Dialogul dintre Biserică și intelectuali. Andrei Pleșu la
Cluj
Atacurile concertate din ultimul deceniu, dirijate abil
împotriva Instituțiilor publice, dar, mai ales a Bisericii, atrag atenția
asupra unor realități pe care, numai dacă vrei neapărat să convingi că ești anacronic,
rupt de realitate, în consecință absurd, le poți ignora. Apoi, e de pe undeva
de înțeles că „cineva”, din varii motive, încearcă subminarea autorității pentru
a impune o autoritate alternativă. Care? Nu știm...?! Numai că pe lângă această
supoziție, unele lucruri sunt mai mult decât evidente și cer imperativ o
rezolvare. Mă refer aici la comunicarea, adesea defectuoasă, pe care entitățile,
considerate de bază, reprezentative, din România, o au cu opinia publică în general și
cu intelectualii în special.
Pe de altă parte e drept că, abandonarea, încă devreme, a
instrumentelor de comunicare în mâinile unei mass-media pestrițe și interesate,
cel mai adesea lipsită de obiectivitate, (a se vedea doar celebrele trusturi de
presă din care fac parte Antenele, ProTv-ul, Realitatea, în ciuda eforturilor
de amortizare ale TVR-ului), le face, acum, greu de recuperat. În cazul
Bisericii, limbajul prea specializat, nu întotdeauna ajustat literar și ancorat
în cotidian, a ridicat de asemenea bariere de comunicare (chiar dacă Patriarhia
Română a înființat TrinitasTV cu un rol pozitiv, indiscutabil în educarea
religioasă a creștinilor și cu invitații din toate domeniile).
În același ton, ierarhia Bisericii este condamnată, iar,
uneori și în anumite cazuri, pe bună dreptate, că nu stabilește un contact
real, dinamic, viu, asumat cu laicatul, clasa intelectuală, formatoare de
opinie și care, cel puțin cultural, contează. Pe de altă parte nici gânditorul
român, fie el filosof sau literat, poet sau prozator, nu face eforturi să rămână
în contact cu Biserica în virtutea axiologiei sale de creștin. Toate acestea ne
crează impresia că în România nu mai există un niciun fel de comunicare între
ierarhi și intelectuali, între cler și oamenii de cultură or, ceea ce-mi propun
în rândurile următoare e să prezint altceva: că în ciuda a toată amăreala și
veninul ce ni se varsă în suflet, Biserica și prin ea ierarhia, cel puțin în
Transilvania (nu cunosc foarte bine alte cazuri), face eforturi serioase pentru
o concretizare a relației Biserică-intelectuali, teologi-laicat.
Hristos – modelul desăvârșit al
dialogului
Paradigma dialogală, pe care încercăm să o urmăm, nu e
inventată nici de creatorii și susținătorii unei „teologii sociale”, nici de
iezuiți, nici de tomiți sau, coborând mai mult, de augustinieni, ci de Însuși
Mântuitorul Hristos și a fost continuată cu înțelepciune de sfinții săi. Acesta
este motivul și argumentul pentru care, trebuie să-i dăm importanță și curs,
indiferent de corul cârcotașilor. E adevărat că raportul dintre Fiul lui
Dumnezeu și lume este redus adesea la o, chipurile, preferință exclusivă pentru
„cerșetorii cu certificat medical”, pentru săracii și proscrișii societății, în
timp ce pentru pătura superioară se crează impresia că ar fi dezvoltat o
adevărată antipatie. Or, nu cred că se poate ceva mai eronat și mai părtinitor
decât o atare speculație. El a iubit dialogul, l-a cultivat cu toate straturile sociale, fără excepție, și mai ales
cu intelectualii timpului. Bineînțeles, dialogul a fost posibil în măsura în
care ambele părți și-au dorit-o. Fariseii și cărturarii, cu care adesea ne asemănăm,
că vorbim de clerici sau de intelectuali, numai unii au fost interesați de
îmbogățirea prin cuvânt (vezi episodul Nicodim, In.3, 1 s.u.), un cuvânt venit
din însăși gura Cuvântului, alții, însă, au ignorat realitatea (vezi disputa despre
Înviere, Mt.22, 16 s.u.) vizibil loviți de cecitatea autosuficienței.
