: prezenţa minorilor în baruri. Şi totuşi, mai sunt şi altfel de ştiri! Cu o lună în urmă, la TV era prezentat cazul unei grădiniţe ce îşi împărţea curtea cu terasa unui bar local. Ea a trecut neobservată, nimeni nu s-a sesizat, nimeni nu a organizat Talk show-uri pe temă, întrucât, probabil li se părea lipsit de imortanţă: o grădiniţă lângu-n bar?! De fapt ştirea n-a fost decât o mică frântură dintr-o realitate mult mai dură asupra căreia aş dori să ne oprim.

            Consumul de alcool în rândul minorilor a crescut alarmant în ultimul deceniu. Un simplu click pe www.espad.org ne ajută la conturarea unei imagini cât mai conforme cu realitatea. Începând cu 1991 legislaţia pe temă s-a înmulţit şi înăsprit, însă cazurile de comă la copii şi adolescenţi au crescut fără ca vinovaţii să fie depistaţi şi traşi cu adevărat la răspundere. În fapt aici apare şi o dilemă: cine este responsabil pentru asemenea nenorociri? Legislaţie avem; şcoala promovează valorile educative; ONG urile spun şi ele ceva; Biserica a luat şi ia atitudine prin predicile duminicale şi prin cateheze îndeamnând la rugăciune şi cumpătare. Aşadar, pare că toate lumea îşi face treaba. Şi atunci ne întrebăm, cât se poate de legitim, care este cauza acestor comportamente? De ce, totuşi, copiii sunt tentaţi să consume alcool, să fumeze sau să se drogheze? Se spune că pe copil, cum îl creşti, aşa îl ai. Şi în parte este adevărat. În urmă cu două săptămâni am fost într-o şcoală din apropierea Clujului ce poartă nume de sfânt şi unde populaţia majoritară este romă şi fără ocupaţii. Şcoala numără cu puţin peste 150 de copii. Chipurile lor triste, încercănate şi obosite înainte de vreme, ca să nu mai vorbim de vestimentaţie,  m-au făcut să întreb profesorii despre climatul socio-religios al localităţii. Din nefericire, aşa cum spuneam, părinţii nu aveau locuri de muncă stabile, erau şomeri majoritatea sau lucrau sezonier. Dar pentru ca situaţia lor să fie dramatică cu adevărat mulţi aveau probleme cu alcoolul. Într-o astfel de situaţie era greu de crezut că educaţia de la şcoală era continuată fericit şi în familie. Ba mai mult, unii dintre copii după ce ieşeau de la şcoală în loc să meargă acasă, să mănânce, să se odihnească sau să-şi facă temele se alăturau părinţilor ce-şi înecau amarul la crâşma din sat. Iată pe scurt o realitate, nu o ficţiune şi care impune o întrebare de bun simţ: ce se va întâmpla cu aceşti copii?

            Un sumar exerciţiu de imaginaţie ne va ajuta să-i proiectăm pe aceşti copii peste ani. Dacă prezenţa copilului în Biserică, nu-ţi garantează dar îţi oferă toate ingredientele formării unui caracter sănătos al copilului creştin, „Barul” nu-ţi garantează dar îţi oferă toate ingredientele formării unui ratat. „Şcoala de după şcoală” e de un impact mult mai puternic şi foloseşte tehnici mult mai „rodnice” pentru formarea copilului. Să nu uităm că într-un astfel de cadru se consumă alcool cu nemiluita. Nu se teoretizează, ci se practică. Aceasta pe fondul unor discuţii, adesea triviale, şi pe fondul muzical al unui canal de manele cu versuri deocheate. Unde mai punem că ajunşi odată acasă şi având „tupeul” să ceară mâncare sunt bătuţi sau ignoraţi întrucât ultimii bani au fost consumaţi pe alcool. Imaginea se apropie de romanele lui Charles Dickens sau Victor Hugo. Puţin mai este ca aceşti copii să fie exploataţi. Aşadar ce se poate întâmpla cu aceşti copii? E simplu. Majoritatea sunt delincvenţii de mâine sau chiar de astăzi. Sunt cei care vor constitui o nouă generaţie de alcoolici, drogaţi şi inadaptaţi social. În consecinţă ne întrebăm, deloc retoric: oare nu vom da seama înaintea lui Dumnezeu pentru eşecul acestor copii? Oare cine este salvarea lor?

            Programele sociale sunt susţinute şi nu prea de stat, iar în unele cazuri asistenţii sociali sunt acolo doar cu numele. Şi totuşi nu cred că banii ar fi rezolvarea absolută, doar sunt şi copii din familii înstărite care se confruntă cu acelaşi tip de dependenţe. Credem că înainte de orice acest grup ar avea nevoie, la fel ca părinţii lor de puţină afecţiune, omenie şi un altfel de educaţie. Au nevoie de implicarea noastră directă, de asistarea lor din partea întregii comunităţi. Biserica le poate oferi ceea ce nimeni nu poate. Credeţi că ar fi nepotrivit ca oamenii Bisericii să gândească nişte campanii, urmate de programe de asistare a copiilor cu asemenea probleme? Credeţi că ar fi nesatisfăcător pentru un profesor de religie să insiste mai mult pe educaţia unui astfel de copil în „detrimentul” aparent al celorlalţi? Oare n-ar trebui să ieşim în întâmpinarea lor şi să le deschidem porţile bisericilor pentru a le închide cele ale barurilor? Dumnezeu cunoaşte cu siguranţă calea, dar noi avem datoria să ne aducem aminte că suntem meniţi celor „bolnavi” şi nu celor sănătoşi, întrucât „Adevărat zic vouă: Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut” (Mt. 26, 45).

Două drumuri „asemănătoare” dar nu „identice”: socializarea şi comuniunea

        

            Retorica febrilă cu privire la revoluţia tehnnologică fără precedent datorată, chipurile, eliberării omului de sub „jugul” Bisericii, încearcă să întărească sentimentul autonomiei faţă de orice sentiment religios şi mai ales faţă de Dumnezeul predicat de Bisericile istorice. În pofida eforturilor susţinute de secătuire duhovnicească „omul nou” reclamă nevoi spirituale, interioare pe care „materia”, în mod ironic (sau poate nu!), nu i le poate satisface. În  situaţia dată, ar fi potrivit să ne oprim asupra unei componente, ce-i priveşte pe tineri şi adulţi deopotrivă, asupra unei dimensiuni funciare  omului: „comuniunea” dar care are ca variantă secularizată: „socializarea”. Prezenta abordare încearcă analizarea unei stări de fapt, a unei situaţii pe care o traversăm şi care se încadrează în binomul „socializare – comuniune”. Astfel ne întrebăm mai mult sau mai puţin retoric: „Ce oferă „lumea” omului însingurat?” sau „Ce alternativă are Biserica pentru omul secularizat?” „Îi este omului modern lămurită diferenţa dintre socializare şi comuniune?”

            Atât înainte de ’89 cât şi după, omul a fost împins prin cele mai perfide mijloace spre un izolaţionism care să folosească unui cerc restrâns de indivizi. S-a încercat o robotizare, o artificializare a lui. Numai că omul în esenţa lui este o creatură comunitară şi mai presus de orice este persoană. Acest aspect l-a făcut şi îl face pe om să fie superior tuturor celorlalte vieţuitoare, şi, mai mult decât atât, îl plasează pe el drept „coroană a creaţiei”. Aşa se facă că omul, în firea sa, a simţit nevoia de „socializare” de „întâlnire” cu celălalt. Lumea, supertehnicizată şi tehnolocizată, ce ne-a invadat viaţa după ’89, l-a prins pe creştinul ortodox cu ambele picioare în aer, cu vocea piţigăiată (nevenindu-i nici lui să creadă) strigând: „Libertate!”. Pe cât au fost speranţele de mari, pe atât şi dezamăgirile. Nici acest tip de viaţă nu a venit cu îmbunătăţiri majore, ci cu o artificializare a trăirii interpersonale. „Chat”-ul a avut încă din anii 90 un succes extraordinar la consumatori şi mai ales la tineri. Singurul impediment în acei ani era penuria pe care o traversa România şi care nu permitea achiziţionarea unui computer. Creşterea puterii de cumpărare şi implicit accesibilizarea Internetului au făcut ca la noi, după paradigma occidentală, „reţelele de socializare” gen Hi5 sau Facebook să „explodeze”. Posibilitatea de a vorbi cu cineva care nu te cunoaşte, şansa de a fi cel pe care tu îl vrei şi-l imaginezi, frustrările aduse de disproporţia dintre exspectaţă şi oferta finală, forţa extraordinară a acestor forme de comunicare de a introverti oamenii au dus la dezvoltarea curentă.

            Or,  firesc este să ne întrebăm de ce? De unde setea aceasta de comunicare? Ce stă în spatele acestor proiecte încât au atât de mult succes? Cel mai probabil e vorba de o nevoie simplă, primară, pe care „creatorii” reţelelor amintite au exploatat-o într-o manieră genială: „comuniunea”. Dar, pentru că ei nu pot oferi „comuniune”, oferă „socializare” şi o interesantă formă de comunicare, că doar se numesc „reţele de socializare”. Aşa că filosofia lor e simplă: „oamenii au nevoie de comuniune noi le oferim socializare” că tot e vorba de întâlnirea cu celălalt. Numai că aici semnalăm o mică problemă. Comunicarea reală, aşa cum ne ajută să înţelegem şi termenul latin, nu se poate face decât între două persoane cu o identitate clară şi care se întâlnesc în mod real, în timp ce socializarea nu comportă dimensiuni de o asemenea profunzime.

            Pentru a nu lungi prea mult discuţia e nevoie de circumscrierea celor doi termeni în logică acestui eseu. „Socializarea” înseamnă integrarea într-o societate de indivizi, într-o colectivitate în timp ce comuniunea înseamnă împărtăşirea şi reciprocitatea iubirii. Ambele au nevoie de „om”, dar numai una are nevoie şi de iubirea lui; ambele încearcă umplerea unui gol, însă numai una reuşeşte în mod real.  Socializarea se potriveşte foarte bine omului secularizat ea nu reclamă sentimente curate, sincere. Jocul de rol îi este specific. Fiinţa socială adoptă comportamente, obiceiuri, moduri de viaţă care deşi nu i se potrivesc îl definesc ca individ al unei grup social. Comuniunea nu poate fi văzută în afara logicii soteriologice în timp ce socializarea nu are ca scop mântuirea ci satisfacerea unor nevoi imediate şi egoiste. Nu cred că mai e cazul să remarcăm că, setea omului de comuniune se traduce, în zilele noastre, în două tipuri de manifestare pe care unii ar dori să le înţelegem ca nivele de civilizaţie. Unul cu rădăcinile înfipte în „Agora” antică, socializarea în „Mall”, o reală „cultură a Mall-ului” (subiect ce va constitui obiectul unui articol viitor), iar celălalt, ca formă ce acum este exersată pentru prima dată, ce se traduce în reţelele de comunicare gen Hi5 sau Facebook etc.

            Fără a mai accentua linia paralelă pe care „socializarea” o menţine faţă de „comuniune”am putea conchide că omul se află la o răscruce fără precedent. Are în faţă, şi aici mi-aş permite să fac o comparaţie, „mărul” şi „plicul cu concentrat de măr”. S-ar putea ca ambele să aibă acelaşi gust, însă finalitatea cu siguranţă nu este aceeaşi. Ce ne rămâne nouă de făcut e să-i atenţionăm pe tineri şi pe credincioşi din amvon sau de la catedră, asupra pericolelor care-i pândesc în urma folosirii excesive şi iraţionale a acestor „canale de comunicare” care nu-i „cuminecă”. În ce măsură îşi mai poate reveni omul din acest „alunecuş”? Cât de gravă este situaţia în care ne aflăm? Rămâne ca timpul să decidă, iar noi să ne rugăm. Şi pentru că ar fi impropriu să formulăm nişte concluzii ne vom referi la cuvintele Mântuitorului, în care se ascunde o parte din „taina fratelui”: „Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (In. 17, 3).

Publicat în Renaşterea, octombrie/2011, p.6.

            

           

            

DEZBATERE: Credeţi că ar trebui ca preoţii să se implice în viaţa politică?

Ultimele date oferite publicităţii prin ZF România, arată că peste 45% dintre români consideră că implicarea liderilor religioşi în viaţa politică a cetăţii ar ajuta la îmbunătăţirea situaţiei în ţară.
Ce părere aveţi? 
Credeţi că ar fi necesară o prezenţă mai accentuată a reprezentanţilor Bisericii în deciziile politice?
Consideraţi că este benefică neutralitatea clerului în faţa deciziilor politice?