Revenind la spațiul mioritic, țara lui Petre Țuțea și Crainic,
a lui Voiculescu și Nicolae Steihardt sau a părinților Dumitru Stăniloae, B. Ghiuș,
C. Galeriu și a părintelui Bartolomeu
Anania, Mitropolitul Clujului, dacă ar
fi să pomenim numai câteva nume pentru care dialogul a însemnat îmbogățire și
preocupare reală de a apropia laicatul de sacerdoți și invers, vom observa că
raza dialogului n-a dispărut niciodată. E adevărat că astăzi – acest etern
astăzi – nevoia unei apropieri între cele două clase e imperativ necesară și
cerută de tinerele generații. Iar, în acest sens, se fac eforturi, indiferent
de ce se vorbește. Un exemplu este Clujul.
Andrei Pleșu la Facultatea de
Teologie din Cluj
Hramul școlilor teologice din Cluj a fost prilejul ideal
pentru a puncta, încă o dată, deschiderea Bisericii față de intelectuali, dar
și a intelectualilor față de Biserică. La invitația Înalt Prea Sfințitului
Arhiepiscop și Mitropolit Andrei, omul de cultură Andrei Pleșu, personalitate recunoscută
internațional, a poposit pentru câteva zile în citadela de sub Feleac. O
apariție așteptată, mai ales că ultima carte publicată se pliază minunat pe domeniu,
„Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste”. Programul a fost unul generos,
vizibil gândit pentru fructificarea dialogului atât între teologi și laici,
reprezentați de această dată prin vocea domnului Pleșu, cât și între laici și
laici.
Pe 29 ianuarie amfiteatrul Nicolae Ivan al Facultății de
Teologie Ortodoxă era neîncăpător în așteptarea întâlnirii cu fondatorul
Dilemei. Și-a făcut apariția însoțit, pe lângă gazda principală, de părintele
Iustin Marchiș, un susținător al apropierii și cuprinderii în Biserică a
intelectualilor. Conferința n-a fost prea lungă și s-a dovedit un festin
intelectual caracterizat de inteligență, bonomie, interactivitate și o serioasă
doză de umor. A fost prima mostră de „așa da!” în ale comunicării. Am fost
martor al unei puneri în practică a ceea ce înseamnă dialogul real, contrapunându-se
moleșelii, inactivității, „poziției de ghiocel” sau, dimpotrivă, isteriei de
eunuc și urletului de savană, atât de des întâlnite în dialogul „înaltei
societăți”, fie ea politică sau academică.
Întâlnirea față către față cu o personalitate care a stat
în scaune dintre cele mai sofisticate cultural și s-a înfruptat din relațiile
cele mai colorate intelectual posibil, ne-a descoperit lipsa oricărei stări de
veleitate sau complex de superioritate, a mojiciei sau sfruntării parvenitului,
dimpotrivă. Am avut în față multă decență, un mânuitor al Limbii române ce nu
trebuia să mărturisească că o iubește, modul în care-o vorbea fiind cea mai
bună mărturisire, un gânditor, un căutător sincer, același căutător de la
Păltiniș, dar, de această dată, încărunțit și conștient de apropierea găsirii
răspunsului, fie el salvator au ba, el însuși în poziția de maestru.
Filmul evenimentului a fost mult mai interesant decât se
poate descrie într-un modest articol, dar se vedea de departe că lumea era
încântată. În fiecare dintre participanți Pleșu apărea ca un tip care confirma
sau nu gândurile legate de el. În cele din urmă sala s-a angajat într-un dialog
care i-a demonstrat încă o dată superioritatea (dialogului) față de monolog. S-au
decantat, desigur, câteva idei în urma discuțiilor: teologia este cel mai
frumos domeniu de studiu, singurul care te poate transforma cu adevărat, cu
condiția să-l abordezi cu seriozitate, interes și maximă motivație, dar mai
ales cu intenția sinceră de-a te schimba; tânărul teolog trebuie să prindă drag
de limbile clasice, salvarea intelectuală a predicii și a exegezei și evitarea
interpretărilor „popești”; lectura preoților trebuie să fie enciclopedică, iar
limba română trebuie iubită și respectată; nu purtarea uniformei și a etichetei
dă valoare preotului, ci ceea adăpostește sufletul și mintea lui (vizibil
influențat de teologii de la Saint Serge și St.Vladimir, pentru care sintagma
Sf.Nil Sorsky, „nu haina neagră îl mântuie pe om, ci haina albă a sufeltului”
căpătase valențe dogmatice); bineînțeles nu putem lăsa deoparte viziunea
integratoare pe care trebuie să o aibă preotul, lepădând limbajul de lemn și
apropiindu-se cu sinceritate și inteligență de cei pe care nu-i poți emoționa
și influența pozitiv prin manifestări pioase și predici căldicele, prin analfabetism
cultural și spirit pseudomanagerial. Și s-a încheiat.