Biblia ca paradox: o „carte” citată și cântată, dar nu citită

Pr. Liviu Vidican-Manci

liviuvidican@yahoo.com

             

            E luna începutului de an şcolar, iar una dintre constatările recurente, făcută și de sondajele sociologice, legată de stadiul educaţiei şi culturii tinerilor se referă la raportul cu cartea, cu lectura. Nu se mai citește „ca pe vremuri”, adică pe timpul generațiilor anterioare, lipsite de televizor și internet. Comparația improprie dintre tinerii „de azi” și cei de ieri se înfundă de regulă în retorica decadenței, a deculturalizării etc. Sigur, ca de atâtea ori, o parte de adevăr există și aici. Este adevărat că, în România ultimelor două decenii, dar și la nivel european, se înregistrează o scădere constantă a „consumului” de carte (dar și de presă tipărită), că există o concurență inegală între literă și imagine, că prizonieratul în fața televizorului este preferat timpului din bibliotecă. Cu toate acestea, remediul nu poate fi lamentația, ci efortul redescoperirii unei culturi a cărții. Or, din acest punct de vedere, Creștinismul nu este denumit întâmplător, alături de Iudaism și Islam, „religie a cărții”.  Altfel spus, urmarea lui Hristos are o componentă livrescă (în sensul larg al termenului) constitutivă: Tradiția este un permanent proces de dare mai departe a unor texte, experiențe, stări. Viața Bisericii nu ar fi completă fără biblioteca ei formată în cele două milenii, dintre care „volumul” de căpătâi, cartea cărților, este Sfânta Scriptură. Ei bine, înainte de a acuza pe tineri, să ne întrebăm critic dacă în propriul nostru mediul bisericesc se mai citește. Concret și plecând de la cartea cu cota de înregistrare „1”, se mai citește Biblia? Nu cumva suntem în fața unui paradox? Cartea cărților este citată și, liturgic vorbind, cântată, dar nu și mereu citită, cercetată. Doar după ce am semnalat această stare de fapt credem că putem să trecem mai departe și să ne întrebăm, deloc retoric: „Se mai citeşte astăzi?”, „Îi foloseşte tânărului lectura?”, „Ce ar trebui să citim?”, „Ce rol ar trebui să aibă preotul în promovarea cărţii?”

            Se mai citeşte astăzi?

            „Cititul” a ajuns un motiv serios de îngrijorare în ultima perioadă. Aşa se explică manifestele pentru lectură cum ar fi Cărţile care ne-au făcut oameni (ed.Dan C. Mihăilescu, Humanitas, Bucureşti 2010) sau Care-i faza cu cititul (Art, Bucureşti, 2010). Faptul cantitativ că nu se mai citește „ca pe vremuri” nu este un indicator suficient. Ar trebui să ne întrebăm ce anume nu se mai citeşte? Sau: Raportat la ce perioadă nu se mai citeşte? Se pare că nu se mai citeşte literatură „grea”. Nu mai sunt citiți Dostoievsky, Tolstoi sau Balzac, Rebreanu, Preda sau Eliade, dar se citeşte Magazinul de sinucideri, Prima mea beţie ori Primul meu fum. Dacă ofertele editurilor sunt extraordinar de bogate, iar punctul de raportare este, în mod clar, o societate care, deşi atît de apropiată istoric, este atât de îndepărtată cultural, concluzia ar putea fi sumbră: tinerii fie nu citesc, fie citesc prost. Şi într-un caz şi într’altul purtăm, ca mentori, partea noastră de vină. E limpede că nu ne interesează atât de mult cât se citeşte, ci cum şi ce se citeşte or, aici apare îngrijorarea. Problema tinerilor de astăzi nu pare a fi una de potenţial, ci de atitudine faţă de cultură, carte şi, de ce nu, Biserică. Dispreţul faţă de cei care citesc, lipsa unei conştiinţe minime a lecturii, confundarea culturii cu subcultura par a fi probleme mult mai delicate decât necititul în sine.

De la carte la Biblie  

            În acest caz ne punem întrebarea, de altfel legitimă,  „Ce trebuie să citească, în mod obligatoriu, un tânăr? Dificultatea oferirii unui „menu” de lectură e intuibilă şi asemenea reţete nu sunt de preferat dacă se ţine cont de subiectivismul cititului. Şi totuşi, în „bibliografiile” oferite de unii dintre autorii lucrării Cărţile care ne-au făcut oameni, ne atrage atenţia o carte, pe care nu numai că am putea să o oferim spre citire ca slujitori ai Bisericii, ci, se impune, să o prezentăm în faţa credincioşilor ca „paradis preafrumos”, după sintagma Sfântului Ioan Damaschinul, ce trebuie cunoscut.

            Aproape toate cărţile sunt valoroase dar, „Sfânta Scriptură”, „Biblia” sau „Cuvântul lui Dumnezeu” este cartea unde se află „ştiinţa cea adevărată” (Sfântul Ioan Casian, Scrieri alese, PSB 57, Bucureşti, 1990, p.558). Sigur că acestei minunate „Cărţi” i s-ar putea adăuga, iar în cazul preoţilor şi profesorilor de religie nu încape discuţie, Filocaliile şi Patericul, ca mărgăritare ale unei îndelungate Tradiţii creştin-ortodoxe, dar scopul principal rămâne sensibilizarea credincioşilor ortodocşi faţă de Biblie, ea impunându-se ca singura lectură obligatorie.

Atelierele biblice – mediul provocării la citit

            Ne întrebam ce să citim şi am găsit răspunsul: Sfânta Scriptură. Dacă literatura română şi universală sunt „apanajul” filologilor, responsablitatea lor, a oamenilor de litere, cartea duhovnicească şi cu precădere Sfânta Scriptură trebuie puse la sufletul tinerilor de către preoţi şi profesorii de religie. „Atelierele biblice” sunt doar una din multele soluţii prin care putem să oferim bucuria lecturii. E important de precizat că în Biserică nu căutăm o intelectualizare, o raţionalizare excesivă a credincioşilor, dar nici o spălare de creier cum ar insinua unii. Scopul Bisericii ca „Şcoală” este acela de a pune în sufletul credinciosului hrana cea adevărată care are ca finalitate unirea cu Hristos, de a descoperi şi pune în valoare comoara îngropată în ţărâna multimilenară a creştinismului ce transcede acest neam.

            Ca dominantă a misiunii creştine preoţii şi profesorii ortodocşi au datoria de a educa tinerii în duhul Scripturii şi al Tradiţiei. Tinerii merită să ştie la ce foloseşte lectura Scripturii. De ce se numeşte Biblie? Ce taine ascunde. De ce trebuie întreabat preotul asupra „locurile obscure” şi care sunt riscurile interpretării „după ureche”? De ce avem un Vechi Testament şi un Nou Testament? De ce afirmăm că Iisus Hristos este Mântuitorul? Motivaţiile pot continua, acestea fiind doar câteva exemple alese la întâmplare. Să nu ni se pară banale, o simplă aplicare a chestionarului va releva lucruri neaştepate şi o incultură biblică menită să îngrijoreze.

            Iar, dacă nu vom fi convigători folosind exemplele sfinţilor, care au citit Scripturile şi s-au mântuit prin ele, dacă niciunul dintre teologii contemporani ce prin lucrările lor au promovat importanţa lecturii „Bibliotecii Creştinismului” (Enzo Bianchi sau John Breck s.a.), poate vom reuşi pornind de la prezentarea impactului pe care l-a avut Biblia asupra unor cunoscuţi oameni de cultură ca Andrei Pleşu, Ion Vianu, Ioana Pârvulescu sau Ştefan Câlţia, câţiva dintre cei ce au afirmat răspicat importanţa Sfintei Scripturi în evoluţia culturală şi spirituală a unui om, şi, de ce nu, a unui popor. Adesea aceste exemple au o priză mai bună întrucât discursul bisericesc, pentru omul secularizat e adesea perimat şi greu de urmărit.

            În încheiere am putea spune că o cultură creştină nu este desăvârşită fără Biblie şi o viaţă duhovnicească nu poate începe fără Cuvântul revelat. Însă conştientizarea acestui adevăr şi asumarea maximă a misiunii pe care o implică, va începe de la modul cum vom şti să ne motivăm credincioşii (tineri sau vârstnici), de la schimbarea unei mentalităţi păguboase care consideră predica duminicală sau ora de religie suficiente pentru a deschide inimile şi minţile spre „Cuvântul lui Dumnezeu”. Or, este demonstrat că în bisericile unde se predică des, unde se desfăşoară „Ateliere biblice” sau „Seri biblice”, în şcolile unde pe lângă ora de religie profeorii au şi alte activităţi de genul studierii textului sacru, credincioşii (şi aici îi cuprindem pe toţi, de la mic la mare) sunt mai dinamici, mai numeroşi şi mai apropiaţi de valorile perene creştine. Şi, să nu uităm, cunoaşterea Ortodoxie începe cu citirea Scripturii şi transformarea ei în rugăciune.

Pentru CASETĂ

„este peste putinţă să merite darul adevăratei ştiinţe acela care studiază numai pentru a căpăta laudă” (Sfântul Ioan Casian, Scrieri Duhovniceşti, PSB 57, p. 558)

„Sfânta Scriptură ni s-a dat de Dumnezeu, ca nişte epistole, prin care ni se face cunoscut darul ceresc ce vine din esenţa Dumnezeirii Sale făgăduit tuturor, căci „El ne-a hărăzit mari şi preţioase făgăduieli, ca prin ele să vă faceţi părtaşi dumnezeieştii firi” (II Petru 1,4). „Dar dacă omul nu se apropie, nu cere şi nu primeşte, nu-i serveşte la nimic citirea Scripturilor, ba dimpotrivă se face vinovat de moarte, pentru că n-a voit să primească de la Împăratul ceresc darul vieţii, fără de care este cu neputinţă să obţină viaţa ce nu trece, care este Hristos” (Sfântul Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhovniceşti, PSB, 34, Bucureşti, 1992, p. 375)

„[...] Se tot spune că elevii nu citesc. Nu asta e grav. Nici atunci nu citeau de bună voie mulţi. [...] Elevii care nu citeau ştiau că au ceva de pierdut. Astăzi, prea adesea, ţi se râde în nas. Şi e păcat, cu atât mai mult cu cât - cum mi-a dovedit întâmplarea de a fi pus în situaţia să citesc zeci de jurnale scrise de elevi din toată ţara – adolescenţii au o libertate de gândire cum noi nici nu visam” (Cărţile care ne-au făcut oameni, p. 44).

Renasterea, septembrie/2011

Blogul Profesorilor de religie din Cluj!

Aceasta este adresa blogului destinat dialogării cu profesorii de religie şi a promovării activităţii acestora.

Tinereţea ca anotimp

Tinereţea ca anotimp

           

            Cât de sonore au devenit cuvintele Ecclesiastului: „Pentru orice lucru este o clipă prielnică şi vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer.2.Vreme este să te naşti şi vreme să mori; vreme este să sădeşti şi vreme să smulgi ceea ce ai sădit”(Eccl.3, 1-2)? „Marea trecere” rămâne învăluită în aura misterului şi a tainei, iar imposibilitatea evitării păşirii peste pragul final, şi ea, o evidenţă. Împotriva acestei certitudini omul „post-modern”, dominat de o închipuită atotputernicie, luptă cu cerbicie şi încearcă să demonstreze, amăgindu-se pe sine şi pe alţii, că moartea este doar o chestiune care, odată cu dezvoltarea tehnicii, va fi depăşită. O astfel de mentalitate, autosuficientă, a încercat diluarea adevărului şi a oferit alternative care, pe termen lung, s-au dovedit a fi devastatore, răsfrângându-se, cu predilecţie, asupra generaţiilor tinere, viaţa de aici devenind totul, iar cea viitoare o amăgire.

            Tinereţea este, dacă ar fi să folosim vocabule cu iz poetic, o primăvară mai mult sau mai puţin capricioasă. Este un anotimp al acumulării „razelor” educative, al primilor muguri, al florilor care aşteaptă tăcute căldura toridă a verii şi mângâierea brumei  în perspectiva maturizării fructului. E o perioadă plină de parfum, dar atât de fragilă încât un îngheţ de aprilie, o grindină de mai poate distruge întreaga acumulare, lăsând toate speranţele pentru anul ce urmează. Dacă natura permite un an „ce va veni”, ce se va repeta, viaţa are un sens unic şi irepetabil, drumul Eshatonului.

           

Educarea părinţilor, motivarea tinerilor

            Pare a fi limpede că ce nu creşte primăvara nu poate fi cules toamna. Dacă nu e cine să însămânţeze, chiar dacă sunt culegători, vor lipsi fructele. Cu alte cuvinte, tentaţiile venite din exterior, sunt doar o secvenţă din mutaţia, adesea fiinţială, a tinerilor. Înaintea acestor ispite (droguri, alcool, pornografie, etc) copilul se confruntă cu piedici mult mai greu de trecut.

             Pentru a fi mai limpezi trebuie să recunoaştem că adesea părinţii devin duşmanii principali ai propriilor copii, chiar dacă nicio clipă nu şi-au propus. Lipsa educaţiei religioase, morale, etice dacă doriţi, a adus o parte din tinerele generaţii în pragul „falimentului duhovnicesc”. Liceenii de astăzi sunt născuţi într-o perioadă în care avorturile au depăşit numărul naşterilor. Aparent, doar o problemă demografică, însă în adâncurile ei o problemă de neam, de fiinţă naţională, o stigmată pentru generaţii de generaţii.