„Adevărul ca poveste.
Parabolele lui Iisus”
Seara ne-am reîntâlnit în Auditorium Maximum, unde era
programată conferința. Aici s-a discutat despre subiectul cărții și despre cum
percepe un laic, un pasionat, un gânditor, textul evanghelic. A cucerit cu
stilul său. Prelegerea a fost moderată de cunoscutul teolog Radu Preda, ca
reprezentant al Facultății de Teologie din Cluj, partizan al dialogului real
între Biserică și Societate.
Și în această conferință s-au mai întărit câteva idei
importante pentru reușita unui dialog între Biserică și intelectuali. În primul rând apariția unui
laic în le champ de bataille al
teologilor nu trebuie privită cu suspiciune, nici cu superioritate, întrucât se
crează prilejul unei îmbogățiri, al unui schimb de idei, reciproc benefic. Până
la urmă teologii nu trebuie să scrie pentru teologi, nu aceasta e menirea lor,
ci pentru toate membrele Bisericii. Exercițiul de reflecție al unui laic nu ar
trebui să impieteze studiile teologice, ci să provoace la dialog, iar prin
dialog, ceea ce nu a fost conform cu spiritul ortodox poate fi corijat. În al
doilea rând s-a mai putut înțelege că dialogul nu se face prin jignirea uneia
sau alteia din părți. Mediul teologic trebuie să fie un mediu prin excelență al
decenței, nu al bâlciuliu și nici al maidanului. Singura șansă de a avea un
dialog real și fructuos e să nu imităm strategia ineptă prezentată zilnic în majoritatea
talk-show-urile televizate.
Dincolo de radiografierea discursului domnului Pleșu,
care a fost infinit mai bogat în idei decât am reușit să surprind, aș dori să
accentuez că în Cluj s-a mai reușit un pas în realizarea dialogului dintre Biserică
și intelectuali. În buna tradiție deschisă de vrednicul de pomenire
Mitropolitul Bartolomeu s-a desfășurat și această conferință. Ignorând
polemicile din „cetate”, din care un om ca Andrei Pleșu n-are cum lipsi, doar scrie și ia atitudine săptămânal, lăsând
la o parte răutățile cu iz politic și interes de partid, generația tânără, și
cred că nu doar ea, a văzut în invitatul Sfinților Trei Ierarhi, un om al
dialogului, un bibliofil, un excelent mânuitor al limbii, un iubitor de limbi
clasice și un foarte interesat gânditor creștin.
Că „Adevărul ca
poveste” poate fi criticat e fără doar și poate, bibliștii o pot face, iar
autorul nu s-ar supăra, doar o spune că nu se simte infailibil. Pe de altă
parte în lipsa unui echivalent pe rafturile cărților de teologie românești ar
fi bine „să luăm aminte!”. Dacă ne plângem că nu avem un convertit de talia lui
C.S. Lewis, un apologet ca E.M. Blaiklock și nici un Jim Forest, atunci să
acceptăm că am putea avea un Andrei Pleșu, credincios dar nu obtuz, smerit dar
nu umil. Lăsând la o parte prejudecățile și exclusivismul teologic, cred că la
Cluj s-au întărit capetele de pod ale unui dialog elegant și pertinent între
teologi și intelectuali. În lipsa unui Institute of Lay Theology, conferințele
adresate teologilor de neteologi pot însemna foarte mult.
Venirea la Cluj a domnului Pleșu n-a fost prin urmare
doar un succes al Arhiepiscopiei și al Școlilor Teologice, ci a fost o reușită
a dialogului dintre Biserică și intelectuali. Dacă avem o șansă în surmontarea
bășcăliei televizate și batjocurii la adresa Bisericii din partea unora sau a
altora este să ne luăm alături pe cei pentru care ideile contează.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
POSTATI COMENTARIILE DUMNEAVOASTRA!
Bifati casutele openID mentionand adresa dv. de e-mail SAU bifati anonym. Pentru cei cu un cont google/bloger bifati casuta corespunzatoare.
VA MULTUMESC PENTRU IMPLICARE! Liviu VIDICAN-MANCI