            Dacă în tinereţea lor, cu bune sau rele, părinţii au avut „curajul” ca din trei, patru sarcini  să păstreze una, atunci răspunsul la întrebarea – „nevinovată” – „cu ce-am greşit,  Doamne, să pătimesc atât de la copilul acesta?” nu mai are nevoie de răspuns. Şi, poate că în acest cadru, s-ar impune o mică paranteză. Vina, în cazul avorturilor, este transferată, de cele mai multe ori, şi, într-un mod de-a dreptul meschin, asupra femeii. Or, indiferent cât de nevinovat pare soţul sau bărbatul în general, el este la fel de culpabil, ba poate chiar mai mult, întrucât adesea stă la baza deciziei de pruncucidere.

Acceptând această situaţie ar trebui să recunoaştem că suntem în faţa unei noi realităţi. Nu se poate să tratăm tinerii fără părinţi. Biserica are nevoie să pună la punct strategii de comunicare şi educare la toate palierele de vârstă. Într-o mică măsura a reuşit cu „Hristos împărtăşit copiilor”. Dar, oare, nu ar fi utili şi un program „Hristos împărtăşit părinţilor”? Or, ne este frică că adulţii sunt închistaţi în nişte tipare mentale de care nu se mai pot debarasa?

            Avem tinerii pe care-i educăm

            În lipsa conştientizării propriilor lipsuri, a unei smerenii fireşti, fiecare părinte emite pretenţii imposibil de acoperit. Dar în ce condiţii?

            Cine nu-şi doreşte copii sănătoşi, frumoşi, inteligenţi şi, nu în ultimul rând, cuminţi, adică morali şi cu frică de Dumnezeu? Numai cine nu ştie ce să ceară. În acelaşi timp, o simplă anamneză a propriei vieţi poate releva un trecut reprobabil, care ar putea constiui uşor argumentul că „nu toate ne sunt de folos” (I Cor. 6, 12). Din nefericire, aceiaşi părinţi cer de la urmaşii lor un comportament impecabil sau, la fel de grav, nu le impun nicio restricţie. Şi atunci apar, în mod legitim, următoarele întrebări: „În ce măsură putem obţine o educaţie curată când noi ca pedagogi am avut sau avem probleme de situare în Biserică şi societate?” „În ce măsură concentrarea noastră asupra calităţii tinerilor va reuşi să aibă rezultate pozitive, când acasă rămânem contra exemple?” Cât de mult se vor folosi copiii noştri de lipsa noastră de vigilenţă (cazul părinţilor permisivi), de aşa zisa libertate pe care le-o vom oferi, de vreme ce sunt pe punctul de a face aceleaşi greşeli ca şi noi, dacă nu mai mari.

            Adulţii, noi, cei care ne ocupăm de tinerele generaţii, obişnuim să fim extrem de categorici atunci când vine vorba de tineri. Îi împărţim fără să clipim în serioşi şi neserioşi, buni şi răi, inteligenţi şi proşti, frumoşi şi urâţi, omiţând nuanţele atât de necesare şi analiza matură. Genetica spirituală, moşternirea spirituală aşa cum o numesc unii teologi,  nu par a fi un simplu artificiu teologic. Şi aceasta în ideea în care Ieşirea, a doua carte a Pentateuhului, ne atrage atenţia asupra faptului că Dumnezeu blestemă până la al şaptelea neam, dar, binecuvintează până la al miilea neam, pe cei care, după caz, necinstesc sau cinstesc numele Său. Se pare că aşa cum lăsăm prin testament averile strânse de-a lungul unei vieţi, la fel, dar cu efecte mult mai importante, transmitem zestrea spirituală.

           

Adolescenţii un grup ignorat

            Revenind la „primăvara” vieţii am dori să zăbovim puţin asupra adolescenţei, situată în mijlocul „anotimpului”. Acest segment de vârstă este cu atât mai sensibil cu cât acum se înregistrează modificări majore la nivel fizic şi psihic. Se descoperă ca om, începe să dea importanţă felului în care arată, pleacă urechea la ceea ce spun ceilalţi despre el, devine irascibil din varii motive, îşi sudează primele prietenii serioase, într-un cuvânt păşeşte pe treptele către maturitate. Spuneam, totuşi, că este o perioadă sensibilă. Este o vreme în care este dispus să acumuleze cât mai mult posibil, are maximum de disponibilitate de aceea devine şi foarte vulnerabil.  Sfântul Vasile cel Mare, în „Omilia a XXII-a ” îndemna tinerii să fie ca albinele, să ia din toate florile pe care le colindă doar ceea ce este folositor, or, astăzi, la muntele de informaţii disponibile, tânărul are toate şansele să iasă în derivă. Aici ajungem din nou la sensibilul subiect al imposibilităţii de a vedea tânărul în afara familiei. Rolul părinţilor, pe de o parte, şi al Bisericii pe de altă parte este major în acest interval de vârstă, ei acţionând ca o imensă busolă în orientarea acestora.

            Trebuie, de asemenea, punctat faptul că ne face mare plăcere să lucrăm cu tinerii. Puţini sunt preoţii care nu au coagulat în jurul enoriei măcar un grup de copii. Numai că, din nefericire, aceste grupuri sunt formate din copii cu vârste cuprinse între 6-14 ani. La sat e clară cauza: nu avem licee, decât în foarte puţine zone rurale, dar la oraş? Perioada cea mai dificil de gestionat, adolescenţa, rămâne vulnerabilă.

Invitaţie la empatie

            La maturitate părinţii sunt pândiţi de două pericole majore, atunci când vine vorba de educarea copiilor: fie impun un regim cazon şi cer lucruri pe care nici ei nu le-ar putea împlini (ceea ce adesea duce la tulburări de comportament şi un cumul imens de frustrări), fie îşi lasă copilul în „voia sorţii” sub argumentul „şi eu am fost tânăr” sau „lasă-l să se bucure de viaţă” (ceea ce poate duce la libertinaj, efectele fiind arhicunoscute); calea de mijloc, adesea, este uitată sau neştiută.

            Misiunea Bisericii este şi aceea de a arătă că există alternativa „mai binelui”, că tinerii nu sunt o problemă prin prisma vârstei lor, ci se confruntă cu probleme, şi, adesea, cedează, tocmai din princina noastră ca părinţi. Lipsa unui minim exerciţiu de emaptizare cu ei, face ca de la o anumită vârstă dialogul să devină imposibil, să intre într-un picaj, adesea cu consecinţe dramatice. Disponibilitatea tânărului de a asculta şi acumula (dar nu în orice condiţii, orice şi oricum) şi maturiatatea, experienţa părinţilor pot crea punţi de legături peste instabila perioadă a adolescenţei. Tot în sarcina Bisericii cade şi invitaţia la educaţie religioasă a părinţilor sau la autoeducaţie, vitală în acest dialog.

            În încheiere, vă invit la un moment de reflexie. Să ne gândim la perioada pe care o traversează generaţiile tinere, la ispitele şi încercările lor, la exemplele pe care le oferim noi adulţii. Suntem, noi, întotdeauna exemple pentru tineri? Oare ce este mai greu pentru slujitorii Bisericii? Să condamne, să pedepsească sau să încerce să găsească soluţii? O simplă stare de empatie ar putea ajuta mai mult decât credem. Să nu mă înţelegeţi greşit, nu e nevoie să încercăm să ne transpunem în trăirile lor pentru a le scuza atitudinile, nici vorbă, ci pentru a le oferi răspunsuri şi alternative. Nu e nevoie să ne punem în pielea lor pentru a face un reminder al propriei primăveri, ci pentru a vedea că ceea ce le oferim ca modele, adesea, e perimat şi imoral. O minimă radiografie spirituală, o recunoaştere şi o asumare a ei, ar putea marca începutul rezolvării problemelor tinerelor generaţii.
publ.în rev.Renaşterea iulie/2011

Paul Evdokimov, Viaţa spirituală în cetate

Paul Evdokimov, Viaţa spirituală în cetate, traducere din limba franceză de Măriuca şi Adrian Alexandrescu, Ed. Nemira, Bucureşti, 2010, 240 pp. ISBN 978-606-8134-66-6.

            Apărută în toamna lui 2010 la Nemira, în colecţia coordonată de Răzvan Bucuroiu, Alfa şi Omega, lucrarea se doreşte, mai mult sau mai puţin declarativ, un omagiu faţă de cel care a fost unul dintre cei mai mari teologi ortodocşi ai veacului trecut, Paul Evdokimov. Traducerea trebuie văzută şi în lumina manifestărilor in memoriam teologului rus, desfăşurate sub oblăduirea Institutului Saint-Serge din Paris şi a revistei Contacts, în perioada 10-11 decembrie 2010, întrucât între 1951-1970 a predat la acest institut, iar opera lui este considerată de mare actualitate[1].

            Evdokimov este tradus, aşa cum remarca în prezentarea sa bio-bibliografică Michel Stavrou, în peste cincisprezece limbi printre care şi româna. Dintre cele mai cunoscute traduceri rămân Ortodoxia şi Iubirea nebună a lui Dumnezeu, la care se mai pot adăuga şi Femeia şi mântuirea lumii, Despre Sfântul Duh sau Înnoirea spiritului,toate ajunse cel puţin la a doua ediţie.

            Viaţa spirituală în cetate este un buchet de eseuri şi studii publicate de-a lungul anilor cu diferite ocazii, îndeosebi întâlniri ecumenice. Dacă speraţi la inedit în materie de publicistică evdokimoviană veţi fi dezamăgiţi, cartea nu este o noutate. Dacă doriţi un refresh al teologiei lui Evdokimov, recitirea unei sinteze, atunci nu ezitaţi să o răsfoiţi, bucuria revederii este garantată. Majoritatea studiilor şi eseurilor prezente, dacă nu chiar toate, vor putea fi regăsite în lucrări ce aparţin autorului şi au fost publicate în anii 50-70 iar mai târziu traduse şi în română. De exemplu capitolele Aşteptarea cerească a sfinţilor, Sfârşitul lumii sau Parusia şi Învierea pot fi regăsite, aproape mot à mot în lucrările Ortodoxia[2] (pp. 352, 356, 358) sau Iubirea nebună-a lui Dumnezeu[3] (pp. 84-85).

            Aşa cum ne-a obişnuit, temele abordate sunt dintre cele mai diverse: monahism, taine, ateism şi creştinism, dezbateri ecumenice, iubire, lumina şi întunericul, rai şi iad, eshatologie etc, de unde şi actualitatea operei.

            Spiritualitatea monahală (pp.15-45), asumarea ei de laici şi de monahi deopotrivă, reprezintă una din temele fundamentale ale eseului din debut, ocupând un loc aparte în economia cărţii. Vocaţia monahală, în înţelesul ei larg, este funciară creştinului. Autorul pledează pentru o spiritualitate monastică ce se poate consuma în polis şi nu izolat de el, argumentându-şi poziţia pe texte din Sf.Ioan Gură de Aur sau Sf. Nil (p.21).

            Taina luminii în Sfânta Scriptură (pp. 46-61) este un splendid eseu exegetic-nou-testamentar. Evanghelia după Ioan, dar cu deosebire Ioan 1, 5, dă ocazia autorului să construiască un adevărat excurs eshatologic cu frumoase alternări de cromatică spirituală: lumină-întuneric.

            Parusiei îi este dedicată şi ce-a de-a treia parte a cărţii, numai că de această dată mult mai aplicat. Viaţa de apoi; Parusia; purgatoriul sau realitatea rai-iad (pp.62-116) ocupă spaţii însemnate în corpusul lucrării. Într-o cheie lucanică autorul subliniază realitatea Împărăţiei lui Dumnezeu ce începe în noi înşine. O dată cu Întruparea se face pasajul de la timpul mesianic la cel eshatologic, pregustare a Împărăţiei.

            Dincolo de importanţa Tainei Persoanei umane (pp. 97-116) un loc aparte îl ocupă Harul Tainei nunţii, potrivit tradiţiei ortodoxe (pp. 117-137). Nunta nu ar trebui să fie altceva decât semnul iubirii împlinite şi scut împotriva desfrânării, autorul vorbind chiar despre un sacerdoţiu conjugal.

            Probabil cel mai provocator segment aparţine eseului Dimensiunea eshatologică a unităţii unde întâlnim un autor incisiv, franc şi bine poziţionat, dar în acelaşi timp cu evidente tendinţe ecumeniste. Dezbinarea Bisericilor poate fi socotită o izbândă parţială a iadului, al cărui duh este tocmai cel al dezbinării, şi, în acest caz, grija apostolică poartă în inima sa unitatea creştină.

            Exemplul unităţii este cel al sfinţilor întrucât pentru sfinţi unitatea nu este o problemă, căci teologia lor nu este cerebrală, ci emană din convorbirea directă cu Dumnezeu [...] (p. 234).

            Eseul se încheie cu un îndemn la unitate, o unitate atât de râvnită de Evdokimov care i-a atras şi atributul de ecumenist: nu calea este imposibilă, ci imposibliul este calea, cu Tatăl la capăt de drum (p.238).

            Suntem în faţa unei cărţi plăcute. Traducerea este una cel puţin bună, dacă nu foarte bună. Trebuie remarcată şi corectura care se apropie de impecabil. O bucurie pentru galeria cărţilor teologice chiar dacă nu aduce ceva nou.

            Două regrete pot fi exprimate vis-a-vis de editarea cărţii: a) pe pagina cu detaliile despre autor (p.2) avem neplăcuta surpriză de a vedea că traducătorul sau îngrijitorul ediţiei, consemnează că Paul Evdokimov a trecut în nefiinţă......!!! eroare care trădează diletantismul teologic şi lipsa de responsabilitate ca ortodox (dacă mai putem vorbi de un ortodox) ale celui care a făcut acele notiţe biografice; şi b) nu este nici măcar un rând care să-l avertizeze pe cititor că această lucrarea nu oferă studii noi, ci, eventual, fragmente noi, dar nu inedite, creând falsa impresie că suntem în faţa unor manuscrise descoperite ulterior şi publicate cu întârziere.

---

[1] http://www.orthodoxie.com/2010/12/un-colloque-international-sur-le-th%C3%A8me-paul-evdokimov-1900-1970-t%C3%A9moin-de-la-beaut%C3%A9-de-dieu-sest-d%C3%A9r.html  ultima accesare în 7 iunie 2011.

[2] Paul Evdokimov, Ortodoxia, trad. de dr. Irineu Ioan Popa, Arhiereu vicar, EIBMBOR, Bucureşti, 1996.

[3] Idem, Iubirea nebună a lui Dumnezeu, trad. prefaţă şi note de Teodor Baconsky, Anastasia, Bucureşti, 2009.

Tinerii in Biserica - o noua rubrica a revistei Renasterea

Tinerii în Biserică

           

Toată lumea ştie că tinereţea este perioada marilor descoperiri şi a dezamăgirilor pe măsură, a primelor lecturi şi pasiuni, a căutării modelelor şi a oscilării între siguranţă şi neîncredere în propria persoană, că este vârsta bravurii și a gesturilor inconștiente, a „nebuniilor” frumoase sau a celor dramatice. Pe scurt, tinerețea este secvenţa cea mai intensă din viaţa omului, cea prin care se acumulează trăsături și aptitudini care pot marca fundamental maturitatea. Nu întâmplător îi corespunde tinereții, în definiția căreia-i includem și copilăria, ciclul formativ, școlarizarea din etapă în etapă. Traducând o lungă tradiție sapiențială a Orientului, Ecclesiastul adresa îndemnul sugestiv: „Bucură-te, omule, cât eşti tânăr şi inima ta să fie veselă în zilele tinereţii tale şi mergi în căile inimii tale şi după ce-ţi arată ochii tăi, dar să ştii că, pentru toate acestea, Dumnezeu te va aduce la judecata Sa. Alungă necazul din inima ta şi depărtează suferinţele de trupul tău, căci copilăria şi tinereţea sunt deşertăciune” (Eccl. 11, 9). În acelaşi timp, psalmistul şi proorocul David îl ruga pe Dumnezeu: „păcatele tinereţilor mele şi ale neştiinţei mele nu le pomeni” (Ps. 24, 7).

Tinerii nu sunt o problemă pentru Biserică sau societate, ci o preocupare

Cu toate acestea, pentru cei care tind să marginalizeze tinerii doar pentru „frăgezimea” lor, Sfântul Apostol Pavel, adresându-se lui Timotei și întărindu-l pentru misiunea „matură” a acestuia de propovăduire a Evangheliei, avertizează să nu „dispreţuiască nimeni tinereţile tale”, contrazicând astfel posibilele (și, până la un punct, fireștile) prejudecăţi care planează asupra tinereţii. Cu alte cuvinte, Apostolul pledează pentru faptul că tinerețea biologică nu este de la sine o calitate sau un defect, ci o stare de fapt care trebuie luată ca atare. A fi tânăr nu înseamnă nimic altceva decât a avea un drum mai lung în față decât cei care au trecut de această etapă. Pastoral, nu trebuie de aceea să discriminăm, nici pozitiv și nici negativ (sic!), pe tinerii din comunitatea de credință. Numită inspirat de Apostol „trup al lui Hristos”, Biserica este plenară tocmai prin faptul de a aduna sub cupola ei tineri și bătrâni, bogați și săraci, oameni ai locului și străini deopotrivă (cf. Ef. 1, 22-23; 5, 30).

            Fără să reprezinte o problemă, tinerii sunt o preocupare pentru Biserică și pentru societate. Înainte de orice, raportul tinerilor cu Biserica reprezintă un complex de atitudini care merită și chiar trebuie luat în seamă. La urma urmelor, reducând la esențial chestiunea, este vorba despre înţelegerea realităţii eclesiologice a faptului că Biserica nu este formată numai din clerici sau „babe și moși”, că nu este un „azil” al sufletelor însingurate, că ea poate în egală măsură inspira, încuraja, mobiliza un orizont de aspirații proaspete, în pas cu timpul prezent. Prelungire a complexității vieții pe care însuși Mântuitorul Hristos a asumat-o, Biserica este o imagine în mic a societății în mare, motiv de a plasa aspectul pastorației tinerilor în contextul cel mai firesc cu putință.  În plus, pastorația concentrată pe  tineri, cu toate ale lor: de la comportament la limbaj, se înscrie în tensiunea firească a organismului comunitar care, ațintită spre orizontul eshatologic, nu poate pierde din vedere pe cei care, generație după generație, bătând la porțile proniei, sunt vehicole ale împlinirii promisiunii dumnezeiești.

            Chiar dacă nu sunt o categorie specială în Biserică, adică în organismul unitar și unic al comunității de credință, tinerii merită, așa cum sugerat mai sus, o atenție aparte. De ce? În primul rând pentru că, în contextul cultural și ideologic actual, transmiterea datelor credinței este din ce în ce mai dificilă, mai ales în rândul tinerilor expuși unui mediu comunicațional agresiv. În al doilea rând, cât mai simplu formulat, Biserica se află în faţa uneia dintre cele mai nemiloase provocări: salvarea de la autodistrugere a tinerilor şi apropierea lor de Hristos. Ultimele două decenii post-totalitare au demonstrat că tinerii sunt acea componentă pe cât de importantă pe atât de vulnerabilă a unei societăți marcată de o tranziție confuză, fără repere și în general refuzând valorile. Importanți din perspectiva stabilității viitoarelor strategii politice şi economice, tinerii sunt în același timp „clasa socială” cea mai fragilă în faţa presiunilor multiple pe care le exercită mediul public de azi. Dată fiind „concurenţa” neloială exercitată de mediul în care tinerii îşi desfăşoară activitatea, Biserica trebuie să își concentreze forţele proprii, mai cu seamă la nivel parohial, astfel încât să ofere alternative, să invite credibil la experiența vieții în Hristos.

Cultura vieții versus cultura morții

Provocarea pastorală pe care o reprezintă generațiile tinere de azi pentru Biserică și slujitorii ei, unii „îmbătrâniți” în lipsa de sensibilitate sau în comoditate, este așadar dublă: „dezincriminarea” tinerilor (de genul reproșurilor care încep cu inevitabilul apel la o memorie selectivă, „pe vremea mea...”) și luarea preocupărilor și frământărilor acestora cât mai în serios cu putință. Ispitele cu care se văd confruntați tinerii de azi sunt de regulă arhicunoscute, dar mai puțin se discută despre cum pot fi ele evitate sau depășite. Pentru o corectă diagnoză, trebuie să pornim de la miez spre coajă.

            Impasul sufletesc major pe care îl observăm la elevii şi studenţii de astăzi, din învăţământul laic și teologic deopotrivă, rezidă în lipsa rugăciunii şi a înţelegerii mesajului evanghelic ca „manual” al trăirii în Hristos, un mod de viață din care izvorăsc curăţenia trupească și interioară, onestitatea, frumuseţea, iubirea şi echilibrul, camaraderia de calitate, setea de cunoaștere și, treptat, maturitatea. La nivelul percepției publice, tinerii sunt proiectați de cele mai multe ori în contexte negative. De pildă, în ultimul timp se mediatizează şi implicit se vorbeşte mult, chiar prea mult, despre valul de sinucideri în rândul tinerilor. Acum trei-patru ani ne confruntam cu un fenomen de acest fel la Târgu Jiu. După ce televiziunile au difuzat cu o plăcere morbidă imaginile filmate clandestin la spânzurarea lui Saddam Hussein, s-au înregistrat în jur de şaptesprezece sinucideri în rândul copiilor. Cel puțin așa reieșea din buletinele de ştiri. Pentru a rămâne în aceeași zonă, numai în 2011 în judeţul Olt au fost înregistrate peste şaptezeci tentative de sinucidere, atât în rândul tinerilor cât şi al adulţilor. Fără a culpabiliza exagerat mass media, cert este că modelul negativ este mult mai intens mediatizat decât normalitatea, tânărul sinucigaș fiind mai prezent pe ecranele de televizor decât exemplul unui olimpic la matematică. În logica succesului mediatic de azi, a te sinucide este o cale mult mai simplă de a „da lovitura” decât de a fi bun la învățătură. Să mai adăugăm aici și mediul social al fiecărei familii, faptul că sinuciderea este limbajul fatal prin care cineva dorește să ne comunice o neîmplinire sau angoasă.

            Tot în ultimii ani, statisticile atestă înmulțirea printre tineri a consumatorilor de droguri. Motiv pentru Mitropolitul Bartolomeu, de fericită memorie, de a adresa în ultimul său mesaj pastoral, de Crăciun 2010, apelul insistent, aproape dramatic, către părinți de a veghea la sănătatea interioară și trupească a copiilor lor. Același mare ierarh, într-o predică din Catedrala clujeană, lansa un îndemn la prima vedere paradoxal, nemaiîntâlnit la un înalt slujitor al Bisericii. Adresându-se în mod special tinerilor, acesta le spunea cu fermitate și încurajare: „Trăiți-vă tinerețea!”, adăugând imediat: ”Dar să o trăiți în așa fel încât să nu vă fie, la bătrânețe, rușine de voi!”.

Din nefericire, unii tineri înțeleg să își trăiească altminteri tinerețea. Chiar dacă nu consumă drogurile „hard”, nu puțini tineri ajung să fie dependenți de altele care se bucură de o acceptanță socială mai mare, precum etnobotanicele și alcoolul. Acesta din urmă este, în fapt, cel mai accesibil drog, inclusiv în dulapul de acasă, în atelierul de tâmplărie al unchiului sau în magazinul de lângă școală. Combinația dintre teribilism, spirit viciat de grup, derută și protest neasimilat intelectual produce la urmă un „cocktail” exploziv. Alcoolismul juvenil concurează între timp același fenomen printre maturi. Iarăși, precum în cazul sinuciderilor, și de data aceasta avem de-a face cu un mesaj indirect pe care trebuie să îl descifrăm. Orice exces ascunde o dezamăgire, exprimă un dezechilibru produs și întreținut cu mult înainte ca să se manifeste zgomotos în afară. Iată de ce nu este suficient să reproșăm astfel de comportamente, să subliniem caracterul lor ireprobabil și să înăsprim sancțiunile. Evident, mediatizarea obsesivă nu poate contribui la eliminarea unor astfel de practici. Dimpotrivă. Prin impactul mediatic, cultura morții câștigă pentru tinerii debusolați în atractivitate.

            Din punctul de vedere al angajamentului social al Bisericii, este vădit faptul că proiectele filantropice din prezent sunt bune, dar nu suficiente. Ele nu ajung nemijlocit la tineri înainte ca aceștia să facă gesturi ireparabile. Mai cu seamă în mediul urban, marcat de anonimatul personal și de multitudinea de ispite, Biserica este prea puțin prezentă, proiectele ei de asistență acoperind doar o mică parte din nevoia de consiliere, dialog, îndrumare și veghe. Cât despre mediul rural, profund dezechilibrat demografic, aici asistăm parcă neputincioși la un proces de descompunere alertă a autorității morale a spațiului public, faptul că te „știe” sau te „vede” tot satul fiind pentru tineri pur și simplu „cool”. În absența de multe ori a părinților, plecați la muncă în străinătate, a dascălilor sau chiar a școlii, mutată în centrul de comună, satul românesc este din păcate „locul unde nu se îmtâmplă nimic (bun)”.

Ce este de făcut?

            Primul și cel mai important pas este recunoașterea existenței acestor crize. Faptul că nu cunoaștem în cercul nostru de prieteni sau enoriași tineri consumatori de droguri nu înseamnă că problema nu există. La fel, faptul că, din fericire, majoritatea tinerilor știu totuși să își trăiască responsabil tinerețea nu înseamnă că trebuie să fim surzi la chemarea celor care se scufundă în mizeria unei societăți prea puțin atente și din ce în ce mai egoiste. Rubrica pe care o inaugurăm azi în revista „Renașterea” se dorește o minimă contribuție la conștientizarea complexității vieții tânărului în lumea de azi. În mod concret, o să încercăm să trecem în revistă aspecte precum incultura accentuată, lipsa lecturilor formatoare, hedonismul și consumismul, ateismul și materialismul, lipsa de maturitate în viața afectivă și sexualitatea precoce, adicțiile de tot felul, de la droguri la jocurile electronice, pornografia și marea boală a tinerilor, nebănuită de către cei mai mulți maturi: singurătatea. Acest inventar nu se dorește o listă de acuzații. Mai mult decât atât, nădăjduim să decriptăm o parte din universul mare al unor oameni considerați în mod eronat „mici”, să înțelegem cum Biserica poate găsi cu ei un limbaj comun prin care adevărul și frumusețea Evangheliei lui Hristos să fie transmise pentru a fi trăite.

Rev. Renasterea iunie/2011